Zece creițari pentru o moștenire. Emanuil Gojdu și testamentul lui

Pagina de titlu a broșurii Testamentul lui Emanuil Gozsdu, Sibiu, 1899 — Testamentul lui Emanuil Gozsdu, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1899 (exemplar BCU Cluj)

În februarie 1899, la Tipografia Arhidiecezană din Sibiu, ieșea de sub tipar o broșură de douăzeci și două de pagini, în format mic, cu un preț derizoriu tipărit pe copertă: zece creițari. Pe prima pagină, cu litere mari, scria simplu „Testamentul lui Emanuil Gozsdu”. Nu era o operă de erudiție, nu avea note de subsol, nu avea aparat critic. Avea în schimb o prefață de o pagină, semnată de Mateiu Voileanu, asesor consistorial, datată „Sibiiu, 9 Februariu (ziua nașterii lui Gozsdu) 1899″, în care traducătorul își explica gestul cu o economie de cuvinte care spune mai mult decât ar fi spus un tratat: „Cred că întru în intențiunile marelui Mecenat Gozsdu, când fac posibil ca testamentul lui în forma aceasta să fie mai accesibil publicului românesc.” Traducerea o făcuse după originalul unguresc, cu grija de a folosi „termini cunoscuți publicului nostru”. Venitul curat al broșurii mergea la masa studenților proiectată pe lângă școlile centrale din Brașov, iar justificarea acestei destinații era de o simetrie perfectă: „Pentru junime e făcută fundațiunea Gozsdu, junimea să se bucure și de venitul din testamentul lui.”

Exemplarul păstrat la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj poartă cota 12970 și o ștampilă a Bibliotecii Universității „Regele Ferdinand I”, cu o însemnare de mână pe copertă și un an de moarte greșit corectat cineva cu creionul. Este un obiect modest care ascunde o istorie uriașă, pentru că textul pe care îl conține este, fără exagerare, actul de naștere al celei mai însemnate instituții de mecenat din istoria românilor transilvăneni și, în același timp, unul dintre cele mai bine construite documente de drept privat pe care le-a redactat vreodată un român în secolul al XIX-lea.

Ca să înțelegem de ce un asesor consistorial din Sibiu simțea nevoia, la aproape treizeci de ani de la moartea testatorului, să pună în circulație testamentul pe zece creițari, trebuie să ne întoarcem la omul care l-a scris.

Ca să înțelegem omul, trebuie să înțelegem mai întâi neamul din care venea, pentru că testamentul lui este, înainte de a fi un act de mecenat, o istorie de familie scrisă în limbajul dreptului succesoral.

Gojdu, sau Gozsdu în grafia maghiară pe care el însuși a folosit-o toată viața, era numele unei familii de aromâni din Moscopole, orașul de pe muntele albanez care în secolul al XVIII-lea ajunsese, cu tipografia, academia și cele câteva zeci de biserici ale sale, cea mai înfloritoare așezare a creștinilor din Balcanii otomani. Când Moscopolea a fost jefuită și arsă, în 1769 și apoi definitiv în 1788, familiile ei de negustori s-au risipit spre nord, pe drumurile comerțului pe care le cunoșteau de generații: spre Viena, spre Pesta, spre Miskolc, spre Timișoara, spre Oradea. Au dus cu ele capitalul, limba și credința ortodoxă, și au format în orașele Ungariei acele „companii grecești” în care greci, aromâni și sârbi trăiau împreună sub protecția privilegiilor imperiale, se căsătoreau între ei și își construiau biserici cu hramuri ortodoxe. Gojdzii au fost una dintre aceste familii. Bunicul lui Emanuil, după tată, s-ar fi așezat la Oradea, unde comunitatea ortodoxă „grecească” avea deja o biserică și un cimitir, iar fiul lui, Atanasie Popovici Gojdu, a devenit negustor în oraș. Numele de Popovici, purtat alături de Gojdu, sugerează un preot undeva în ascendență, cum se întâmpla adesea la aromânii care își luau numele după rangul tatălui.

Atanasie Gojdu nu a fost un negustor mare. A avut destul cât să-și țină casa pe una din străzile Oradiei de lângă Criș, pe care orașul avea să o boteze mai târziu cu numele fiului, și să-l trimită pe acesta la școli. Ceea ce a adus în familie, mai mult decât averea, a fost căsătoria cu Ana Poynar. Poynarii erau nobili români din Bihor, cu predicatul de Király-Darócz și cu o istorie de secole în comitat, o familie din acele câteva zeci de neamuri românești înnobilate de principii Transilvaniei sau de Habsburgi care au ținut, în lumea maghiară a Bihorului, o conștiință românească și ortodoxă neîntreruptă. Prin mamă, Emanuil Gojdu era așadar pe jumătate „boier” bihorean, și această jumătate avea să cântărească în viața lui mai mult decât cea aromână. Bunicul dinspre mamă, Dimitrie Poynar, este singurul strămoș pe care testatorul îl numește în testament, și îl numește pentru a lega de numele lui un privilegiu: întâietatea Poynarilor din Bihor la bursele fundației, „dacă vor rămânea credincioși religiunei răsăritene ortodoxe”. Tot din această familie venea Ioan Poynar, ruda căzută în faliment a cărui datorie de patru mii de florini Gojdu o iartă, și Ioan Poynar senior din Oradea, căruia îi trimite o copie autentică a testamentului, și tot din ea trebuiau să fie aleși, „cel puțin unul”, membrii laici ai reprezentanței fundației. Neamul mamei intră în testament ca o instituție.

