Corfu se vede întâi din mare, și poate că așa trebuie văzut. De pe puntea vaporului insula apare ca o fâșie verde întinsă între Italia și munții Albaniei, cu o cetate de piatră înfiptă în apă și cu un oraș de culoarea mierii ascuns în spatele ei. Anticii credeau că aici, pe țărmul feacilor, a fost aruncat de valuri Ulise după naufragiu și că aici l-a găsit Nausicaa, venită cu slujnicele să spele rufe la gura unui râu. Venețienii îi spuneau poarta Adriaticii. Englezii au adus pe esplanada din fața cetății cricketul, care se joacă și astăzi. Împărăteasa Elisabeta a Austriei, Sisi, și-a construit aici un palat ca să fugă de Viena, iar pictorul englez Edward Lear, cunoscut copiilor din lumea întreagă pentru versurile lui fără noimă, a locuit pe insulă câțiva ani și a pictat-o iar și iar.

Frumusețea Corfului nu e una de carte poștală, chiar dacă plajele și golfurile de la Paleokastritsa arată exact ca pe cărțile poștale. E mai degrabă o frumusețe în straturi. Măslinii sunt uriași și scorburoși, unii vechi de câteva sute de ani, plantați pe vremea când Veneția plătea țăranilor o primă pentru fiecare pom pus în pământ. Orașul vechi, înscris din 2007 în patrimoniul UNESCO, e o încâlceală de ulițe înguste pe care localnicii le numesc kantounia, cu rufe întinse între balcoane, cu clopotnița roșie a Sfântului Spiridon deasupra acoperișurilor și cu arcadele de la Liston, unde corfioții își beau cafeaua sub bolți ridicate de francezi după modelul străzii Rivoli din Paris. Într-o singură plimbare treci pe lângă leul Sfântului Marcu, pe lângă un templu doric construit de englezi și pe lângă o biserică ortodoxă în care se păstrează, într-un sicriu de argint, trupul sfântului ocrotitor al insulei.

Cinci stăpâni în optsprezece ani

Ca să înțelegi de ce o lojă masonică din Corfu își scria regulamentul în trei limbi, trebuie să știi prin ce a trecut insula la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea. Patru sute de ani, din 1386 până în 1797, Corfu a fost al Veneției. A fost bastionul ei din fața Imperiului Otoman, asediat de turci în 1537 și din nou în 1716, fără să cadă vreodată. Corfioții spun că a doua oară i-a salvat Sfântul Spiridon, și de atunci îl poartă în procesiune prin oraș în fiecare an. Grecii din Corfu vorbeau greaca acasă și italiana în acte, se rugau în biserici ortodoxe și erau conduși de o nobilime trecută într-o Carte de Aur după model venețian.

Apoi lumea s-a rupt. În mai 1797 Napoleon a desființat Republica Veneției, iar la 28 iunie corăbiile franceze au intrat în portul Corfului. Insula a devenit departament al Republicii Franceze, cu arbore al libertății și cu proclamații despre egalitate. N-a durat nici doi ani. O flotă rusească și otomană, două imperii care până atunci se războiseră între ele, a asediat cetatea, iar la 3 martie 1799 francezii au capitulat. Din 1800 insulele ionice au devenit Republica Septinsulară, primul stat grecesc care se administra singur în epoca modernă, sub ocrotirea Rusiei și sub suzeranitatea, mai mult de formă, a sultanului. Unul dintre tinerii care au condus treburile acestei mici republici era un medic corfiot pe nume Ioannis Kapodistrias, despre care o să mai vorbim.

În 1807, prin pacea de la Tilsit, țarul a cedat insulele lui Napoleon, iar francezii s-au întors. Englezii au luat pe rând celelalte insule, între 1809 și 1810, dar Corfu, cu fortărețele lui venețiene, a rezistat. Generalul Donzelot a ținut insula sub blocadă patru ani, până când, după abdicarea împăratului, în iunie 1814, a predat-o englezilor. Din 1815 Corfu a devenit capitala Statelor Unite ale Insulelor Ionice, un protectorat britanic condus de un Lord Înalt Comisar. Englezii au construit drumuri, un apeduct, o academie ionică și palatul Sfinților Mihail și Gheorghe, dar n-au câștigat niciodată inima corfioților, care priveau tot mai des spre Grecia liberă de pe continent. În mai 1864, Marea Britanie a cedat insulele regatului grec, iar înainte de plecare a aruncat în aer o parte din fortificații.

Socotiți și veți vedea că între 1797 și 1815 Corfu a avut cinci stăpâni: venețienii, francezii republicani, rușii și turcii, francezii lui Napoleon și englezii. Steagurile se schimbau pe cetate, monedele se schimbau în buzunare, limbile actelor oficiale se schimbau de la un an la altul. Oamenii, în schimb, rămâneau aceiași, și tocmai ei aveau nevoie de un loc în care să se poată întâlni dincolo de steaguri.

Frații de la Orientul Corfu

Acel loc a fost, pentru o parte a societății corfiote, loja masonică. Prima lojă atestată pe pământ grecesc s-a deschis la Corfu în 1782, sub numele de Beneficenza, adică Binefacerea, și lucra sub autoritatea unei mari loji italiene din Verona. Veneția a interzis masoneria câțiva ani mai târziu, iar loja și-a închis porțile. Ea a renăscut odată cu francezii. Contele Dionisios Romas a unit vechea Beneficenza cu o altă lojă corfiotă, Filogenia, nume care înseamnă iubirea de neam, și a obținut pentru loja reunită statutul de lojă-mamă, din care au roit loji noi pe celelalte insule și pe țărmul Epirului. Lojile ionice adunau nobili greci, negustori, medici, ofițeri francezi și italieni, mai târziu și englezi. Se vorbea acolo despre binefacere și despre lumină, dar și despre o întrebare care plutea peste toată Grecia: când și cum se vor elibera grecii de sub turci.

