,

Ce lume, ce istorie, ce pasiune: cinci manuscrise masonice ajunse la Cluj

Sunt zile în care meseria de istoric seamănă mai mult cu a arheologului decât cu a cititorului de bibliotecă. Nu sapi în pământ, ci în cerneală. De-a lungul ultimilor ani am adunat în colecția mea de la Cluj câteva manuscrise masonice franceze și italiene, unele aduse abia în toamna aceasta, altele găsite pe drumuri mai vechi. Duminica aceasta am terminat de fotografiat, de transcris și de tradus cinci dintre ele. Le privesc acum pe masă, unul lângă altul, și îmi dau seama că țin în mână aproape trei sferturi de secol din viața masoneriei europene, de la Lyon în 1778 până la Paris în 1849, cu opriri la Napoli și la Corfu.

Frumusețea acestei munci stă în lucrurile mărunte. O abreviere cu trei puncte în triunghi care trebuie dezlegată, un pătrat desenat în loc de cuvântul „lojă”, un colț de filă rupt exact unde era numele unui demnitar, o cerneală care s-a stins atât de tare încât rândurile se mai văd doar în lumină laterală. Fotografiile vin uneori amestecate și ordinea paginilor se reface urmărind firul frazei, care începe pe o filă și se termină pe următoarea. Copistul a scris la subsol primul cuvânt al paginii următoare, ca să nu greșească legătorul, iar acel cuvânt te salvează pe tine, două sute de ani mai târziu. Pe pagina de certificare a unui caiet apare un an care nu se potrivește cu restul documentului, și de acolo începe o anchetă. Fiecare manuscris e un mic șantier arheologic, cu straturile lui, cu golurile lui și cu întrebările pe care nu le poți închide într-o după-amiază.

Ce cuprind cele cinci manuscrise

Cel mai vechi este un caiet legat, scris în italiană, intitulat Codice Massonico delle Logge Riunite e Rettificate in Francia. Pe copertă poartă o inscripție în germană, în cursivă gotică, cu anul masonic 5778. Este traducerea italiană a codului adoptat la Congregația Națională de la Lyon din 1778–1779, cunoscută ca Convent des Gaules, adunarea din care s-a născut Ritul Scoțian Rectificat. Traducerea a fost revăzută și aprobată de Directoratul Scoțian al Italiei. Codul cuprinde o introducere, o secțiune despre calitățile și îndatoririle Maestrului și șaisprezece capitole, de la Directoratul Național până la poliția internă a lojii. Versiunile italiene ale acestui text fondator sunt mult mai rare decât originalul francez, iar inscripția germană arată că exemplarul a trecut printr-un mediu german, pe filiera Strictei Observanțe, din care se desprinsese Rectificatul.

Al doilea este Le Régulateur du Maçon, ritualul gradului al III-lea, gradul de Maestru, în Ritul Francez sau Modern, datat 5801. Am tradus titlul prin „Ritual”, nu prin „Regulator”, pentru că așa se înțelegea cuvântul în epocă: era forma oficială a ritualurilor simbolice ale Marelui Orient al Franței. Textul cuprinde deschiderea lucrărilor, legenda lui Hiram, ridicarea, obligația, discursul, închiderea și instrucția.

Al treilea este copia de mână a Statutelor Generale ale Francmasoneriei din Napoli, ediția a doua, după tipăritura Marelui Orient de Napoli din 5812. Caietul se deschide cu un extras din Cartea de Aur din 5807, prin care Marele Orient hotărăște să dea lojilor un regulament fundamental, discutat titlu cu titlu și articol cu articol. Urmează principiile masoneriei, calitățile cerute fraților, forma lojii și fiecare demnitate pe rând, de la Venerabilul Maestru până la Frații Servanți, apoi alegerile, instalarea ofițerilor și primirea Vizitatorilor. Statutele declară Ritul Scoțian Antic și Acceptat, dar lasă lojile libere să lucreze și în Ritul Francez. Este masoneria Regatului Neapolelui în anii lui Joseph Bonaparte și ai lui Joachim Murat, reorganizată după model francez. De la Titlul XIV încolo cerneala e aproape ștearsă, iar pe pagina de certificare scrie limpede 5805, un an care nu se potrivește nici cu 5807, nici cu 5812. Enigma rămâne deschisă.

