Asociația Profesorilor de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Cluj a făcut, în 1936, un gest cu subtext polemic: a pus la concurs un premiu de cinci mii de lei pentru cea mai bună biografie a lui Parteniu Cosma, la împlinirea unui secol de la nașterea acestuia. Motivația, așezată în prefața volumului al doilea al „Conferințelor Extensiunii Academice”, e neobișnuit de directă pentru un text festiv: vechii economiști ai Ardealului erau aproape uitați de contemporani și complet necunoscuți studenților. Premiul a fost împărțit între Mihail Bota și Pavel Berariu, iar conferința ținută la 11 februarie 1937 de Ion Mateiu, președintele Asociației și viitor rector al Academiei, a devenit textul de referință al comemorării.

Se cuvine spus de la început ce este și ce nu este acest text. Nu e o monografie. E un discurs comemorativ, cu registrul emfatic al genului și cu toate riscurile lui. Valoarea îi vine însă din două lucruri: Mateiu lucrează pe surse verificabile, în primul rând pe Cartea de aur a lui Teodor V. Păcățian, pe protocoalele sinodale sibiene, pe actul procesului de presă din 1889 și pe scrierile lui Cosma însuși din Enciclopedia Română; și, în al doilea rând, autorul l-a văzut pe protagonist. Pasajul despre bătrânul de optzeci de ani stând în Piața Cuza Vodă din Iași, printre pribegii din 1917, este mărturie directă, nu documentare.

Cosma s-a născut la Beiuș, la 12 februarie 1837. Mateiu îl prezintă drept fiul negustorului Gheorghe și al Ecaterinei Popa, într-un mediu de comercianți macedo-români stabiliți în oraș; istoriografia ulterioară vorbește mai degrabă despre o familie de cojocari, iar diferența nu e neglijabilă, fiindcă orientează altfel întreaga interpretare a carierei. Cert este că traseul formativ e cel clasic al elitei ardelene din a doua jumătate a veacului: liceul românesc la Beiuș, un an și jumătate de teologie la Arad, apoi, din toamna lui 1857, dreptul la Budapesta.

Acolo se produce accidentul fericit al biografiei. Tânărul ține strana la biserica ortodoxă din Pesta și intră ca secretar în cancelaria lui Emanoil Gojdu, cel mai bine cotat penalist din Ungaria vremii și casă deschisă pentru fruntașii români aflați în trecere spre Viena. Portretul pe care Cosma i-l va face mai târziu lui Gojdu, în Enciclopedia Română, e revelator pentru amândoi: un om care își făcea rugăciunea la masă indiferent de oaspeți și care cânta „Hristos a înviat” înaintea prânzului pascal. Din acest mediu ies primele funcții publice ale lui Cosma: redactor la Concordia în 1861, alături de Alexandru Roman și Ioachim Mureșianu, apoi corespondent al Telegrafului Român sub o rubrică cu titlu ironic, „De pe galera dietei”, și, în 1862, primul președinte al Societății de lectură a junimii române din Pesta, viitoarea Societate „Petru Maior”.

Cenzura de avocat, tot în 1862, îl trimite înapoi la Beiuș. În anul următor, episcopul unit Vasile Papp Szilaggi îl ia avocat al domeniilor sale, funcție ținută nouă ani. Tot atunci apare primul gest de organizare comunitară: românii beiușeni părăsesc Casina maghiară, unde ziarele lor erau rupte, și își fac una proprie. E un tipar care se va repeta obsedant: unde există o instituție ostilă, Cosma construiește alături una paralelă, cu statut propriu și buget propriu.

La adunarea națională de la Arad din 9 mai 1872, convocată de Antoniu Mocioni, Cosma vine ca trimis al Bihariei și e primul care ia cuvântul. Românii din Banat și Ungaria adoptaseră activismul, în timp ce ardelenii rămâneau pe poziția rezistenței pasive; diferența de tactică va marca două decenii de viață politică românească. Beiușul îl alege deputat în trei legislaturi consecutive, între 1872 și 1881.