Din familia tatălui, în schimb, testamentul nu spune aproape nimic, și tăcerea este grăitoare. Emanuil a avut frați, dar niciunul nu apare printre legatari, și nici copiii lor. Explicația cea mai simplă este că, la 1869, linia paternă se stinsese sau se maghiarizase, cum s-a întâmplat cu cele mai multe dintre familiile aromâne din Ungaria în a doua și a treia generație. Gojdu însuși a fost, în această privință, o excepție conștientă: aromân după tată, crescut în Oradea într-o lume maghiară, format juridic în limba maghiară, ajuns în cele mai înalte demnități ale statului maghiar, el a ales să fie român și ortodox, iar această alegere, mai mult decât originea, este ceea ce testamentul consfințește. Când lasă totul „acelei părți a națiunei române din Ungaria și Transilvania care se ține de legea răsăriteană ortodoxă”, Gojdu își alege, la propriu, familia.

A încercat, de altfel, să-și facă una și pe cale naturală, și nu a reușit. S-a căsătorit în 1832 cu Anastasia Pometa, fiica unei familii de aromâni din Pesta, din același mediu de negustori ortodocși în care Gojdu își făcuse intrarea prin cancelaria lui Vitkovics. Pomeții erau oameni cu stare, iar căsătoria l-a legat pe tânărul avocat de rețeaua comercială și bancară a comunității grecești din capitală, cea care avea să-i aducă mai târziu locul în consiliul primei case de economii și acțiunile pe care le va lăsa fundației. Anastasia a fost soția a trei decenii de ascensiune. Nu au avut copii. Când a murit, în 1863, Gojdu i-a ridicat pe cheltuiala lui o criptă în cimitirul din Pesta, și în testament, șase ani mai târziu, cere să fie pus provizoriu lângă ea, în „cripta familiei Pometa ridicată de mine”. Nepoții ei, copiii Iuliei Mandrino, fiica surorii Anastasiei, primesc cel dintâi legat, iar Michail Mandrino, cumnatul bătrân, o rentă viageră. Familia primei soții este tratată în testament exact ca o familie de sânge, și pe drept: în lipsa copiilor, ea fusese familia lui.

A doua căsătorie a venit repede, în același an 1863, și a fost, după toate aparențele, o căsătorie de bătrânețe cu o femeie tânără. Melania Dumtsa provenea și ea dintr-o familie aromână a Ungariei, dintre cele care se stabiliseră pe Dunăre, la Szentendre și la Pesta, și care dăduseră negustori, primari și ctitori de biserici ortodoxe. Gojdu avea șaizeci și unu de ani, ea cu câteva decenii mai puțin. Nici din această căsătorie nu au venit copii, dar din ea a venit, judecând după testament, o afecțiune pe care bătrânul judecător nu se sfiește să o pună pe hârtie. „Iubita mea soție” revine de nouă ori în text. Ea primește averea mobilă întreagă, venitul întregii averi cât timp îi poartă numele, șaizeci de mii de florini dacă se recăsătorește, douăzeci și cinci de mii de dispus liber dacă moare văduvă, locuința și grădina, vot decisiv în alegerea laicilor din reprezentanță și în vânzarea imobilelor, și, mai presus de toate, regula de interpretare din punctul al nouălea, prin care orice îndoială din testament se rezolvă în favoarea ei. Gojdu o cunoștea destul de bine cât să prevadă că se va recăsători, și o iubea destul de mult cât să nu-i facă din asta un reproș.

Așa arată, adunată din clauzele testamentului, familia lui Emanuil Gojdu: un neam aromân stins sau înstrăinat, un neam bihorean pe care îl instituționalizează, o primă soție moartă a cărei rudenie o adoptă, o a doua soție tânără pe care o asigură, și, în locul copiilor pe care nu i-a avut, o națiune întreagă. Nu este o metaforă. Este structura juridică a actului: legatele particulare merg la rude, moștenirea universală merge la „națiunea română de legea răsăriteană”, iar între cele două stă, ca un titlu de noblețe, clauza care cere ca un Poynar din Bihor să stea totdeauna în consiliul fundației. Bătrânul avocat și-a scris testamentul ca un om care își construiește, în lipsa unei descendențe, o posteritate.

Emanuil Gojdu s-a născut la Oradea, la 9 februarie 1802, după calendarul vechi, într-o familie de negustori de origine aromână, cu rădăcini în Moscopole, acel oraș-fantomă al Balcanilor din care s-au răspândit în toată Europa Centrală familii de comercianți și bancheri. Tatăl, Atanasie Popovici Gojdu, era negustor în Oradea; mama, Ana, era din neamul Poynar, o familie de nobili români din Bihor, al cărei nume revine în testament cu o insistență care nu este întâmplătoare. Gojdu a învățat carte la Oradea, apoi drept la Pojon și la Pesta, iar în 1824 a fost primit avocat în capitala Ungariei. Tânărul jurist a lucrat o vreme în cancelaria lui Mihail Vitkovics, poetul sârbo-maghiar care ținea în casa lui unul dintre saloanele literare ale Pestei, și a intrat astfel în lumea unei burghezii cosmopolite în care sârbii, grecii, aromânii și românii ortodocși ai orașului se amestecau cu elita maghiară. Se spune despre el că a fost printre primii avocați din Ungaria care au redactat acte în limba maghiară în locul latinei tradiționale, ceea ce l-a făcut un om al reformei în ochii contemporanilor maghiari. În același timp, Gojdu nu a încetat nicio clipă să fie român și ortodox: a sprijinit tinerii români veniți la studii în Pesta, a fost sufletul comunității ortodoxe române din oraș, a ridicat pe cheltuiala sa o criptă familială în cimitirul din Pesta, a militat pentru separarea bisericii românești de mitropolia sârbească de la Carloviț.

