La 3 martie 1939, Ioan Lupaș citea în ședința Academiei Române o comunicare despre un om pe care istoriografia îl cunoscuse multă vreme sub un nume care nu era al lui. Textul a apărut doi ani mai târziu în volumul al treilea din „Studii, conferințe și comunicări istorice” (Sibiu, 1941, p. 47–73), sub titlul „Doctorul Ioan Piuariu-Molnar. Viața și opera lui, 1749–1815”. Sunt douăzeci și șapte de pagini dense, scrise din arhive, de un istoric care nu se grăbește și care își iubește vizibil personajul.

Despre francmasonerie Lupaș nu scrie niciun rând. Cuvântul nu apare în studiu. Și totuși, cine îl citește astăzi, știind ce se știe din registrele lojii sibiene, găsește în el aproape tot materialul de care are nevoie: cele două dedicații, reproduse cuvânt cu cuvânt în notele de subsol, motoul din Pildele lui Solomon, vocabularul prefețelor și, mai ales, cronologia. Rândurile de mai jos urmăresc mai întâi ce spune Lupaș și apoi ce se vede când așezi alături de el lista fraților de la Sibiu.

Fiul Popii Tunsu

Lupaș începe cu numele. „Molnar” este forma maghiarizată, căpătată probabil în anii de școală de la Cluj, iar „von Müllersheim” este predicatul nobiliar de mai târziu, în care istoricul întrezărește traducerea germană a strămoșescului Piuariu. Numele adevărat a ieșit la iveală abia când Lupaș a găsit în arhiva Cancelariei aulice de la Viena două scrisori din februarie 1761, una de la bunicii Ioan și Dobra, cealaltă de la mama, preoteasa Patrasia Piuariu.

Scrisorile erau adresate unui deținut. Tatăl viitorului doctor, protopopul Ioan Piuariu din Sadu, fusese unul dintre apărătorii ortodoxiei în anii mișcării lui Sofronie. Episcopul unit Petru Pavel Aron îl tunsese în 1758, de unde porecla de „Popa Tunsu”. În vara lui 1760 a fost prins la Pogăceaua, bătut, spânzurat patru ceasuri cu capul în jos și dus în lanțuri, prin Târgu Mureș, Cluj, Oradea, Debrețin și Raab, până la Viena. Sinodul de la Alba Iulia din martie 1761 îi cerea eliberarea, alături de ceilalți întemnițați „pentru țară și lege”. Lupaș se oprește îndelung asupra scenei din a doua scrisoare, cu preoteasa îngenuncheată înaintea icoanei împreună cu cei doi copii. Unul dintre ei avea doisprezece ani și avea să ajungă profesor la Cluj.

Restul biografiei este o succesiune de lucruri făcute întâia oară. Studii la Sibiu, Cluj și Viena, cu specializare în oftalmologie. Medic la regimentul românesc de grăniceri din Banat, unde ține și locul învățătorului. Din 1777 oculist al Principatului Transilvaniei, cu leafă de 250 de florini și cu obligația de a-i trata fără plată pe săraci, obligație pe care o depășește, pentru că unora le dă și găzduire, și hrană. Iosif al II-lea îi adaugă o remunerație specială în 1783, iar în 1787 Cancelaria propune dublarea lefii, ca să redea statului, prin orbii vindecați, „contribuenți și apărători”. Lupaș îl numește, cu o formulă luată din calendarul ortodox, „doctor fără de arginți”.

În 1782 cere guvernului mai multe școli românești și un director pentru ele. În 1783 se căsătorește la Sibiu cu Ana Regina Sebastian, văduvă luterană. La sfârșitul lui 1784 este trimis în Zarand să stea de vorbă cu răsculații lui Horea și Crișan. La 21 ianuarie 1791 Leopold al II-lea îl numește profesor de oftalmologie la Academia din Cluj, iar lecția inaugurală din noiembrie, „Paraenesis ad auditores chyrurgiae”, tipărită în 1793, este socotită cea dintâi lucrare științifică medicală scrisă de un român. În aceiași ani lucrează la tipărirea și răspândirea memoriului național din 1791. La 21 martie 1792 primește titlul de nobil, după ce un referent sas din Sibiu încercase să-l oprească pe motiv că niciun român „neunit” nu putea avea proprietate pe pământul crăiesc.

Pe lângă toate acestea scrie și traduce: o carte despre stupărit (Viena, 1785), o gramatică germano-română (Viena, 1788), o „Retorică” (Buda, 1798), primul tom dintr-o „Istorie universală” după abatele Millot (Buda, 1800). Încearcă de două ori să scoată o gazetă românească, mai întâi „Foaia română pentru econom”, încuviințată în 1789, apoi, în 1793–1794, un ziar la Viena împreună cu bănățeanul Paul Iorgovici. Își ridică la Sadu o piuă de lână și se judecă ani de zile cu breslele săsești. Moare la 16 martie 1815 și este îngropat lângă biserica ortodoxă din suburbiul iosefin al Sibiului.