Fațada bisericii Gesù Nuovo din Napoli, din piatră tăiată în vârf de diamant
Napoli, biserica Gesù Nuovo, cu fațada din piatră tăiată în vârf de diamant

Al patrulea mi-e poate cel mai drag, pentru că are și o poveste a mea. Pe urmele acestei loji am dat acum trei ani, într-o excursie la Corfu făcută cu un prieten, și de atunci n-am mai lăsat-o din mână. Sunt regulamentele particulare ale Lojii-Mamă Departamentale „Beneficenza e Filogenia Riunite” din Orientul Corfu, constituită la 27 februarie 1813. Caietul are o foaie de titlu italiană și una grecească, iar loja își alesese trei limbi de lucru: greaca, franceza și italiana. Lucra în Ritul Filozofic Scoțian, recunoștea autoritatea Lojii-Mamă „Saint-Alexandre d’Écosse et le Contrat Social” din Paris și se afla în același timp sub auspiciile Marelui Orient al Franței, pe temeiul concordatului dintre cele două rituri. Lista semnăturilor este o fotografie a societății ionice din ultimii ani ai stăpânirii franceze: familii corfiote precum Calichiopulo, Tipaldo, Gonemi sau Garzoni, ofițeri francezi, câțiva britanici și un Giorgio Capodistria, foarte probabil din familia viitorului guvernator al Greciei. Identificarea mai trebuie verificată, dar numele singur spune multe despre drumul pe care masoneria ionică avea să-l facă spre mișcarea de eliberare grecească. Când am descifrat acum, pe rând, numele de pe acele file, mi-am amintit de străduțele venețiene ale Corfului și de discuțiile din acea călătorie, care m-au adus, fără să știu, până la masa mea de lucru din Cluj.

Al cincilea este o copie de mână, cu sigiliile desenate tot de mână, a circularei Marelui Orient al Franței din 3 septembrie 1849. Circulara anunță lojilor noua Constituție a Ordinului, promulgată la 15 septembrie, și le cere să studieze principiile ei: respectul conștiinței, abținerea de la disputele politice ale zilei, iubirea de muncă, condiții mai stricte de inițiere. Explică noul regim al deputaților la Marele Orient și le cere Venerabililor să citească textul Constituției cu voce tare în fața fraților, la trei ținute la rând. Ce face documentul atât de prețios este momentul: Constituția din 1849 a fost cea care a scris pentru prima dată în legea fundamentală a Marelui Orient că masoneria are drept temelie existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului. Peste numai 28 de ani, aceeași obediență avea să șteargă formula.

Secolul al XIX-lea masonic, între Italia, Franța și țările române

Statutele de la Napoli m-au dus imediat cu gândul la carbonari. În același regat, în aceiași ani, sub același Murat, s-au răspândit „vânzările” carbonarilor, societăți secrete care împrumutaseră de la loji gradele, jurămintele și limbajul simbolic, dar le puseseră în slujba unui scop politic: constituția, libertatea, apoi unitatea Italiei. Masoneria și carbonarismul au crescut din același sol, ca doi frați care seamănă la chip și s-au despărțit la caracter. Ecoul a ajuns repede până la noi. În 1822, în Moldova, mica boierime grupată în jurul lui Ionică Tăutu a redactat proiectul de reformă cunoscut drept Constituția cărvunarilor, cel dintâi proiect constituțional românesc. Numele însuși, „cărvunari”, era transcrierea românească a cuvântului italian carbonari.

Câțiva ani mai târziu, în Banat, la Lugoj, autoritățile descopereau o societate secretă românească numită chiar „Constituția”, activă între 1830 și 1834. Membrii ei, între care parohul Ioan Lăpădat și diaconul Ștefan Bercean, se adunau în casa lui Teodor Nedelcu. Au fost anchetați ca membri ai unei asociații „primejdioase și oprite”, într-o Europă care încă tremura după revoluția din iulie 1830. Povestea lor a fost reconstituită în 1928 de arhiereul Ioan Boroș, într-o broșură tipărită la Lugoj, pe care o puteți citi astăzi în colecțiile digitizate ale Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. E un capitol aproape uitat, dar arată că ideea constituțională circula și printre preoții și negustorii unui târg bănățean.