Averea și-a făcut-o din avocatură și din investiții prudente, mai ales în terenuri din jurul Pestei și în acțiuni ale primei case de economii din oraș. În politică a fost, în termenii epocii, un „bun ungur” și un „bun român” în același timp, ceea ce i-a adus reproșuri din ambele părți. În 1861 a fost numit comite suprem al comitatului Caraș, a fost deputat în Dieta Ungariei, iar în 1869, cu un an înainte de moarte, a fost numit judecător la Curia regească ungară, instanța supremă a țării. Credea sincer că românii pot prospera în cadrul statului maghiar dacă își păstrează credința și limba și dacă își cultivă elitele; credea, cu alte cuvinte, într-o soluție pe care istoria avea să o infirme brutal la câteva decenii după moartea lui, dar care în 1869 părea încă posibilă.

Fără urmași direcți, bolnav în ultimii ani, cu o carieră publică încheiată în cea mai înaltă funcție judiciară a Ungariei, Gojdu a stat așadar în toamna anului 1869 în fața hârtiei și s-a întrebat ce face cu ceea ce agonisise. Răspunsul pe care l-a dat este testamentul din 4 noiembrie 1869.

Documentul se deschide cu o frază de jurist: dispozițiile de mai jos „servească de cinosură jurisdicțiunilor civile, soției mele, rudeniilor mele, și tuturor acelora pe cari voesc să-i împărtășesc din rămasul meu”. Cinosură, adică stea polară, punct de orientare. Gojdu nu scrie o scrisoare de adio, scrie un act normativ, și îl scrie știind exact cine îl va citi: instanțele, văduva, rudele, legatarii. Prima grijă este să scoată din masa succesorală tot ce nu-i aparține. Hârtiile de valoare aflate în lada lui sau depuse ca garanție la vreun institut de credit, toată averea mișcătoare din locuință, „mobilele de casă, tot feliul de vase, argint, aur, petrii scumpe, cai, vite, trăsuri, cară, unelte”, sunt declarate proprietate a soției încă din timpul vieții lui, „de aceea ele să nu fie luate în conscripțiune”. Un jurist bătrân știe că inventarul succesoral este locul unde se nasc procesele, și îl golește dinainte de tot ce ar putea deveni obiect de dispută.

A doua grijă este o datorie de familie. Gojdu avea o creanță de patru mii de florini împotriva masei concursuale a lui Ioan Poynar, o rudă din Bihor căzută în faliment. Dispune ca această pretenție să fie considerată nulă, „de oarece acea pretensiune a mea încă mai de mult o am donat tuturor copiilor lui Ioan Poynár”. Gestul este discret, dar el anunță o temă care se va întoarce: neamul mamei, Poynarii din Bihor, nu este uitat.

Apoi, punct cu punct, testatorul își împarte averea. Primul legat, de douăsprezece mii de florini, merge copiilor Iuliei Mandrino, măritată Margaritovici, fiica surorii primei sale soții, Anastasia Pometa. Din dobânzile acestei sume, Michail Mandrino, bătrânul tată al Iuliei, primește până la moarte trei sute șaizeci de florini pe an, în rate trimestriale, iar restul se capitalizează la casa de păstrare din Pesta până când copiii ajung la majorat. Mecanismul este descris cu o minuție care ar face cinste oricărui notar: dacă Michail moare, șase mii de florini rezervați pentru întreținerea lui se împart egal între copii; dacă un copil se căsătorește sau devine major, primește partea lui, dar numai dacă în masă există bani lichizi, ca să nu fie afectat legatul prin înstrăinări forțate; ultimul copil rămas primește tot ce a mai rămas, „dimpreună cu toate interesele ei”. Gojdu se gândește la memoria primei soții și plătește această memorie prin nepoții ei.

Al doilea punct enumeră creanțele testatorului și dispune ca din veniturile averii imobile să se plătească mai întâi dobânzile datoriilor și ratele la casa de păstrare, apoi reparațiile necesare conservării bunurilor, și abia apoi dobânzile legatului Mandrino. Ordinea nu este întâmplătoare: întâi creditorii, apoi patrimoniul, apoi legatarii. Este ordinea pe care orice manual de drept succesoral o predă și pe care orice practician o știe din propriile răni.

