În 1871, la 8 septembrie, un înțelept de șaptezeci și doi de ani urcă la tribuna Academiei Române ca să-și rostească discursul de recepțiune. Petrache Poenaru nu vorbește despre sine. Vorbește despre dascălul lui, mort cu patruzeci și opt de ani în urmă la Avrig, și o face cu acea precizie tehnică pe care i-o dăduseră Viena, Parisul și Anglia. Poenaru era un pozitivist, un om de măsurători și de rapoarte, ultimul din lume care să inventeze mistere. Tocmai de aceea propoziția pe care o scrie despre Lazăr întors din Viena merită citită încet:

„Așa Lazăr, ilustrat cu titlurile academice, cu care se încununase la Universitatea Vienei, și cu acel de membru al societății filologice de la reședința episcopatului greco-oriental al Transilvaniei, și primi, în anul 1814, hirotonia de arhidiacon…”

Este o frază administrativă. Poenaru enumeră titluri, ca într-un dosar de numire: diploma de la Viena, calitatea de membru al unei societăți cu sediul la Sibiu, apoi funcția eclesiastică. Nu e retorică, nu e efuziune, nu e legendă. E o listă.

La ediția din 1923, tipărită în colecția populară „Cartea cea bună” îngrijită de Sextil Pușcariu, un profesor al Universității din Cluj, G. Bogdan-Duică, pune sub această frază o notă de subsol de trei rânduri:

„«Societatea filologică» nu-mi este cunoscută. P. P. face, probabil, o confuzie cu altă societate istorică, literară ori filosofică, cu care, însă, Lazăr nu pare a fi avut relațiuni.”

Aceasta este toată operațiunea. Un singur titlu din biografia lui Lazăr, singurul care îl leagă de o structură asociativă, dispare printr-o notă în care necunoașterea editorului devine argument, iar impresia lui („nu pare”) devine verdict. Nu s-a falsificat nimic. S-a curățat printr-o notă de subsol.

Societatea care „nu-i era cunoscută”

Problema notei lui Bogdan-Duică e că societatea exista, iar el o știa. Sau, dacă nu o știa, avea datoria elementară de a o căuta înainte de a-i nega existența.

Reședința episcopatului greco-oriental al Transilvaniei era Sibiul. La Sibiu, în 1795, s-a constituit Societatea Filosofească a Neamului Românesc în Mare Principatul Ardealului, în jurul căreia gravitează Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu, Radu Tempea, Ienăchiță Văcărescu. Fondatorul ei este doctorul Ioan Piuariu-Molnar, oculistul Marelui Principat, coautor al Supplex-ului, primul profesor universitar român din Transilvania.

Ioan Piuariu-Molnar a fost inițiat în loja sibiană „St. Andreas zu den drei Seeblättern” la 16 septembrie 1781, a primit gradul de companion la 17 aprilie 1783 și pe cel de maestru la 13 octombrie 1784. Nu este o supoziție de gazetă, ci o consemnare de registru, iar Nicolae Densușianu a folosit-o încă din secolul al XIX-lea ca să explice atitudinile lui Molnar din 1784.

„Filosofească” și „filologică” sunt, în gura unui om de șaptezeci și doi de ani care își reconstituie din memorie tinerețea profesorului său, aceeași vorbă. Iar Poenaru face exact eroarea pe care ar face-o un martor autentic: reține corect instituția, sediul, calitatea de membru, și greșește un adjectiv. Un falsificator nu greșește adjectivul; un falsificator inventează un nume rotund. Bogdan-Duică transformă tocmai proba de autenticitate a mărturiei în motiv de respingere a ei.

Ce urmează din corectarea adjectivului este însă esențial. Dacă Lazăr era membru al societății lui Molnar, atunci Lazăr, întors de la Viena, intră direct în rețeaua sibiană care fusese constituită, în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea, în jurul lojei „Sf. Andrei la cele trei frunze de nufăr” și a protectorului ei.

Brukenthal nu era un mecena. Era un maestru

Poenaru și Eliade spun același lucru, independent și în ordine diferită: Lazăr a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal, crescut și școlit pe cheltuiala lui, trimis la Academia din Cluj, ținut sub „patronajul său”. Eliade adaugă că baronul „a știut în multe chipuri a întrebuința bine averile sale”. Cine era, sub raportul care ne interesează, acest patron?