Apoi vine Frăția. În 1843, la București, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell au întemeiat societatea secretă cu deviza „Dreptate, Frăție”, de origine carbonară, care a pregătit în taină revoluția de la 1848 din Țara Românească. Bălcescu studiase în Franța și în Italia, cunoscuse cercurile lui Mazzini și cultura conspirativă a Europei revoluționare. Destinul lui se încheie tocmai în sudul italian. A fost la Palermo întâi în 1847, iar în octombrie 1852 a revenit acolo, bolnav de ftizie, venind cu vaporul de la Napoli. A murit la Palermo la 29 noiembrie 1852, la 33 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor, iar osemintele lui au ajuns mai apoi într-o groapă comună. Crucea pusă în 1921 de Academia Română în cimitirul Rotoli s-a dovedit o pistă greșită. Când citesc statutele napolitane, mă gândesc că Bălcescu a trecut prin același oraș în care fuseseră scrise, cu patru decenii mai devreme, și că lumea lor era, în fond, aceeași lume.

Și deasupra tuturor stă imaginea lui Garibaldi. Moștenitor al tradiției carbonare prin Mazzini și prin „Tânăra Italie”, Garibaldi a devenit în 1864 Mare Maestru al Marelui Orient al Italiei. Pentru generația pașoptistă română, cămașa roșie era un simbol al aceluiași vis: un neam latin care își cucerește unitatea și libertatea. Între Napoli, Palermo, Paris și București nu a fost niciodată o distanță atât de mare pe cât arată harta. Punțile dintre români, italieni și francezi s-au construit prin cărți, prin exil și prin loji.

Norii negri

Manuscrisele din colecție descriu o masonerie care încă se credea una. O lojă din Corfu putea lucra într-un rit scoțian, sub autoritatea unei loji-mamă pariziene, și în același timp sub Marele Orient al Franței, fără ca nimeni să vadă în asta o contradicție. Napoli lăsa lojile să aleagă între Ritul Scoțian și cel Francez. Circulara din 1849 vorbea despre Dumnezeu și nemurirea sufletului ca despre temelia Ordinului.

În septembrie 1877, la propunerea pastorului protestant Frédéric Desmons, Adunarea Generală a Marelui Orient al Franței a scos din Constituție obligația credinței în Dumnezeu și în nemurirea sufletului, în numele libertății absolute de conștiință. În martie 1878, Marea Lojă Unită a Angliei a rupt relațiile cu Marele Orient, iar cele mai multe mari loji anglo-saxone au urmat-o. De atunci masoneria lumii merge pe două drumuri: masoneria regulară, care cere credința în Marele Arhitect al Universului și volumul Legii Sacre pe altar, și masoneria liberală sau adogmatică, de tip continental. În Franța, lojile care țineau la invocarea Marelui Arhitect s-au regrupat mai târziu în alte obediențe, iar în 1913 Marea Lojă Unită a Angliei a recunoscut o nouă mare lojă franceză regulară. Masoneria integrată, cea din caietele mele, în care riturile conviețuiau și obediențele își recunoșteau reciproc lucrările, s-a spart atunci și nu s-a mai refăcut.

Ironia istoriei face ca în aceeași colecție să stea, la câțiva centimetri unul de altul, circulara care anunța Constituția din 1849 și conștiința tuturor celor care știm ce a urmat. Documentul a fost scris cu speranța unei legi care să dureze, iar cei care l-au copiat cu atâta grijă nu aveau de unde ști că formula pe care o citeau la trei ținute la rând va deveni, o generație mai târziu, linia de despărțire a lumii masonice.

Ce lume, ce istorie, ce pasiune. Lucrez acum la volumul „Codurile masonice. Codul de la Lyon”, care va reuni facsimilele, transcrierile și traducerile românești ale acestor piese, făcute în terminologia ritualurilor noastre. Și voi termina această muncă când nici nu ne vom gândi… Până atunci, pe birou rămân lupa, pixul, foile, calculatorul obosit și încă o noapte albă… Dar și frumusețea descoperirii. Weekendul este pentru mine permisia din închisoarea contemporană în care ne încuiem mereu.

Lasă un răspuns