Punctele al treilea și al patrulea sunt dedicate soției, și aici testamentul își schimbă tonul. Melania Dumtsa are, după plata sarcinilor, întregul venit curat al averii „până când va purta numele meu”, cu o garanție minimă: dacă venitul ar scădea sub șase mii de florini pe an, ea ia tot venitul; dacă îl depășește, surplusul merge la plata datoriilor și a legatului Mandrino. Dacă însă „iubita mea soție ar păși la a doua căsătorie”, în locul întreținerii viduale primește o sumă unică de șaizeci de mii de florini, iar pentru a-i fi plătită fără întârziere, hârtiile de valoare pot fi gajate până se vând imobilele la un preț convenabil. Juristul de astăzi recunoaște aici o clauză de viduitate, o condiție rezolutorie legată de recăsătorire, care în dreptul modern ridică întrebări de validitate, dar care în dreptul ungar al vremii era o practică curentă și pe care Gojdu o construiește cu delicatețe: văduva care nu se recăsătorește trăiește din venitul întregii averi; cea care se recăsătorește pleacă cu o sumă considerabilă, dar lasă capitalul intact pentru destinația lui finală. Și, ca și cum ar fi simțit că textul sună prea rece, testatorul adaugă o rugăminte care nu are nimic juridic în ea: să nu se grăbească nimeni cu vânzarea pământurilor de lângă calea ferată, „căci după a lor favorabilă posițiune prețul lor la toată întâmplarea va crește”. Bătrânul investitor vorbește peste umărul juristului.

Dacă Melania moare ca văduvă a lui, poate dispune liber de douăzeci și cinci de mii de florini din masa succesorală, iar dacă nu dispune, suma se întoarce în patrimoniu. Toate aceste legate, precizează punctul al cincilea, se plătesc net: echivalentul impozitului de stat pe donații se suportă din masă, „ca astfel acele danii să poată fi primite fără nici o prescurtare sau detragere”. Este un detaliu de fiscalist, și nu unul minor: Gojdu știa că fiscul ungar percepea taxe pe transferurile mortis causa și nu voia ca legatarii lui să primească mai puțin decât scrisese el.

Punctul al șaselea privește înmormântarea, și el este poate cel mai omenesc din întregul document. Gojdu își încredințează rămășițele soției, dar o roagă „ca să o facă cât se poate de simplu și cu cheltueli cât se poate de puține”, chemând să slujească exclusiv preotul român din Pesta. În locul cheltuielilor zadarnice, o sută de florini să se împartă săracilor în prima sâmbătă după înmormântare. Și apoi o frază pe care merită să o reținem: „fie încredințată iubita mea soție că luxul costisitor de o oră întru nimica nu va schimba judecata lumei, care asupra fiecărui om numai după moartea lui s-a obicinuit a se spune fără de rezervă”. Un om care a stat toată viața în lumina publică a Pestei își știe locul în judecata posterității și nu crede că un cortegiu îl va schimba. Trupul urma să fie pus provizoriu, într-un sicriu de aramă, lângă prima soție, în cripta familiei Pometa ridicată de el; după moartea Melaniei, să se construiască o criptă nouă în partea cimitirului destinată românilor, iar el să fie mutat lângă a doua soție. Chiar și în moarte, Gojdu voia să fie, în cele din urmă, printre români.

Și abia acum, la punctul al șaptelea, după ce a plătit toate datoriile, toate legatele și toate afecțiunile, testatorul ajunge la ceea ce dă sens întregului act. Întreaga avere rămasă „o las în întregul ei acelei părți a națiunei române din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă”. Din această avere să se constituie „o fundațiune permanentă, care va purta numele Fundațiunea lui Gozsdu”. Moștenitorul universal nu este o persoană, nu este nici măcar biserica, ci o națiune definită prin credință, un subiect colectiv pe care dreptul epocii îl recunoștea cu greu și pe care Gojdu îl face să existe juridic prin simpla forță a testamentului său. Iar pentru ca această ficțiune să nu se dizolve, îi dă imediat organe, reguli și un orizont de timp.

Ceea ce urmează, de la litera a) la litera s), este de fapt statutul unei fundații, redactat în forma unor dispoziții testamentare „nestrămutabile”. Averea se inventariază, se plătesc sarcinile, se asigură drepturile văduvei și legatul Mandrino, iar restul se predă „eredului universal”, adică reprezentanței fundației. Vânzarea imobilelor se poate face de către executori, cu consimțământul soției, din mână liberă și fără licitație dacă împrejurările sunt favorabile, iar în caz de dezacord decide partea de care ține soția. Cele cincizeci și patru de acțiuni ale primei case de economii din Pesta, „dela prima cassă de păstrare”, nu se vând sub nicio formă, pentru că aduc peste șase la sută și pentru că testatorul le „prorocește cel mai strălucit viitor”, atâta vreme cât „referințele patriei nu se schimbă spre rău, de ce să o ferească Dumnezeu”. Este singura prorocire din text, și una dintre puținele care aveau să se adeverească.

Reprezentanța fundației, organul ei de conducere, este compusă din mitropolitul ortodox român, din toți episcopii ortodocși români din Ungaria și Transilvania și din trei laici „autoritativi, cunoscuți pentru onorabilitatea lor, și pentru trezvia lor împreunată cu sentimente de devotați români orientali ortodoxi”, la alegerea cărora au vot decisiv soția, chiar recăsătorită, executorii, dacă mai sunt în viață, și rudele din familia Poynar de Király-Darócz din Bihor, din care cel puțin un membru capabil trebuie ales în reprezentanță. Este o structură mixtă, clericală și laică, cu o garanție de continuitate familială, gândită de un om care cunoștea din interior slăbiciunile instituțiilor bisericești și nu voia ca averea lui să devină pur și simplu un fond episcopal.