Samuel von Brukenthal a fost primit în francmasonerie la Viena, la 2 martie 1743, la douăzeci și doi de ani, în loja „Aux Trois Canons”. La Halle a fost printre fondatorii lojei „Aux Trois Clefs d’Or”, unde a deținut funcția de Venerabil, iar de acolo se păstrează medalia comemorativă a fondării. Întors în Transilvania și ajuns guvernator, a fost sprijinitorul lojei sibiene „St. Andreas zu den drei Seeblättern”, întemeiată la 15 mai 1767 de Simon Friedrich von Baussnern, o lojă care, în apogeul ei, a numărat peste trei sute de membri, jumătate din afara Ardealului, și al cărei program declarat era propagarea Luminilor: presă, tipar, cercetare, prima colecție de minerale, primul cerc de lectură, o bibliotecă științifică.

Aceasta este descrierea unei mașinării de selecție și formare. Loja sibiană nu era un club de conversație; era instituția prin care elita germană luminată a Ardealului identifica tineri capabili, îi finanța, îi trimitea la studii și îi reintroducea în circuitul public. Ioan Piuariu-Molnar este produsul exemplar al acestui mecanism: fiu de țăran din Sadu, ajuns doctor la Viena cu sprijinul lui Brukenthal, inițiat în 1781, apoi protomedic, apoi coautor al Supplex-ului, apoi fondator de societate și de proiect de presă românească.

Gheorghe Lazăr, fiu de țăran liber din Avrig, remarcat de baron, crescut în casa lui, trimis la Cluj și apoi la Viena, este al doilea produs al aceluiași mecanism, la o generație distanță. Este singura descriere a carierei lui timpurii care nu are nevoie de miracole.

Aici trebuie spus limpede ce se poate proba și ce se poate doar întemeia rațional, pentru că o teză onestă rezistă, iar una exagerată se prăbușește la prima replică. Loja sibiană figurează ca activă între 1767 și 1790. Patentele imperiale ale lui Leopold al II-lea și apoi represiunea din 1794–1795, sub Francisc al II-lea, au scos francmasoneria din legalitate în toate țările ereditare. Brukenthal moare în 1803. Lazăr, născut în 1779, avea în 1794 cincisprezece ani, iar la moartea baronului douăzeci și patru.

Prin urmare, o inițiere a lui Lazăr „în loja de la Sibiu, de către Brukenthal”, în forma unei ședințe regulate consemnate în registrul lojei, este exclusă de cronologie. Cine susține asta pierde discuția în trei minute.

Ce rămâne în picioare este altceva, și e mai interesant. După 1790–1795, lojele habsburgice nu au dispărut: au intrat în ceea ce limbajul masonic numește adormire. Rețeaua a supraviețuit ca cerc privat, ca societate de lectură, ca societate „filosofească”, ca prietenie între frați. Formele de primire au continuat în cadru domestic, fără arhivă, fără tablou de lojă, fără corespondență, pentru că orice hârtie era, după 1795, o probă penală. Un tânăr format în casa unui Venerabil din trecut, trimis la studii de rețeaua acestuia, admis apoi în societatea sibiană a unui maestru al lojei „St. Andreas”, se află în interiorul structurii, indiferent de ce nu s-a scris.

Al doilea moment posibil, și după mine cel mai probabil pentru o primire formală, este Viena anilor 1806–1809. Acolo Lazăr studiază teologia și științele, acolo asistă la dizolvarea Sfântului Imperiu, acolo intră în lumea sârbo-română ortodoxă din capitală, un mediu în care sociabilitatea de tip masonic supraviețuia sub numele de societăți de citit, de cercuri filantropice și de „prietenii”. Un tânăr venit cu recomandarea rețelei Brukenthal nu trebuia să caute ușa; ușa îl cunoștea deja.

Trebuie adăugată o precizare care, paradoxal, salvează credibilitatea lui Poenaru în loc să o distrugă. Bogdan-Duică opune mărturiei lui Poenaru cercetările lui A. Sădean, potrivit cărora la Viena, din 1806, Lazăr a studiat teologia cu o bursă din „fondul sidoxial” al Bisericii ortodoxe ardelene, nu pe banii lui Brukenthal. Editorul prezintă acest lucru ca pe o contrazicere. Nu este. Brukenthal murise în 1803, cu trei ani înainte de plecarea la Viena. Patronajul lui privește copilăria, școala din Sibiu și Academia din Cluj; bursa sidoxială privește studiile vieneze de după moartea lui. Cele două informații se completează perfect. Bogdan-Duică le-a pus în conflict pentru că avea nevoie de un conflict.