Două cărți, doi guvernatori

Partea cea mai prețioasă pentru cititorul de azi stă în notele de la pagina 64. Acolo Lupaș transcrie integral paratextul primelor două cărți ale lui Molnar.

„Economia stupilor, acum întâiu izvodită și dată de Ioan Molnar, Doftorul de ochi în marele Prințipat al Ardealului” se deschide cu un moto din Pildele lui Solomon:

„Mergi la albină și vei cunoaște cât este de lucrătoare și ce agoniseală cuvioasă face, a căreia ostenele împărații și proștii le aduc spre sănătate, iubită fiind de toți și pentru înțelepciunea cinstindu-o o au luat înainte.”

Urmează dedicația către guvernatorul de atunci al Transilvaniei:

„Exelenții Sale Prea luminatului Domn Samoil Liber Baron de Brukenthal al împărăteștii Crăești Măriri, al Statului din lăuntru sfetnic, a luminatului cin al Sfântului Ștefan Craiul apostolicesc Comendator; prin Mare Prințipatul Ardealului și Părților lui împreunate Gubernator crăesc și a înălțatului crăesc Gubernium întâi exarh: iproci. Domnului Părintelui Patriei, Apărătoriului Binelui de Obște, a științelor Patronului și al mieu făcătoriului de bine.”

Trei ani mai târziu, „Deutsch-walachische Sprachlehre” este închinată noului guvernator, contele Gheorghe Bánffy de Losoncz: „Dem Hochwohlgebornen Herrn Grafen Georg Banffi von Losonz […] Königl. Gubernator des Grossfürstenthums Siebenbürgen, Meinem gnädigsten Gönner”, adică preamilostivului meu ocrotitor. Lupaș adaugă un amănunt care spune mult despre statornicia legăturii: ediția a doua, apărută la Sibiu în 1810, păstrează dedicația, iar a treia, din 1823, postumă, nu o mai are.

Istoricul citește aceste pagini ca pe niște dovezi de relații sociale reușite. Într-o notă trimite, pentru legăturile lui Molnar cu familia Brukenthal și cu Bánffy, la cartea lui Ilarie Chendi despre începuturile ziaristicii noastre, iar în încheiere vorbește despre „relațiunile sociale, durabile și folositoare” pe care fiul Popii Tunsu a știut să le lege cu domnii de la Viena, Sibiu și Cluj. Mai departe nu merge. Arată doar că guvernatorul Brukenthal este cel care îl trimite în 1784 la răsculați, că fratele acestuia, Mihail Brukenthal, îl laudă pentru că a scăpat de la moarte vreo douăzeci și două de persoane și i-a împrumutat o cămașă unui nobil despuiat de țărani, și că prin mâna lui Bánffy trece în 1791 cererea de a merge la Viena după instrumentele catedrei.

Ce nu spune Lupaș

În 1781, cu patru ani înainte de cartea despre stupi, Ioan Piuariu-Molnar a fost primit în loja sibiană „St. Andreas zu den drei Seeblättern”, Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr. Sinteza de istorie a Transilvaniei publicată de Academia Ungară îl numește, alături de Ștefan Costa, printre primii români intrați în lojă și dă câteva repere: atelierul fusese întemeiat între 1764 și 1767 de patricianul sas Simon Friedrich von Baussnern, ajunsese în 1785 la 132 de membri și era, la mijlocul deceniului, principalul centru intelectual și politic al provinciei. Tot acolo aflăm că Gheorghe Bánffy a fost primul maghiar primit în această lojă și că a devenit apoi mare maestru al lojii provinciale a Transilvaniei.

Cu această informație, dedicația din 1788 se citește altfel. „Meinem gnädigsten Gönner” este formula obișnuită a epocii pentru un protector, dar protectorul este aici și fratele de lojă al autorului, ajuns între timp în fruntea masoneriei ardelene și a guberniului. Gramatica unui român ortodox, tipărită la Viena pentru funcționarii care aveau nevoie de limba „părții covârșitoare a locuitorilor”, își căuta ocrotitorul exact acolo unde autorul îl cunoscuse ca egal.

Cazul lui Brukenthal cere mai multă prudență. Baronul era mason vechi: fusese primit la Viena, la 2 martie 1743, în loja „Aux trois canons”, iar în decembrie același an întemeiase la Halle, împreună cu alți studenți la drept, loja „Zu den drei goldenen Schlüsseln”, pe care a condus-o ca maestru venerabil. Cu loja din Sibiu, însă, legătura lui este disputată. Istoria Transilvaniei citată mai sus notează sec că Brukenthal nu a avut nicio legătură cu lojile ardelene. Gheorghe Bichicean, în monografia din 2025 despre „baronul francmason”, susține că guvernatorul nu a lucrat în atelier, dar l-a ocrotit și i-a păstrat o vreme documentele. Oricum ar fi, un frate tânăr din loja Sfântul Andrei îi închina în 1785 o carte unui om despre care toată lumea masonică a Sibiului știa cine este, iar titlurile pe care i le dă, „Părintele Patriei”, „Apărătoriul Binelui de Obște”, „Patronul științelor”, „făcătoriul meu de bine”, sunt vocabularul în care lojile veacului își descriau idealul: folosul obștesc, luminarea prin știință, binefacerea.