Dar adevărata inteligență a testamentului stă în regimul financiar, și aici Gojdu se dovedește un vizionar. Capitalul fundației nu se cheltuiește. Timp de cincizeci de ani de la primire, două treimi din venitul net se capitalizează an de an „cu camătele camătelor, respective cu venitele venitelor”, iar numai a treia parte se împarte ca stipendii tinerilor români ortodocși „distinși prin purtare bună și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în deplinire creșterea și cultivarea copiilor lor”. Bursele se acordă gradat, după nevoile locale și după nivelul școlar: studenții din străinătate sau de la Budapesta, „ascultătorii de științe mai înalte”, primesc între trei sute și cinci sute de florini pe an, cei din provincie și din școlile inferioare cel mult trei sute. După primii cincizeci de ani, dobânzile capitalizate se adaugă la capital, iar din venitul noii sume principale trei cincimi se capitalizează din nou pentru alți cincizeci de ani, „amăsurat computului de anatocism”, cum spune traducătorul, folosind termenul tehnic al dobânzii la dobândă; celelalte două cincimi se dau ca burse, extinse acum și la tinerii care se pregătesc „pentru cariera artistică, preoțească și învățătorească”. După al doilea ciclu, jumătate se capitalizează pentru încă cincizeci de ani, iar din cealaltă jumătate se sprijină mai mulți studenți și se remunerează „preoți și învățători săraci cu însușiri eminente, familie numeroasă, și îmbătrâniți”. Abia după al treilea ciclu, adică după o sută cincizeci de ani, capitalizarea încetează și fundația trăiește din venitul unei sume stabile. Pe deasupra, a zecea parte din venitul întreg alimentează un fond de rezervă pentru acoperirea pierderilor, iar când acest fond ajunge la o cincime din capital, se varsă în capital și se începe altul.

Cine a lucrat vreodată cu un model financiar recunoaște aici, în limba românească a anului 1899, ceea ce astăzi am numi un endowment cu regulă de cheltuire și cu reinvestire obligatorie a surplusului, gândit pe un orizont de trei generații și jumătate. Gojdu nu voia să dea burse timp de zece ani; voia să construiască o mașină de acumulat capital care să ajungă, în 2020, o instituție de dimensiunea unei universități. Calculul lui era corect. Ceea ce nu putea calcula era istoria.

Restul dispozițiilor arată același amestec de prudență și de idealism. Fundația poate sprijini, pe lângă burse, „ori ce alte scopuri religionare ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană”, având în vedere „prosperitatea și înflorirea patriei comune, a bisericei răsăritene ortodoxe, și a națiunei române”, și cele trei sunt puse în această ordine. La egalitate de calificare, Poynarii din Bihor, „care se trag din neamul moșului meu după mamă, Dimitrie Poynar”, au întâietate, dacă rămân ortodocși. Membrii reprezentanței lucrează fără plată, „simțindu-se remunerați prin conștiința că au ajutat și ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei națiuni”. Socotelile se publică anual în foaia oficială maghiară și în trei ziare românești, iar când românii vor avea „pe cale constituțională o corporațiune națională, o adunare națională, un congres sau alt organism autonom”, socotelile se vor supune acestuia. Aici Gojdu face un gest de loialitate pe care contemporanii l-au citit diferit: roagă și împuternicește „înaltul regim unguresc” să intervină, în virtutea dreptului său de supraveghere, dacă în administrare s-ar comite erori sau fraude. Este, în același timp, o asigurare împotriva delapidării și un act de încredere în statul căruia i-a slujit ca judecător suprem.

Ultima literă, s), este cea mai politică. Dacă vreodată biserica ortodoxă din Ungaria s-ar reorganiza astfel încât sârbii și românii să țină din nou sinoade comune, sau dacă românii ortodocși ar ține adunări naționale împreună cu românii greco-catolici, „în astfel de adunări mestecate fundațiunea mea nici când, sub nici un titlu să nu se poată face obiect de discusiune”, și „asupra sorței acestei fundațiuni nu numai votul, dar nici chiar opiniunea sârbului și a românului unit să nu se asculte”. Scrisă la cinci ani după despărțirea bisericii românești de mitropolia sârbă de la Carloviț, pentru care Gojdu însuși luptase, clauza reflectă o rană proaspătă și o teamă concretă: că averea lui va fi înghițită într-o structură confesională sau națională mai largă în care românii ortodocși nu vor mai avea controlul. Este o dispoziție care ne apare astăzi ca îngustă, dar care avea să fie, ironic, unul dintre argumentele folosite mai târziu pentru a disputa cine este îndreptățit să vorbească în numele fundației.

Executori testamentari sunt numiți trei prieteni, Michail Széher, Georgiu Ioanoviciu de Duló și Valea-mare ( Gheorghe Ioanovici- Marele Maestru al Marii Loji Simbolice a Ungariei și liderul masoneriei maghiare) și George Grabovski de Apadia, rugați „cu conștiențiositate” să ducă la îndeplinire actul. Orice îndoială privind drepturile soției se interpretează în favoarea ei, „pentru că în lumea aceasta numai față cu soția mea iubită mă simt dator cu recunoștință, și de aceea în nici un caz nu aș vrea să o amărăsc”. Copii autentice se trimit soției, familiei Mandrino, magistratului Pestei, lui Ioan Poynar senior din Oradea, mitropolitului, episcopilor de Arad și Caransebeș și „regimului unguresc din patrie”. Iar ca dispozițiile „sub decursul timpului să nu se dea uitărei”, Gojdu dispune ca testamentul „să se cetească în toți anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 Februarie, calendarul vechiu, ca în ziua nașterii mele”. Un act de drept privat transformat în lectură liturgică anuală: testatorul își asigura nu doar executarea, ci și memoria.