Legătura dintre lojile din Corfu și revoluția greacă din 1821 este discutată și astăzi de istorici, cu prudență, pentru că documentele sunt puține și legendele multe. Este sigur însă că mulți dintre oamenii care au pregătit revoluția trecuseră prin aceste loji sau le cunoșteau obiceiurile. Este la fel de sigur că Ioannis Kapodistrias, corfiotul care ajunsese ministru de externe al țarului și apoi primul guvernator al Greciei libere, a interzis în 1828 toate societățile secrete, masoneria inclusiv. Trei ani mai târziu a fost ucis la ușa unei biserici din Nafplio. Loja Phoenix din Corfu, înființată în 1818, lucrează și astăzi și are un mic muzeu în care se păstrează săbii, șorțuri, bijuterii și diplome ale vechilor loji ale insulei, între ele și ale lojii Beneficenza e Filogenia Riunite.

Manuscrisul nostru

Pe urmele acestei loji am dat acum trei ani, într-o excursie la Corfu făcută cu un prieten. De atunci n-am mai lăsat-o din mână, iar astăzi regulamentul ei se află în colecția mea de la Cluj, transcris și tradus integral în limba română. Este un caiet scris în italiană, cu o foaie de titlu în greacă, intitulat Statutele și Regulamentele particulare ale Respectabilei Loji-Mamă Departamentale „Beneficenza e Filogenia Riunite” de la Orientul Corfu. Primul articol spune că loja a fost constituită în mod regulat la 27 februarie 1813, că lucrează întru Gloria Marelui Arhitect al Universului și că se supune legilor Guvernului. Regulamentul are 78 de articole, împărțite în 14 titluri, și a fost aprobat la 25 martie 1813, când insula era încercuită de flota engleză și francezii lui Donzelot mai aveau doar un an de stat acolo.

Pentru un profan, câteva detalii spun mai mult decât orice tratat. Loja își alesese trei limbi de lucru, greaca, franceza și italiana, adică exact limbile insulei. Lucra în Ritul Filozofic Scoțian, ținea de o lojă-mamă din Paris cu numele frumos de „Sfântul Alexandru al Scoției și Contractul Social” și se afla în același timp sub auspiciile Marelui Orient al Franței. Membrii se împărțeau în fondatori, în „fii”, adică cei care primiseră Lumina chiar în această lojă, în afiliați veniți din alte loji și în membri de onoare. Ofițerii de onoare erau liberi să plătească sau să nu plătească cotizația, după cum le plăcea. De două ori pe an, la Sfântul Ioan de vară și la Sfântul Ioan de iarnă, frații se adunau la banchete obligatorii, la care, spune regulamentul, trebuiau să domnească cumpătarea, buna dispoziție și decența. Cine lipsea fără motiv plătea o amendă egală cu o treime din prețul banchetului.

Cele mai emoționante pagini sunt cele cu semnăturile. Acolo stau unul lângă altul nume ale marilor familii corfiote, Calichiopulo, Tipaldo, Gonemi, Garzoni, Mastraca, alături de nume franceze, italiene și câteva englezești. Printre ele apare și un Giorgio Capodistria, din familia viitorului guvernator al Greciei. Ultima pagină poartă un extras certificat din arhivele lojii, sigilat de păstrătorul sigiliilor Stelio Mastraca în februarie 1815. Garnizoana franceză plecase de opt luni, steagul englez flutura pe cetate, dar loja își continua lucrările și își păzea arhiva. Imperiile veneau și plecau, frații de la Orientul Corfu rămâneau.

Pata de apă din colțul foilor a șters câteva rânduri, iar unele nume au rămas cu semn de întrebare. Transcrierea completă și traducerea românească, făcute în terminologia ritualurilor noastre, vor intra în volumul „Codurile masonice. Codul de la Lyon”, alături de celelalte manuscrise despre care am scris în Ce lume, ce istorie, ce pasiune: cinci manuscrise masonice ajunse la Cluj.

O tragedie grecească între mare și istorie

Mă tot gândesc că povestea Corfului seamănă cu o tragedie grecească în care marea joacă rolul corului. Insula e eroina pe care o curtează toți: Veneția, Franța, Rusia, Poarta, Anglia. Fiecare pețitor vine pe mare, cu corăbii și cu promisiuni, și fiecare pleacă tot pe mare, lăsând în urmă câte ceva, un leu sculptat, o arcadă, un teren de cricket, o fortăreață aruncată în aer. Marea privește, comentează în valuri și știe dinainte finalul, așa cum spectatorii din Atena știau dinainte soarta lui Oedip.

Ca în orice tragedie, eroii mor frumos și nedrept. Kapodistrias, fiul insulei, cade la ușa bisericii din Nafplio. Împărăteasa Elisabeta, care și-a pus în grădina palatului de la Corfu statuia lui Ahile muribund, e înjunghiată pe malul lacului Geneva. Poetul Dionisios Solomos, care a scris versurile imnului Greciei, moare la Corfu, departe de libertatea pe care o cântase. Și totuși dragostea dintre mare și insulă nu se termină. Corfu a rămas el însuși, cu limba lui grecească, cu pietrele venețiene, cu arcadele franceze, cu cricketul englezesc și cu sfântul lui în sicriu de argint. Iar pe masa mea de la Cluj, un caiet scris în trei limbi de niște oameni care au trăit sub cinci steaguri îmi amintește în fiecare seară că frăția poate fi mai trainică decât imperiile.