Rămâne motoul. Versetul nu se găsește în textul ebraic al Pildelor și nici în Bibliile apusene. Acolo capitolul al șaselea îl trimite pe leneș numai la furnică. Albina apare doar în Septuaginta și, prin ea, în Biblia ortodoxă pe care fiul protopopului din Sadu o avea în casă. Molnar a ales așadar un loc pe care un cititor catolic sau luteran nu l-ar fi recunoscut, dar pe care un preot român îl știa. În același timp, pentru cei din lojă, alăturarea spunea ceva în plus. Solomon este ziditorul Templului, figura în jurul căreia se construiește întreaga legendă a meșteșugului, iar stupul este în iconografia masonică a secolului al XVIII-lea emblema hărniciei și a lucrului făcut împreună, în care fiecare își are locul și nimeni nu adună numai pentru sine. O carte despre stupi care începe cu Solomon și se închină unui guvernator mason putea fi citită în două feluri, de două categorii de cititori, fără ca vreunul să greșească.

Trebuie spus limpede unde se oprește documentul și unde începe interpretarea. Apartenența la lojă este atestată. Faptul că Molnar ar fi gândit motoul ca pe un semn către frați nu este atestat de nimic, iar Lupaș, care a văzut hârtiile, nu sugerează așa ceva. Albina era, înainte de orice, subiectul cărții. Ceea ce se poate susține este mai modest și, cred, mai interesant: același om, în aceiași ani, a frecventat atelierul din Sibiu și a scris prefețe în care revin stăruitor aceleași cuvinte. „Binele de obște” apare în dedicația din 1785, în „Retorica” din 1798, care se încheie cu îndemnul de a spori „spre lauda părintelui în ceriuri și a creșterii binelui de obște”, și în prefața din 1800. Tot în „Retorică” elocința are menirea să-l facă pe ascultător „un om nou”, iar istoria este numită „școala adevărului, a simțirei și a înțelepciunii”. Nu este un limbaj secret. Este limba Luminilor, pe care lojile au vorbit-o mai devreme și mai apăsat decât alte medii.

Cronologia lui Lupaș, pusă lângă cea a lojii, dă și ea de gândit. Intră în lojă în 1781. În 1782 scrie memoriul despre școli. În 1783 se căsătorește într-o familie de burghezi sași, lucru rar pentru un ortodox. În 1784 guvernatorul îi încredințează o misiune pe care nu o dai decât unui om în care ai încredere deplină. În 1785 și 1788 vin cele două dedicații. În 1791 guvernul de la Cluj îi sprijină numirea la catedră. Un fiu de preot „schismatic”, al cărui tată fusese purtat în lanțuri până la Viena, ajunge în zece ani profesor, nobil și om de casă al guvernatorilor. Lupaș explică urcușul prin merit și prin stăruință, și are dreptate. Loja explică însă cum a ajuns meritul să fie văzut: era singurul loc din Sibiul acelor ani în care un român ortodox stătea la aceeași masă cu patricienii sași și cu aristocrații maghiari.

Povestea are și un revers, pe care tot Lupaș îl consemnează. În 1794, când ziarul românesc al lui Molnar și Iorgovici începuse să ajungă de la Viena până la episcopul Gherasim Adamovici, guvernatorul Bánffy a cerut Curții să-l interzică, pentru că „prea periculoasele idei de libertate ale Francezilor”, în latina actului „perniciosissima Gallicanae licentiae principia”, se răspândeau repede și puteau zgudui liniștea publică. Ocrotitorul din 1788 îi oprea autorului gazeta în 1794. Erau anii în care Revoluția Franceză schimbase totul, iar la începutul lui 1796 lojile din Transilvania aveau să fie închise din ordinul împăratului Francisc. Frăția de atelier nu a rezistat fricii de stat, și nici nu avea cum. Molnar nu pare să-i fi purtat pică: ediția din 1810 a gramaticii poartă aceeași dedicație.

Studiul lui Lupaș rămâne cea mai bună intrare în viața acestui om, tocmai pentru că nu forțează nimic și lasă documentele să vorbească. Că nu pomenește loja ține de ceea ce se știa și se putea spune în 1939. Astăzi cele două lecturi se pot face împreună, iar albina lui Solomon de pe prima pagină a „Economiei stupilor” este locul potrivit de unde să începi.

Surse. I. Lupaș, „Doctorul Ioan Piuariu-Molnar. Viața și opera lui, 1749–1815”, în „Studii, conferințe și comunicări istorice”, vol. III, Sibiu, 1941, p. 47–73 (exemplar digitizat de BCU „Lucian Blaga” Cluj-Napoca). Pentru loja sibiană și pentru apartenența lui Molnar și a lui Bánffy: capitolul „Freemasonry” din „History of Transylvania”, Akadémiai Kiadó. Pentru Brukenthal: Austria-Forum, „Samuel von Brukenthal”, și Gheorghe Bichicean, „Samuel von Brukenthal, the Freemason Baron”, Editura Universitară, 2025.