Uitați-vă la fotografia aceasta. Un bătrân cu mustața albă, cu mâinile împreunate, privește undeva dincolo de marginea paginii. În jurul lui, un chenar negru. Dedesubt, o cruce mică și un nume: Vasile Stroescu. Așa a ieșit de sub tipar, în aprilie 1926, revista „Transilvania” de la Sibiu. Cine a ținut-o atunci în mână a înțeles înainte de a citi un rând. Murise omul căruia Ardealul îi datora școlile.

„A murit un adevărat boier!” Cu strigătul acesta începe necrologul, și se simte în el un nod în gât. Nu scrie un gazetar despre o personalitate. Scrie o provincie întreagă despre cineva care i-a fost aproape în anii cei mai grei, fără să-i ceară vreodată ceva în schimb.

Trebuie să ne amintim ce ani erau aceia. Guvernele de la Budapesta strângeau șurubul an de an, iar școala românească de la sat, ținută din banul bisericii și din sărăcia oamenilor, ajunsese să se întrebe în fiecare toamnă dacă mai deschide. Preotul și învățătorul numărau creițarii și nu ieșeau la socoteală. În ceasul acela a venit, de dincolo de Prut, dintr-o Basarabie care gemea ea însăși sub alt jug, un boier bătrân care nu avea nicio datorie față de Ardeal. Nu se născuse acolo, nu avea moșii acolo, nu candida nicăieri. Avea doar un neam, și neamul acela nu se oprea pentru el la nicio graniță.

Și a dat. A dat mitropoliei de la Sibiu și mitropoliei de la Blaj, fără să întrebe care dintre ele e mai aproape de Dumnezeu. A dat episcopiilor de la Arad și Caransebeș. Din banii lui s-a ridicat la Arad cea mai frumoasă școală românească de fete pe care a avut-o Transilvania înainte de război. Din banii lui gimnaziul din Brad a ajuns liceu întreg. Fete de țărani au plecat pe cheltuiala lui în Austria să învețe dantelăria și s-au întors să le învețe pe altele. Doi tineri au plecat la Cernăuți și la Innsbruck, la meserie, iar unul dintre ei nu s-a mai întors, a rămas pe front. Patruzeci și șase de bănci populare au luat ființă prin sate, ca țăranul să nu mai cadă pe mâna cămătarului. Studenții români de la Cluj, străini în propriul lor oraș, au primit bani pentru o bibliotecă a lor.

Dar mai presus de toate au fost cărțile. Trei mii de biblioteci au pornit spre trei mii de sate românești. Încercați să vă închipuiți seara aceea de iarnă, într-o casă de pe Mureș sau de sub Apuseni, în care cineva deschide pentru întâia oară „Amintiri din copilărie” și citește cu glas tare, la lumina lămpii, pentru toți ai casei. Cărticica frumos legată, cu Creangă, cu Alecsandri, cu Coșbuc, cu „Popa Tanda” al lui Slavici, venea de la un om pe care acei oameni nu l-au văzut niciodată. Revista o spune cu vorbele ei, care sunt mai frumoase decât ale mele: mii și mii de țărani îi datorează lui Stroescu „ceasuri de întremare sufletească”.

Și nu dădea de departe, cu mâna întinsă peste umăr. Citea el însuși manuscrisele, cu creionul în mână. Pe o schiță a lui Agârbiceanu a scris pe margine: „Frumoasă, dar prea tristă. Scârbă pe lume îi destulă!” Câtă duioșie în rândul acesta. Bătrânul voia ca țăranul care deschide cartea după o zi de coasă să găsească în ea puțină lumină, nu încă o povară. Voia, zice necrologul, „să descrețească frunțile”.

Dărnicia lui a ajuns atât de mare, încât a trecut în poveste încă din timpul vieții. Preoții de la sate îl asemuiau cu Sfântul Nicolae. Iar alții, și acesta e lucrul care mă tulbură de câte ori îl recitesc, au ajuns să nu mai creadă că există. Ioan Lupaș a mărturisit-o lângă sicriu, în Biserica Albă din București: oamenii nu-și puteau explica atâta bunătate de la un singur om și își spuneau că Vasile Stroescu trebuie să fie un nume născocit, sub care România liberă își trimite pe ascuns ajutorul către frații de peste munți. Gândiți-vă ce înseamnă asta. Un om a fost atât de bun, încât semenilor lui le-a venit mai ușor să creadă într-o taină de stat decât într-o inimă.

Și totuși inima aceea a existat. A bătut optzeci de ani; revista, cu drag, îi dă optzeci și doi și îl numește „bătrânul-tânăr”. S-a oprit într-un sanatoriu din București, într-o primăvară. L-au așezat în Biserica Albă, albă, scrie „Transilvania”, „după cum alb i-a fost și sufletul”. La catafalc au venit cei care au putut. Ceilalți, cei mulți, din satele cu biblioteci și din școlile cu acoperiș nou, au venit, spune revista, „în gând”. Mi se pare cea mai frumoasă procesiune pe care a avut-o vreodată un român: un neam întreg mergând în gând la căpătâiul unui om.

Lupaș a vorbit acolo despre darurile care cădeau peste satele Ardealului „ca o rouă cerească”, peste suflete ajunse „în pragul desnădejdii”. A spus că bătrânul a fost printre ardeleni „ca un trimis al lui Dumnezeu”. Și a încheiat cu rugăciunea dreptului Simeon, pentru că Stroescu apucase să vadă cu ochii lui ceea ce nici nu îndrăznise să spere când își începuse drumul: Basarabia lui și Ardealul lor, în aceeași țară. „Acum slobozește, Stăpâne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea ta.”

Ultimul lui gest a fost pe măsura celorlalte. Cu limbă de moarte și-a lăsat moșiile țăranilor. Necrologul leagă de aici un gând de o simplitate care te dezarmează: boierul știa că, dacă se trezește dimineața într-o odaie caldă, e pentru că alți oameni s-au sculat mai devreme decât el ca să-i facă focul. Toată viața lui a fost un fel de a mulțumi pentru căldura aceea.

Redacția de la Sibiu a mai adăugat, câteva pagini mai departe, un grupaj cu titlul „Responsabilitatea socială a bogaților”, cu pagini din Ruskin și din Tolstoi. Acolo, contele rus povestește cum a bătut la ușile bogate ale Moscovei pentru săraci și a plecat cu vorbe frumoase și cu mâinile goale. Alăturarea spune tot. Într-un loc, saloane pline de dantele în care nimeni nu scoate un ban. În altul, un bătrân singur care a dat tot ce a avut unor oameni pe care nu-i cunoștea.

„Doarmă liniștit! Memoria lui nu moare din mijlocul nostru.” Așa i-au făgăduit ardelenii în aprilie 1926. A trecut un veac și făgăduiala s-a cam subțiat. Numele lui îl mai poartă câteva străzi și câteva școli, iar cei mai mulți trec pe lângă ele fără să știe cine a fost. De aceea am scos din bibliotecă pagina aceasta îngălbenită și am pus-o aici. Poate că cineva o va citi și, seara, când va deschide o carte, își va aminti că a fost odată un boier basarabean care a crezut că un neam se ridică prin carte, prin școală și prin biserică, și care și-a dat averea ca să dovedească asta. Ne-a iubit fără să ne cunoască. Măcar atât îi datorăm, să nu-l uităm.

Numărul integral al revistei poate fi citit în biblioteca digitală a BCU „Lucian Blaga” Cluj-Napoca: „Transilvania”, anul 57, nr. 4, aprilie 1926 (PDF).