Prima pagină a „Renașterii” din 20 ianuarie 1924 este o pagină de sărbătoare. De Anul Nou, la reședința episcopală din Cluj, ministrul Alexandru Lapedatu îi adusese episcopului Nicolae Ivan Coroana României în grad de mare ofițer, iar generalul Petala i-a prins decorațiile pe piept, între aplauze. Bătrânul vlădică a răspuns că muncește de patruzeci și șase de ani în ogorul bisericii și al neamului și că nu ia distincțiile drept răsplată, ci drept îndemn.

Întorci foaia și găsești altceva. La pagina a doua, sub un titlu de două cuvinte, „Vasile Stroescu”, episcopul proaspăt decorat nu scrie despre sine și despre onorurile lui. Scrie despre o datorie de recunoștință rămasă neplătită și despre un om pe care alții începuseră să-l uite. Stroescu trăia încă; avea să se stingă peste doi ani. Rândurile lui Nicolae Ivan sunt, așadar, mărturia cuiva care l-a văzut, i-a vorbit și i-a strâns mâna.

Povestea începe la Brad, prin 1913 sau 1914. Episcopul nu-și mai amintește bine anul și o spune cinstit. Pe atunci era asesor la Consistoriul din Sibiu și primise sarcina cea mai ingrată din câte se pot da unui om: să strângă bani. Gimnaziul românesc din Brad, singurul pe sute de kilometri, trebuia să capete o clădire adevărată și să ajungă liceu cu opt clase. Se adunaseră vreo două sute de mii de coroane, ban cu ban, „de la oamenii de inimă”, scrie el, „căci de regulă aceștia sunt mai darnici decât cei cu avere”. Banca „Crișana” dăduse cincizeci de mii și terenul. Mai lipseau o sută de mii, iar Bradul era împărțit în două: profesorii, idealiști și nerăbdători, voiau muzee, laboratoare, sală de proiecții; protopopul Vasile Damian chibzuia mult, „uneori prea mult”.

Nicolae Ivan publică în întregime cele două scrisori pe care i le-au trimis atunci profesorii. Sunt scrisori frumoase, de oameni care cred în ce fac. „În 7 ani din nimic am făcut fondul de zidire”, îi scriu ei, și îl imploră să nu micșoreze planul, fiindcă le-ar fi „conștiința vecinic neîmpăcată” să ridice, din banii unui popor atât de sărac, o școală care peste cinci ani nu mai ajunge. Îi făgăduiesc că urmașii îi vor binecuvânta numele ca al întemeietorului liceului din Brad. Țineți minte făgăduiala aceasta.

Într-o ședință a Consistoriului, cineva a rostit numele lui Vasile Stroescu, boier basarabean, „cunoscut ca mare filantrop”. Asesorul Ivan și protopopul Damian au fost trimiși la el, cu planurile sub braț. Boierul venise la Sibiu pentru sinodul arhidiecezan și trăsese la hotelul „Europa”. I-a primit, spune episcopul, „cu multă afabilitate”. I-a ascultat. S-a uitat peste planuri. Și apoi a pus întrebarea care îl arată întreg: „De ce zidiți gimnazii? Cu banii aceștia puteți zidi cel puțin 40–50 școli pentru popor și de aceste e mai mare lipsă.”

Câtă dragoste de cei mici în întrebarea aceasta. Bătrânul nu se gândea la fațade și la săli festive. Se gândea la copilul de țăran dintr-un sat fără dascăl. Și totuși, cel care îi stătea în față știa ceva ce boierul venit de departe nu avea de unde să știe. Ivan i-a răspuns că de la Arad până la Orăștie și de la Turda până la Alba Iulia nu există nicio școală medie românească, că gimnaziile străine le pun copiilor fel și fel de piedici și că, fără Brad, mâine-poimâine nu vor mai fi nici preoți, nici învățători pentru trei județe. Cu alte cuvinte: fără liceul acesta, nu va avea cine să predea în cele cincizeci de școli.

Stroescu n-a ținut la părerea lui. „Dacă e așa”, a zis, „voi examina situația mea financiară și azi după-amiază vă dau rezultatul.” Atât. Nicio condiție, nicio amânare, nicio comisie. În aceeași zi, la șase seara, directorul „Albinei”, Partenie Cosma, a adus vestea: domnul Stroescu a trecut pe numele gimnaziului din Brad o sută de mii de coroane. O treime din toată zidirea, dăruită între prânz și cină de un om care dimineața nu era convins. Vestea a trecut din gură în gură printre membrii sinodului, iar episcopul, după zece ani, încă tresare când o scrie: „am avut cu toții o zi de mare bucurie”.

Acesta este Stroescu văzut de aproape. Un om care întreabă înainte să dea, care se lasă convins de un argument bun și care, odată convins, nu te mai lasă să aștepți nici până a doua zi. Portretul încape în câteva rânduri și e mai viu decât multe pagini de elogiu.

De ce a scris însă Nicolae Ivan toate acestea tocmai în ianuarie 1924? Aici articolul își schimbă tonul și se simte o rană. Conducătorii de atunci ai școlilor din Brad tipăriseră istoria zidirii gimnaziului. Și, spune episcopul, n-au pomenit „cu nici un cuvânt” nici truda lui, nici darul lui Stroescu, nici făgăduiala din scrisori. Făcuseră în schimb „praznice mari”, lăudând dărnicia unui alt om bogat. Ivan, care grijise banii aceia „ca lumina ochilor”, scoate din sertar scrisorile profesorilor și le pune sub ochii cititorului, cu o notă măruntă în josul paginii: originalele se pot vedea la redacție. Este gestul unui om care știe că memoria se apără cu acte.

Și totuși nu pentru sine pare să sufere cel mai tare. Îl doare că a fost șters binefăcătorul. Încheie cu o frază de mângâiere, că a putut, prin oamenii lui, să-i răsplătească lui Stroescu „la Reghin” ceea ce făcuse el pentru Brad. Nu spune mai mult. Articolul apare la puține zile după ce boierul basarabean intrase în Parlamentul României și se poate ca despre aceasta să fie vorba; las întrebarea deschisă pentru cine cunoaște mai bine împrejurările.

Ultimul rând este o lecție pe care un vlădică de aproape șaptezeci de ani o dă unor profesori, și pe care, ca profesor, o citesc cu oarecare sfială: cei ce scriu „istorii” să nu uite mâine ce au spus ieri, „căci se fac vinovați de falsificare și asta nu stă bine mai ales profesorilor”.

Am citit de multe ori despre milioanele lui Stroescu. Abia aici l-am văzut pe om: într-o cameră de hotel din Sibiu, aplecat peste niște planuri, întrebând de ce nu facem mai bine școli pentru popor. Iar în fața lui, un asesor consistorial care avea să ajungă episcop și care, zece ani mai târziu, în ziua în care toți îl sărbătoreau pe el, a găsit de cuviință să-și amintească de altcineva. Recunoștința e o virtute rară. La Nicolae Ivan a fost destul de puternică încât să-l facă să scrie, și destul de dreaptă încât să ne dea, fără să vrea, cel mai omenesc portret al lui Vasile Stroescu.

Articolul episcopului poate fi citit în întregime, la paginile 2–4, în biblioteca digitală a BCU „Lucian Blaga” Cluj-Napoca: „Renașterea”, anul II, nr. 3, 20 ianuarie 1924 (PDF). Despre felul în care Ardealul l-a plâns pe Stroescu doi ani mai târziu am scris aici: La moartea unui mare român – Vasile Stroescu.