Încheierea este de o simplitate care contrastează cu tot ce a precedat: „Dumnezeu cu voi, iubită patrie și națiune, iubită soție și neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiți amici!” Actul s-a făcut în două exemplare, unul trimis mitropolitului Andrei Șaguna, celălalt magistratului cetății Pesta. O mențiune notarială arată că trei cuvinte, „Pesta, anul 1869″, au fost șterse pe ultima pagină, rândul 27, la dorința testatorului, probabil pentru că data completă urma să apară în clauza adițională de la sfârșit: prin această declarație „supletorie”, locuințele și partea din grădină folosite cu familia rămân la libera dispoziție a soției cât timp economia de afară aparține masei succesorale. Semnat „Pesta, în 4 Novembre 1869, Emanuil Gozsdu m. p.”, cu sigiliu.

Urmează atestarea martorilor, și lista lor merită citită cu atenție, pentru că spune totul despre lumea în care trăia Gojdu. Ioan Pușcariu, jude la Curia supremă, adică un coleg de instanță, și el român ardelean cu o carieră strălucită în administrația și justiția ungară; Florian Varga, avocat; Atanasiu Cimponeriu, secretar ministerial; Simeon Popovici, septemvir pensionat, adică fost judecător la Tabla de Șapte; Ioan Aldulean, și el jude la Curie. Cinci români în funcții înalte ale statului maghiar, chemați de un al șaselea la patul unui om „trupește ce e drept bolnăvicios, sufletește însă în stare deplin sănătoasă”, care le-a declarat verbal că documentul este expresia ultimei sale voințe și l-a semnat în fața lor. Este portretul de grup al unei elite pe care istoriografia noastră a tratat-o adesea cu suspiciune, dar care a produs, prin Gojdu, cel mai durabil act de solidaritate națională al secolului.

Sub atestare, o ultimă mențiune: „Nr. 5814/870. Acest testament s-a publicat în mod legal în ședința judecătoriei a liberei regești cetăți Pesta, ținută în ziua mai jos însemnată. Pesta în 3 Faur 1870.” Emanuil Gojdu a murit la Pesta în primele zile ale lui februarie 1870, la trei luni de la redactarea testamentului; actul a fost deschis în instanță la 3 februarie, iar înmormântarea a avut loc la 5 februarie, adică la 24 ianuarie după calendarul vechi. Avea șaizeci și opt de ani fără câteva zile. Nu a apucat ziua de 9 februarie în care ceruse să i se citească testamentul în biserici.

Despre ce s-a petrecut în zilele acelea avem o mărturie de primă mână, și ea vine dintr-un loc neașteptat: un ziar românesc care se tipărea la Pesta, la câteva străzi de casa mortului. „Federațiunea”, diurnal politic, literar, comercial și economic, ieșea de trei ori pe săptămână, miercurea, vinerea și duminica, din redacția de pe Strada Morarilor nr. 18, și era proprietatea lui Alexandru Roman, deputatul român din Bihor și profesorul de limba română de la Universitatea din Pesta. Numărul 11, al anului al treilea, poartă dubla datare a epocii, „Duminică, 13 faur / 1 faur 1870″, și se deschide cu o veste care spune totul despre climatul în care Gojdu își scrisese testamentul: Alexandru Roman însuși era închis la Vác, la închisoarea de stat, pentru un articol considerat delict de presă, iar ziarul lui, condus interimar de Ioan Poruțiu, reproducea cu amărăciune aprecierile presei bucureștene despre „demnul și zelosul apărător al românilor” care suferea „pentru că și-a făcut datoria de român”. Pe ultima pagină, un „Aviz” explică de ce numărul a întârziat: culegătorii de la toate tipografiile din Pesta intraseră în grevă. Între aceste două semne ale vremii, un deputat român în temniță și o grevă a zețarilor, ziarul găsea loc, în foileton, pe trei coloane strânse, pentru „Discursul funebral pronunțat de Simeon Botizan la înmormântarea lui Emanuil Gozsdu, în 5 februarie (24 ianuarie) 1870″.

Din scurta notă de la rubrica de varietăți aflăm cadrul: înmormântarea s-a săvârșit în ziua de 5 a lunii curente, la ora trei după-amiaza, „cu o solemnitate demnă de generosul răposat, asistând un public numeros, în mare parte român”. Testatorul ceruse simplitate și numai preotul român din Pesta; comunitatea i-a dat în schimb o adunare numeroasă și un discurs, ceea ce probabil l-ar fi contrariat și l-ar fi mișcat în egală măsură. Botizan, el însuși avocat și om al comunității ortodoxe din Pesta, a vorbit în numele „confraților și amicilor” și a început cu o frază care merită reținută pentru felul în care rezumă o viață: cine a fost Emanuil Gozsdu, „copilul sărac odinioară, apoi advocatul, membrul comunei bisericești române-grecești din Pesta, al mai multor societăți umanitare și de industrie, de mai multe ori deputat în camera țării, prefect al Carașului și, în fine, membru la curtea supremă judecătorească a Ungariei și cavaler al ordinului leopoldin”? Răspunsul oratorului este cel al unui coleg de breaslă: lumea l-a cunoscut ca pe un om și creștin bun, cetățean loial, „cel mai distins și mai eminent advocat și jurist al timpului său”, apărător neobosit al dreptului și al justiției, bun economist și om al progresului.