Ce face un jurist bun cu un mandat parlamentar într-un stat care nu-l vrea acolo, Mateiu arată prin exemple. Cosma ia cuvântul de cinci ori pe legea timbrelor și competințelor, demonstrând că, pentru recuperarea unei creanțe de treizeci de florini, procedura obligă la anticiparea a o sută șaizeci și șapte. E, în limbajul de azi, un argument de proporționalitate fiscală și de acces efectiv la justiție, formulat cu o sută cincizeci de ani înainte ca ambele să aibă nume. Pe legea electorală demonstrează că foștii iobagi transilvăneni sunt excluși de un cens de patru ori mai mare decât cel din Ungaria, treizeci și șase de jugăre față de opt; și, spre deosebire de colegii care cereau sufragiul universal, el pretinde ceva mai modest și mai realizabil: extinderea legii ungare asupra Transilvaniei. Pe chestiunea agrară din 1880 prezintă Parlamentului memoriul redactat de juriștii români întruniți la Sibiu, apoi ține șaisprezece cuvântări împotriva proiectului guvernamental și obține acceptarea câtorva amendamente.

Discursul care i-a dat notorietatea e cel din 1878, asupra politicii orientale a monarhiei. Cosma se declară împotriva ocupării Bosniei și Herțegovinei, cu argumentul că provinciile acelea, odată civilizate, vor deveni în corpul statului „dinamita care o va sparge”. Mateiu nu rezistă tentației de a citi aici o profeție a atentatului de la Sarajevo, ceea ce e, evident, retorică de comemorare; argumentul lui Cosma era însă unul de doctrină, nu de clarviziune, și anume că vremea statelor de mozaic trecuse și că numai principiul de naționalitate mai putea crea sau desființa state. Partea a doua a aceluiași discurs este un elogiu al României lui Carol I, construit ca listă comparativă de reforme pe care Ungaria nu le făcuse: desființarea pedepsei cu moartea, căsătoria civilă, secularizarea averilor mănăstirești, codul civil, oralitatea procedurii, curtea cu jurați. E o tehnică de pledoarie transparentă și eficace, iar Păcățian consemnează că, între cei treizeci și unu de deputați români ai perioadei, Cosma deține recordul absolut, cu aproximativ cincizeci și una de intervenții.

La 12 mai 1881, adunarea de la Sibiu îl alege președinte al Partidului Național Român unificat pentru toți românii din Transilvania și Ungaria. Programul e cel mai avansat de până atunci: autonomia Transilvaniei, limba română în administrație și justiție, revizuirea legii naționalităților, sufragiu universal. Răspunsul lui Kálmán Tisza a fost o teroare electorală din care, dintre candidații naționaliști, a scăpat un singur ales, generalul Traian Doda la Caransebeș. Cosma cade. Mai rămâne trei ani în fruntea partidului și demisionează la conferința din 1 iunie 1884, retrăgându-se definitiv din politica militantă. Motivele au fost comunicate comitetului central și nu au ajuns niciodată publice. Mateiu le trece sub tăcere fără să comenteze golul, ceea ce e prima dintre lacunele pe care un cititor de azi le observă.

Partea bisericească a activității este cea în care juristul se vede cel mai limpede. La cel dintâi congres național-bisericesc din 1868, Cosma e notarul comisiei speciale însărcinate să studieze proiectul de constituție bisericească al lui Andrei Șaguna, iar mai târziu scrie el însuși că a redactat textul comisiunii congresuale. Statutul organic, cea mai liberală constituție bisericească a epocii, are deci și o paternitate tehnică pe care el nu ezită să și-o revendice. După 1876, mutat la Sibiu și înrudit prin căsătorie cu mitropolitul Miron Romanul, participă la elaborarea normativelor, regulamentelor și instrucțiunilor de guvernare a arhidiecezei.