Ce spune Lazăr însuși

Textele lui Lazăr sunt puține, iar cele trei păstrate în volumul lui Poenaru sunt tocmai cele publice: cuvântarea la înscăunarea mitropolitului Dionisie Lupu (1819), apelul la subscriere pentru cursul de matematică (1822) și epitaful dictat pe patul de moarte. Un stil nu este o diplomă, și nu voi pretinde altceva. Dar limbajul unui om spune în ce școală a fost format, iar școala lui Lazăr se aude.

Cuvântarea din 1819 este construită integral pe opoziția lumină–întuneric, cu formula centrală: ridicarea noului chiriarh „va se pune acum stavilă întunerecimei”. Continuă cu toiagul lui Aron care trebuie să înverzească, figura biblică pe care ritualul o folosește pentru transmiterea autorității legitime, și se încheie cu invitația de a călca pe poteca „deschisă” cu braț voinicesc, fără sfială, „spre descoperirea brazdei strămoșești”, într-un loc unde „frica nu mai are loc, sfiala zace moartă la pământ”. Este vocabularul deschiderii unui șantier, nu al unei predici. Cine cunoaște retorica ținutelor de la începutul secolului al XIX-lea recunoaște imediat regimul: lucrare, potecă, stavilă, lumină, pronia care „lucrează”.

Apelul din 1822 începe cu omul „împodobit cu chip și cu deosebite daruri”, așezat de „înalta ființă” în fruntea creației, fiindcă „nimic n-a făcut fără cuvânt desăvârșit”: un exordiu deist-arhitectural care ar fi putut fi rostit în orice atelier european al epocii. Iar cei trei protectori ai școlii sunt numiți „trei duhuri românești… cărora cu cuviință li s-ar cuveni statuele Italiei”: Grigore Ghica, Constantin Bălăceanu și Gheorghe Golescu, „iubitorul de muze”. Formula „iubitori de muze”, repetată în final, este în epocă o parafrază curentă pentru cercurile de sociabilitate luminată.

În sfârșit, epitaful:

Ce ești astăzi, eu am fost,
Asta să o știi de rost.
Ce sânt eu acum, vei fi,
Când ceasul îți va veni.

Este formula memento mori în forma ei exactă, cea care se scrie pe pereții camerei de reflecție prin care trece candidatul înainte de primire. Lazăr o dictează murind, în 1823, ca pe un text pe care îl știa de mult. Iar Poenaru descrie plecarea lui din curtea Sfântului Sava cu un gest la fel de precis: ridicat în picioare pe car, cu ochii la cer, făcând în tăcere semnul crucii „în cele patru părți ale orizontului”. Un preot binecuvântează spre răsărit. Orientarea rituală în patru puncte cardinale aparține altei gramatici.

Fiecare dintre aceste elemente, luat singur, nu probează nimic. Luate împreună, ele descriu un om care gândea într-un cod.

Dosarul acuzațiilor și tăcerea arhivei

Cea mai bună dovadă a apartenenței lui Lazăr nu vine de la prietenii lui, ci de la adversari. Poenaru reproduce, în 1871, motivele pentru care candidatura lui Lazăr la episcopie a fost respinsă în 1815 de mitropolitul Stratimirović de la Carloviț: că este „prea învățat în filosofie”; că „avea idei prea liberale”; că este „fără temere de Dumnezeu”; că a împușcat ciori de pe crucea bisericii; că este „pe lângă altele și vrăjitor”, întrucât făcea experimente fizice în școală; și, spune Poenaru, că împăratul Francisc, „speriat fiind de liberali, ca și Napoleon de ideologi”, ceruse autorităților să fie „mai circumspecte la numirea unor asemeni oameni în funcțiuni publice”. Guvernatorul Bánffy recomandase pentru Arad un alt candidat, cu mai multă „cumințenie firească”.