Două detalii din discurs completează portretul pe care testamentul îl lasă doar să se ghicească. Primul privește deputatul. Botizan își întreabă retoric ascultătorii cine nu-și aduce aminte de „vocea energică și puternică ce răsuna atunci de la înălțimea tribunei, cu un accent detunător”, împotriva celor care își permiseseră să insulte Transilvania și poporul român, și citează replica latină cu care Gojdu obișnuia să-i înfrunte: „Infandum, regina, iubes renovare dolorem”, versul lui Vergiliu, durerea de nespus pe care regina îl pune pe Enea să o retrăiască. Omul pe care istoriografia l-a numit uneori „maghiaron” era, așadar, în memoria contemporanilor, deputatul care vorbea cel mai tare împotriva ungurilor în Dieta de la Pesta. Al doilea detaliu privește sfârșitul carierei. Potrivit oratorului, cunoștințele vaste ale marelui jurist au fost prețuite pe deplin abia atunci când puterile lui fizice nu mai erau destul de solide pentru a purta „sarcina mare și grea” a înaltei poziții de judecător, și astfel sănătatea omului neobosit „deveni o ruină”; numirea la Curie, în 1869, l-a epuizat. Botizan adaugă, ca dovadă a stimei de care se bucura chiar și la adversari, că Gojdu „era să fie numit ministru în cabinetul actual al Ungariei”. Dacă informația este exactă, și nu avem motive să ne îndoim de ea într-un discurs rostit în fața unor oameni care îl cunoscuseră, Emanuil Gojdu a murit în pragul celei mai înalte demnități la care ajunsese vreodată un român în Ungaria dualistă.

Cea mai prețioasă parte a discursului este însă relatarea morții, și Botizan are grijă să-și indice sursa: „așa mi-a spus un amic al meu, care a fost martor scenei dureroase”. În ultimele clipe ale „peregrinajului său pământesc”, bătrânul venerabil ar fi plâns „ca un copil” și ar fi suspinat: „Sărmana mea națiune românească! Cât de suferitoare mai ești! Cum te maltratează nedreptatea! Multe și grele sunt durerile tale! De ce nu pot, Doamne, să mai am o viață pe acest pământ, să o consacru națiunii mele, să ajut a-i vindeca rănile seculare!” Și apoi, într-o frază care sună ca o prelungire a testamentului: „Numai după moartea mea românii vor vedea cine a fost Gozsdu!” Nu putem ști cât din aceste cuvinte îi aparțin muribundului și cât oratorului care le-a stilizat pentru tribună. Dar ele concordă cu ceea ce testamentul însuși spune despre judecata lumii, care „asupra fiecărui om numai după moartea lui s-a obicinuit a se spune fără de rezervă”, și cu tăcerea pe care Gojdu o păstrase în viață asupra intențiilor lui. Botizan o spune direct: „lumea n-a știut cine este Gozsdu ca român, ce simte el ca român; lumea a fost nedreaptă față de sentimentele, intențiunile și aspirațiunile lui devotate românismului”. Testamentul, deschis la 3 februarie, cu două zile înaintea înmormântării, schimbase deja această judecată, și oratorul putea să anunțe mulțimii adunate la cimitir ceea ce până atunci știuseră doar executorii și mitropolitul: că răposatul pusese „pe altarul națiunii sale cea mai însemnată parte a fructelor unei vieți active, un capital de 300 până la 400 de mii de florini valută austriacă, pentru promovarea binelui spiritual și material al poporului român”. Cifra este prima estimare publică a averii Gojdu, și ea arată ce însemnau, în banii anului 1870, cele cincizeci și patru de acțiuni ale casei de economii și pământurile de lângă calea ferată.

Discursul se încheie cu o adresare către văduvă, „venerabila consoartă, fidela și frageda soție a nemuritorului bărbat”, și către rudele, prietenii și colegii prezenți, cărora oratorul le promite că răposatul „trăiește și va trăi împreună cu voi în stima și iubirea națiunii române”, și cu o frază care avea să devină formula canonică a cultului lui Gojdu în Transilvania: „Nimeni în lume nu ți-ar fi putut ridica un monument mai splendid și mai nepieritor decât cel creat de tine, spirit nobil și nemuritor! Eternă să fie memoria ta!” Botizan îl așază pe Gojdu lângă Șincai, lângă Lazăr, lângă Șuluțiu, în „lumea spiritelor mari și generoase” ale românismului, și spune, cu o intuiție exactă, că el „va trăi până când românii vor fi români în țările dintre Dunăre, Tisa, Nistru și Carpați”. Era, cu douăzeci și nouă de ani înainte ca Mateiu Voileanu să tipărească broșura de la Sibiu, primul text care transforma un act juridic într-un monument.

Același număr al „Federațiunii” conține, fără să-și dea seama, și o notă de subsol la testament. În darea de seamă despre ședința Camerei reprezentanților din 3 februarie, ziua în care testamentul era deschis la judecătoria orașului, se consemnează că Vilibald Bogdanovici, ales deputat în cercul Párdány din comitatul Torontal, și-a prezentat scrisorile de acreditare. Este același Vilibald Bogdanoviciu pe care Gojdu îl trecuse, împreună cu fratele său Virgil, printre debitorii masei succesorale, la punctul al doilea al testamentului. În timp ce creditorul era condus la groapă, debitorul își lua locul în parlament. Nimic nu spune mai bine cât de strâns legată era lumea lui Gojdu, lumea avocaților, deputaților și proprietarilor români și sârbi din Pesta, care își datorau unii altora bani, voturi și discursuri funebre.