Reputația care i s-a creat încă din timpul vieții, aceea de „mitropolit laic”, are o confirmare interesantă în chiar cuvintele lui. Într-un proces de presă judecat de curtea cu jurați din Cluj în 1889, împotriva lui Septimiu Albini, Cosma e nevoit să se apere de calomnii și face o declarație autobiografică în care afirmă, cu vizibilă jenă, că după atâta practică în afacerile bisericești este „o mică autoritate”. Episcopul Roman Ciorogariu avea să formuleze mai tare, într-o parafrază evanghelică: nimic din ce s-a făcut în viața bisericească constituțională nu s-a făcut fără el.

Din aceeași zonă vine și episodul care spune cel mai mult despre limitele puterii lui. În 1912, sinodul arhidiecezan decide, împotriva dorinței mitropolitului Ioan Mețianu, ca noul Seminar Andreian să se ridice în grădina din fața reședinței de vară. Mețianu refuză în scris să încuviințeze executarea hotărârii. Cosma găsește formula juridică prin care sinodul își menține decizia și mitropolitul o acceptă. Mateiu adaugă imediat, cu o onestitate care îi face cinste, că în practică a biruit totuși ierarhul.

Opera economică începe printr-un act de tehnică juridică. Intrat în 1876 în consiliul de administrație al Albinei, banca sibiană aflată atunci în dificultate din cauza proceselor moștenite de la reuniunile de credit ale lui Visarion Roman, Cosma e delegat să le tranșeze. Întocmește un regulament al serviciului de avocați, creează postul de jurisconsult-funcționar cu obligații și onorarii precizate, iar avocatul în funcție demisionează în semn de protest. Postul îi revine lui. Nouă ani mai târziu, la moartea fulgerătoare a lui Visarion Roman, este numit director, la 18 decembrie 1885, și preia efectiv conducerea de la 1 ianuarie 1886. O va păstra până la mijlocul anilor de război.

Emanciparea politică a românilor este în funcție directă de forța lor economică.

Principiul de politică financiară pe care Mateiu îl atribuie directorului Albinei

Cifrele reținute de Mateiu sunt cele ale unei consolidări metodice: capitalul social crește prin patru emisiuni de la 600.000 la 6 milioane de coroane, fondurile de rezervă de la 125.000 în 1885 la 2.680.000 în 1914, iar depunerile ajung la jumătate din activele de 46 de milioane. Operațiunea de care era cel mai mândru a fost însă înlocuirea scrisurilor fondare de șase la sută cu titluri de cinci, dusă la capăt în cinci ani și încheiată cu două recunoașteri: admiterea lor de către guvernul maghiar, în 1892, ca garanție publică, și primirea lor spre lombardare de către Banca Austro-Ungară doi ani mai târziu. Ion I. Lăpedatu, citat în conferință, semnala un rezultat fără precedent: reducerea venitului brut al institutului cu o treime, în timp ce profitul net rămânea practic neschimbat.

Ce se face cu o asemenea poziție e partea interesantă. Albina reescontează creanțele ipotecare ale băncilor românești nou-înființate, Ardeleana, Victoria, Furnica, Silvania, Crișana și celelalte, până la o rețea care depășește două sute de institute de credit. Din 1898, Cosma convoacă anual conferința directorilor de bancă; în 1907 acestea se instituționalizează în uniunea „Solidaritatea”, al cărei președinte devine, cu Ion I. Lăpedatu secretar. Reforma pe care o impune acolo e caracteristică pentru un om format în drept: controlul contabil extern și obligatoriu la toate băncile membre, o soluție de guvernanță pe care, în afară de sași, nimeni altcineva nu reușise să o generalizeze.

Efectul agregat e cel pe care adversarii l-au măsurat primii. Între 1903 și 1912, românii cumpără aproape 180.000 de jugăre, în valoare de vreo 65 de milioane de coroane aur, iar contele István Bethlen publică două broșuri de alarmă pe tema băncilor valahe care expropriază Ardealul cu bani și acte în regulă. Alături de Albina apar Revista economică (1898), Banca generală de asigurare (1911), Muntele de Pietate din București, înființat împreună cu Cornel Diaconovici, și chiar o agentură la New York, prin care economiile emigranților ajungeau la familiile rămase acasă. Iar profitul se întoarce sistematic în cultură: Catedrala din Sibiu, Muzeul Asociațiunii, gimnaziul din Brad, școala comercială din Brașov, școala civilă de fete a Astrei. La jubileul din 1897 se creează Masa studenților din Sibiu, condusă efectiv de Maria Cosma; la cel din 1910, în locul onorurilor, un fond de 40.000 de coroane pentru bursele de perfecționare în străinătate ale funcționarilor băncii.