Această listă nu este un ansamblu de bârfe. Este o formulă administrativă. În limbajul poliției habsburgice de după 1794, prea multă filosofie, idei liberale, lipsa fricii de Dumnezeu, experimente și suspiciune de vrăjitorie alcătuiesc descrierea standard a unui om bănuit de apartenență la o societate secretă. „Liberal”, în 1815, în vocabularul lui Francisc al II-lea, nu înseamnă o opinie economică, ci un dosar. Iar acuzația de vrăjitorie adusă unui om care făcea demonstrații de fizică este exact forma în care mediul clerical traduce pentru popor ceea ce autoritatea numește, în acte, altfel.

Bogdan-Duică însuși confirmă involuntar, adăugând în notă că „mitropolitul Stratimirovici îl bănuise și îl dușmănise într-adevăr pe Lazăr”. Îl bănuise de ce? Editorul nu duce întrebarea mai departe. Nici nu avea de gând.

Se adaugă un fapt pe care Poenaru îl consemnează fără comentariu: școala din Sfântul Sava a devenit „focarul din care scânteia entuziasmul patriotic”, elevii lui Lazăr au alergat la chemarea lui Tudor în 1821, iar Poenaru însuși a plecat la Cotroceni să-i fie grămătic căpitanului. O școală deschisă în 1818 sub patronajul unor boieri „iubitori de muze” și o mișcare declanșată în 1821 de un om legat de Eterie, structurată la rândul ei pe modelul de recrutare în trepte al atelierelor: conjuncția aceasta nu este o coincidență de calendar. Este aceeași rețea văzută din unghiuri diferite.

Se va obiecta: unde e patenta, unde e tabloul de lojă, unde e semnătura? Nu există, și nu putea să existe. Din 1795, apartenența la o lojă este în Imperiu o infracțiune administrativă și un obstacol definitiv de carieră; funcționarii sunt obligați să declare că nu aparțin niciunei societăți secrete. Registrele lojei sibiene se închid odată cu ea. Un candidat la episcopie deja bănuit de „idei liberale” nu lasă în urmă hârtii. Un dascăl trecut clandestin munții într-o țară aflată sub administrație fanariotă și sub ochiul consulatelor nu-și scrie afilierea în apelul de subscriere.

Anonimizarea nu este un accident al arhivei. Este produsul unei politici de stat, iar apoi al unei prudențe personale. A cere, două secole mai târziu, proba scrisă a unui lucru a cărui rațiune de a fi era tocmai să nu fie scris, înseamnă a confunda tăcerea cu inexistența. Este exact eroarea logică pe care o comite nota lui Bogdan-Duică: nu-mi este cunoscută, deci nu a existat.

Operațiunea din interbelic

Ediția din 1923 nu este o întâmplare editorială. Apare în anul centenarului morții lui Lazăr, în colecția populară a lui Sextil Pușcariu, cu scop declarat formativ: Bogdan-Duică scrie în introducere că tinerimea dacoromână „trebue să-și petreacă câteva ceasuri de cetire înălțătoare despre un erou al neamului nostru”.

Un erou al neamului, în gramatica culturală care se instala atunci, trebuia să fie ortodox, popular, autohton și neatins de nimic occidental-secret. Programul interbelic al dreptei intelectuale a avut nevoie de un panteon curat, iar Lazăr era piesa ideală: țăran din Avrig, teolog, dascăl sărac, mort tânăr, îngropat lângă biserica satului. Un Lazăr format în casa unui Venerabil sas, admis în societatea unui frate al lojei „Sf. Andrei”, respins de la episcopie pentru „idei liberale” și scriind într-un cod al luminii și al lucrării, era un Lazăr inutilizabil pedagogic.

Contextul de mai târziu confirmă direcția: în 1937, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române condamnă formal francmasoneria, iar Marea Lojă Națională își suspendă lucrările sub presiune politică. Campania antimasonică a dreptei radicale românești, cu Nichifor Crainic și cu presa legionară, a făcut din simpla asociere un stigmat. Nota din 1923 anticipează acest climat; el explică de ce nota nu a fost niciodată contestată.

Metoda merită numită, fiindcă e o metodă, nu un accident: nu se contrazice martorul, se declară necunoscut obiectul mărturiei; nu se combate informația, se pune la îndoială memoria informatorului; nu se afirmă contrariul, se sugerează („nu pare a fi avut relațiuni”). Rezultatul e că generații întregi de cititori au trecut peste singura frază relevantă din discursul lui Poenaru cu sentimentul confortabil că un profesor de la Cluj a verificat deja.