Ce s-a întâmplat cu Fundațiunea lui Gozsdu este o istorie care depășește cu mult broșura din 1899, dar care explică de ce Mateiu Voileanu a simțit nevoia să o tipărească. Reprezentanța s-a constituit sub președinția lui Andrei Șaguna, iar primele burse s-au acordat din 1871. Averea, administrată cu prudența cerută de testator, a crescut. Terenurile din Pesta, cele „de lângă drumul de fer” pe care Gojdu ceruse să nu fie vândute în grabă, au devenit, odată cu expansiunea capitalei, extraordinar de valoroase, iar la începutul secolului XX fundația a ridicat pe ele, între strada Király și strada Dob, un ansamblu de șapte clădiri legate prin curți interioare, Gozsdu udvar, care rămâne până azi una dintre adresele cunoscute ale Budapestei. Timp de aproape cincizeci de ani, exact perioada primului ciclu de capitalizare prevăzut de testator, fundația a dat mii de burse. Printre bursierii Gojdu s-au numărat Octavian Goga, Traian Vuia, Victor Babeș, Petru Groza, Ioan Lupaș, Constantin Daicoviciu: o parte substanțială a elitei intelectuale și politice a României interbelice a trecut, într-un fel sau altul, prin banii bătrânului avocat din Pesta. Când Voileanu tipărea broșura, în 1899, fundația era la apogeu, și lectura anuală a testamentului în biserici, pe care Gojdu o ceruse, avea nevoie de un text românesc ieftin și accesibil. Zece creițari erau prețul la care un preot de sat putea cumpăra un exemplar.

Apoi a venit 1918. Națiunea pe care Gojdu o desemnase ca moștenitoare universală, „națiunea română din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă”, s-a găsit, după Trianon, de o parte a graniței, iar averea fundației, imobilele și titlurile din Budapesta, de cealaltă. Testamentul, atât de atent redactat pentru a supraviețui oricărei reorganizări bisericești, nu prevăzuse dispariția statului în care fusese scris. Fundația a fost blocată. Negocierile româno-maghiare din anii ’20 și ’30 au produs în 1937 o convenție semnată la București care ar fi trebuit să restituie patrimoniul, dar războiul a făcut-o literă moartă; în 1952 statul maghiar a naționalizat bunurile. După 1989, discuția s-a redeschis, iar în 2005 cele două guverne au semnat un acord pentru constituirea unei fundații publice comune, contestat vehement în România de biserică și de o parte a opiniei publice, care vedeau în el o renunțare la moștenirea originară. Gozsdu udvar a fost între timp vândut și renovat, și este astăzi o zonă de cafenele și restaurante în care puțini dintre cei care își beau cafeaua știu al cui nume îl poartă curtea. Cei o sută cincizeci de ani de capitalizare pe care Gojdu îi calculase cu atâta grijă s-au împlinit în 2020, într-o lume în care întrebarea nu mai era cât valorează fundația, ci cine are dreptul să o revendice.

Există în această istorie o lecție pe care juristul o simte mai acut decât istoricul. Testamentul lui Gojdu este, tehnic, un act aproape perfect: fiecare risc pe care un avocat cu patruzeci și cinci de ani de practică putea să-l anticipeze este acoperit. Creditorii sunt plătiți înaintea legatarilor, văduva este protejată fără a i se lăsa puterea de a dispersa capitalul, rudele sunt mulțumite cu ceea ce li se cuvine, executorii au reguli de decizie în caz de dezacord, capitalul este apărat printr-un fond de rezervă, administratorii sunt supravegheați de publicitatea conturilor și de dreptul de control al statului, memoria actului este garantată prin lectura liturgică anuală. Gojdu s-a gândit la fraudă, la faliment, la recăsătorire, la scăderea dobânzilor, la reunificarea cu sârbii, la uniți. Nu s-a putut gândi la ceea ce nu putea concepe: că „patria comună” a cărei prosperitate o punea în fruntea scopurilor fundației nu va mai exista, și că granița va trece chiar prin mijlocul testamentului său. Nicio construcție juridică, oricât de ingenioasă, nu rezistă dispariției ordinii juridice în care a fost gândită. Este poate cea mai importantă concluzie pe care o poate trage un practician al dreptului din lectura celor douăzeci și două de pagini tipărite la Sibiu.

Și totuși broșura pe zece creițari nu este un document al eșecului. Pentru cei aproape cincizeci de ani în care a funcționat, fundația lui Gojdu a fost exact ceea ce dorise el să fie: o mașină de produs elite pentru o națiune care nu avea stat și nu avea universitate. Nici un stat, nici o biserică, nici o asociație nu a făcut pentru tinerii români din Transilvania, înainte de 1918, ceea ce a făcut testamentul unui aromân din Oradea care a ajuns judecător la Curia din Pesta. Iar dacă lectura anuală în biserici a încetat de mult, gestul lui Mateiu Voileanu de a pune textul în mâna oricui avea zece creițari rămâne, în felul lui, o continuare a testamentului: pentru junime a fost făcută fundațiunea, și junimea trebuia să știe ce i s-a lăsat. Vom începe în zilele ce vor urma cu o inventariere a celor 4000 de bursieri ai fundației.

Ciprian Păun

Lasă un comentariu Anulează răspunsul