La ASTRA, unde a stat în comitetul central peste patru decenii, semnătura lui e pe expoziția industrială și agricolă din 1881. Guvernul o interzice pe motiv că nu intră în atribuțiile statutare ale Asociațiunii; românii se constituie într-un comitet particular sub președinția lui Cosma și o deschid oricum, la 15 august 1881, în reședința de vară a mitropolitului. Cele trei mii de obiecte trimise de Azilul Elena Doamna din București, premiate cu unica medalie de aur, au produs efectul secundar cel mai durabil al expoziției: hotărârea de a înființa școala de fete a Astrei.

Ultimele pagini sunt cele mai personale. Actele guvernului maghiar din afacerea „Iridentei române” din 1885, publicate de Alexandru Lăpedatu chiar în 1937, îl descriau pe Cosma drept unul dintre cei mai de temut agitatori. Vila construită la Călimănești în 1911, oficial pentru băi, i-a servit ca justificare formală pentru drumurile tot mai dese la București în anii neutralității. La declararea războiului a rămas intenționat în Regat, a suportat retragerea în Moldova la optzeci de ani și apoi exilul prin Rusia, Scandinavia, Franța și Italia. S-a întors pentru a fi ales de beiușeni în primul Parlament al României întregite și pentru a deschide, ca președinte de vârstă, cel dintâi Senat. A murit la Călimănești, la 22 septembrie 1923, și a fost înmormântat la Sibiu cu funeralii naționale.

Un cititor de azi observă și absențele. Mateiu nu pomenește prima căsătorie, cu Irma Stupa; descrie legătura de rudenie cu Miron Romanul altfel decât o fac sursele ulterioare, care o dau pe Maria drept fiica lui Daniil, fratele mitropolitului; nu spune nimic despre fiicele lui, deși una, Lucia, era o prezență cunoscută în viața muzicală, iar cealaltă, Hortensia, fusese prima soție a lui Octavian Goga, om politic foarte viu în anul acelei conferințe. Statistica finală, cu cele 97 de bănci românești care ar fi dat în 1910 o sută nouă milioane de coroane pentru scopuri culturale, preluată dintr-o lucrare ungară, e vizibil disproporționată față de ordinele de mărime pe care le dă tot el pentru activul Albinei, și trebuie tratată ca atare. Iar tăcerea asupra demisiei din 1884 rămâne tăcere.

Cu aceste rezerve, textul își păstrează utilitatea, și nu în principal ca omagiu. Cariera pe care o descrie e a unui jurist care a înțeles devreme că drepturile fără infrastructură rămân declarații, și că infrastructura se face din statute, regulamente, titluri de credit și obligații de audit. Cosma a pierdut aproape toate bătăliile parlamentare pe care le-a dat și a câștigat, în schimb, terenul, capitalul și școlile. Este o lecție despre unde se așază efectiv puterea într-un stat care îți este ostil, și motivul pentru care Asociația clujeană din 1936 avea dreptate să se îngrijoreze că studenții ei nu mai știau cine a fost.

Conferința lui Ion Mateiu, „Personalitatea lui Parteniu Cosma”, a apărut în „Conferințele Extensiunii Academice”, anul 1936–37, vol. II, Cluj, 1937, p. 139–165, și poate fi citită în biblioteca digitală a BCU „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Pentru verificări și completări am folosit: T. V. Păcățian, Cartea de aur, vol. VI–VII, Sibiu; M. D. Drecin, Banca „Albina” din Sibiu. Instituția națională a românilor transilvăneni (1871–1918), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982; I. I. Lapedatu, Memorii și amintiri (ed. I. Opriș); R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926.