Astăzi tata împlinește încă un an, iar cartea lui a ieșit în lume în aceeași zi. Pentru cititori, „Amintiri despre viitorul Europei” va fi o carte despre încotro merge Uniunea Europeană, despre tradiția creștină ca temelie a valorilor de mâine, despre nevoia unei noi capitale, a unei noi Rome, și despre locul României în lume. Pentru mine și pentru fratele meu, Dragoș, este și o poveste de familie. Este cartea pe care am scos-o, fișă cu fișă, dintr-un dulap în care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată.
Fotografia de mai jos nu are nimic frumos în ea și tocmai de aceea o public. Acolo au stat ani de muncă. Peste o mie de fișe de lectură, studii adunate în decenii de cercetare, însemnări pe margini de pagină, dosare și o carte aproape terminată au fost aruncate de-a valma într-un dulap de niște aventurieri universitari, fără ca tata să fie întrebat și fără voia lui. Oricine a scris vreodată o carte serioasă înțelege ce înseamnă imaginea asta. Fișa de lectură este memoria unui cercetător. Fără ordinea ei, munca unei vieți devine un morman de hârtie.

Tata a încercat la început să refacă totul. Apoi, într-o zi, a renunțat. Nu l-am judecat niciodată pentru asta. E greu să o iei de la capăt cu ceva ce ai construit deja o dată, mai ales când știi că ți-a fost aruncat cu atâta nepăsare. Atunci am hotărât, eu și Dragoș, că dacă el nu mai poate duce munca până la capăt, o vom duce noi în locul lui.
Am luat acasă mii de fișe și un hard disk extern. Ce a urmat a semănat mai mult cu o săpătură arheologică decât cu o redactare. Am luat fișă cu fișă, am descifrat scrisul tatei, am încercat să înțelegem unde voia să ajungă cu fiecare idee și în ce capitol își avea locul. Am lucrat și cu ajutorul inteligenței artificiale ca să refacem cronologia cărții și să punem în ordine un material care se amestecase. Am recuperat fișierele de pe hard disk și le-am așezat lângă fișele de hârtie, ca pe două jumătăți ale aceluiași gând. Au fost seri lungi în care am simțit că vorbim cu tata prin propriile lui notițe, uneori mai limpede decât am fi reușit față în față.
A durat un an și jumătate. Cartea nu avea nume. Avea un schelet, avea pagini întregi scrise de mâna lui, avea trimiteri și note fără număr, dar nu avea încă un destin. L-a găsit pe drum. Pe măsură ce puneam informația și textul pe structura lăsată de el, ne-am dat seama că firul care leagă totul este încrederea în viitor. De aici vine și titlul, care pare un paradox și nu este. Un om care și-a petrecut viața scriind despre construcția europeană își amintește, de fapt, de Europa pe care a sperat-o și pe care o crede încă posibilă. Ne-am dorit ca această carte să redea exact asta: optimismul și gândul îndreptat înainte.
Tata nu a știut nimic din toate acestea. Timp de un an și jumătate, eu și Dragoș am lucrat fără să-i spunem o vorbă. Abia acum o săptămână i-am dus cartea și i-am spus că am găsit-o într-o librărie. A deschis-o, a început să o răsfoiască și și-a recunoscut acolo articolele, frazele și ideile pe care le credea pierdute de mult. Bucuria lui a fost extraordinară, una pe care nu o pot pune în cuvinte. Și ne-a găsit acolo și pe noi, pe cei doi zidari fără nume ai acestei catedrale a amintirilor frumoase.

Astăzi cartea are copertă, are editură, Presa Universitară Clujeană, și are cititori care o așteaptă. Este o bijuterie, și o spun ca fiu, dar și ca om care a ținut în mână fiecare fișă din ea. Am salvat-o din gunoiul răutății unora. Nu mai contează cine au fost și de ce au făcut-o. În acest an și jumătate am învățat că regretul e mai facil decât recunoștința. Ca să regreți ce s-a pierdut nu trebuie să faci nimic. Recunoștința îți cere să faci ceva cu ce a rămas. Noi am ales recunoștința, față de tata, pentru tot ce a gândit și a scris, și față de fișele acelea îngălbenite, care au așteptat cu răbdare să le citească cineva din nou.
Astăzi, de ziua lui, tata mi-a spus că este cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată. Pentru noi, cartea aceasta este de fapt o pagină de respect pentru el, pentru omul care ne-a învățat că munca adevărată nu se pierde, chiar dacă alții încearcă s-o arunce.
La mulți ani, tată! Cartea ta a ajuns acasă.

Lasă un răspuns