Pe cine cred

Între un ucenic și prieten al lui Lazăr și un profesor care citește textele după un secol, întrebarea merită un răspuns fără ocolișuri, inclusiv în ce privește limitele lui.

Îl cred pe Poenaru în ce privește faptele care i-au fost accesibile prin ceea ce a văzut, a auzit și a putut verifica: patronajul lui Brukenthal, apartenența lui Lazăr la societatea de la Sibiu, motivele reale ale respingerii de la episcopie, atmosfera școlii din Sfântul Sava și legătura ei cu 1821. Poenaru nu are niciun interes să-și mistifice profesorul; dimpotrivă, în 1871, într-o Românie care își construia ierarhiile oficiale, o afiliere de tip masonic a lui Lazăr era un lucru pe care un consilier de stat pensionar l-ar fi menționat lateral și neutru, exact așa cum a făcut-o, într-o enumerare de titluri.

Nu îl cred pe Poenaru ca martor ocular al perioadei ardelene. Nu avea cum să fie: s-a născut în 1799, l-a cunoscut pe Lazăr abia la București, după 1818, și scrie la peste cincizeci de ani distanță. Pentru Sibiu și Viena, el redă ceea ce i-a spus Lazăr însuși, ceea ce e o sursă excelentă pentru fapte și una slabă pentru date. De aceea corecțiile arhivistice ulterioare, precum bursa sidoxială, trebuie acceptate acolo unde sunt documentate.

Și nu îl cred pe Bogdan-Duică deloc în punctul care ne interesează, fiindcă în acel punct el nu face cercetare. El face o afirmație negativă despre o societate a cărei existență e atestată, într-un oraș pe care îl cunoștea, fondată de un om a cărui apartenență la lojă era publicată încă din secolul al XIX-lea. Un profesor care citește textele la un secol distanță are un avantaj imens asupra martorului: arhiva. Are dreptate ori de câte ori aduce un document. Nu are niciun avantaj atunci când nu aduce nimic și se rezumă la a spune că nu i se pare.

Concluzia, formulată cu exactitatea pe care i-o datorăm subiectului: nu avem, și probabil nu vom avea niciodată, actul de inițiere al lui Gheorghe Lazăr. Avem, în schimb, un tânăr selectat, crescut și trimis la studii de rețeaua unui Venerabil, admis într-o societate condusă de un maestru al lojei sibiene, respins de la o demnitate bisericească exact cu formulele prin care poliția imperială descria suspecții de societăți secrete, scriind și murind într-un limbaj al luminii, al lucrării și al memento mori, și lăsând în urmă o școală din care a ieșit revoluția de la 1821.

Într-un proces, aceasta se numește probă indirectă convergentă, iar convergența ei este suficientă pentru o convingere rezonabilă. Ceea ce lipsește nu este dovada. Lipsește hârtia, și lipsește pentru că a fost, la timpul ei, o crimă să o scrii, iar mai târziu, o incomoditate să o cauți.

Repere: Petrache Poenaru, „George Lazăr și școala română”, discurs de recepțiune, Academia Română, 8 septembrie 1871, retipărit în vol. „P. Poenaru și I. E. Rădulescu, George Lazăr”, cu o introducere de G. Bogdan-Duică, colecția „Cartea cea bună” îngrijită de Sextil Pușcariu, Cultura Națională, București, 1923; I. Eliade Rădulescu, „George Lazăr”, în „Curierul românesc”, anul X, 1839, nr. 64–66; pentru loja „St. Andreas zu den drei Seeblättern” (Sibiu, 1767–1790), pentru inițierea lui Samuel von Brukenthal la Viena (1743, „Aux Trois Canons”) și pentru funcția de Venerabil la Halle („Aux Trois Clefs d’Or”), colecția și cercetările Muzeului Național Brukenthal; pentru inițierea lui Ioan Piuariu-Molnar (16 septembrie 1781, gradele următoare în 1783 și 1784) și pentru Societatea Filosofească a Neamului Românesc din Mare Principatul Ardealului (Sibiu, 1795), documentația lojei sibiene și observațiile lui Nicolae Densușianu.