,

Cine vine să ne salveze dacă stăm cuminți? Mitul liderului providențial la români

Textul are la bază intervenția mea de azi, 14 noiembrie 2026, de la TEDxBistrița, ediția REINVENTION, din sala Hotelului Metropolis.

Într-o anecdotă cu largă circulație, Nicolae Iorga i-ar fi reproșat lui Ion I. C. Brătianu, în cursul unei dispute: „Ce să mă înveți dumneata pe mine, care am scris o mie de cărți?”, iar Brătianu i-ar fi răspuns: „Măsura, domnule profesor.”1 Autenticitatea dialogului este greu de stabilit. Valoarea lui stă în altă parte. Îi pune față în față pe cel mai mare erudit al epocii și pe omul politic care a condus țara în anii Marii Uniri și sugerează că erudiția nu conține în sine principiul limitei.

Măsura nu este o virtute care se dobândește prin lectură. Ea se construiește și, în viața unei comunități politice, poartă un nume lipsit de spectaculos: instituții și proceduri.

Textul de față se ocupă de mitul salvatorului, adică de speranța că va apărea un om competent, onest și curajos, capabil să rezolve ceea ce comunitatea nu a reușit să rezolve prin propriile mijloace. Teza pe care o susțin, pornind de la experiența arhivei și a sălii de judecată, este următoarea: calitatea morală a conducătorilor rămâne un câștig, dar o comunitate durează numai dacă regulile ei funcționează și în absența omului bun.

Răscoala din toamna anului 1784 oferă un prim exemplu. Iobagii din Munții Apuseni erau convinși că împăratul de la Viena le este favorabil. Horea fusese de mai multe ori la Viena cu plângerile satelor, iar în mentalitatea țărănească, dincolo de nobili, dregători și comitate, exista o instanță supremă și binevoitoare, căreia era suficient să i se aducă la cunoștință adevărul.

Ciprian Păun pe scena TEDxBistrița 2026

În lecțiile ținute în 1937 la Școala Superioară de Război, Iorga reține cuvintele atribuite lui Horea la vederea steagului imperial: „Eu nu mă bat cu împăratul.” Împăratul nu era perceput ca adversar, ci ca ultimă instanță. Iorga așază gestul alături de drumul lui Mihai Viteazul, care, după înfrângerea de la Mirăslău din 1600, pornește spre Rudolf al II-lea.2 Cele două personaje sunt foarte diferite, dar reflexul este același: în criză, soluția este căutată la un om aflat mai sus.

Deznodământul este cunoscut. Horea și Cloșca au fost executați prin frângere cu roata la Alba Iulia, în februarie 1785. Dincolo de cruzimea pedepsei, episodul arată o lipsă structurală: țăranii aveau un om în care să creadă, dar nicio instituție care să le asculte plângerile.

În august 1785, același împărat desființa iobăgia personală în Transilvania. Schimbarea s-a produs, însă nu ca răsplată pentru cei care crezuseră în monarh, ci sub forma unei norme generale. O regulă nu ține seama de loialitatea celor cărora li se aplică, iar tocmai în această impersonalitate stă forța ei.

În aceleași lecții, Iorga explică de ce Imperiul Otoman a cucerit Bosnia, dar nu și Țările Române. În Bosnia, puterea era concentrată în cetatea regelui, iar căderea acesteia însemna căderea țării. În spațiul românesc, sultanul nu găsea un centru unic asupra căruia să lovească: domnul și boierii se retrăgeau, atacau prin surprindere și evitau confruntarea decisivă. Iorga adaugă și explicația mai puțin eroică: domnii au preferat adesea să plătească Porții ceea ce aceasta ar fi obținut prin ocupare.3 Concluzia rămâne valabilă: o țară care se reduce la un singur om cade odată cu el.

Pe aceeași linie, Iorga explică eșecul lui Hanibal. Generalul cartaginez a câștigat bătălie după bătălie în Italia și a pierdut totuși războiul pentru că, în formularea istoricului, „Romanii erau o societate, iar el era o armată”.4 Acționând tot mai mult pe cont propriu, Hanibal se desprinsese de cetatea care îl trimisese, în timp ce Roma se refăcea după fiecare înfrângere, fiindcă nu depindea de un singur comandant. Geniul individual a cedat în fața unei instituții.

Reprezentarea salvatorului reapare în 1848. Analizând interogatoriile luate de autorități țăranilor din Munții Apuseni și din Câmpia Transilvaniei, Ioan Bolovan identifică, după modelul propus de Raoul Girardet, trei etape ale mitului: timpul așteptării, timpul prezenței și timpul amintirii.5 Etapa așteptării apare limpede într-o depoziție de la Budiu de Câmpie: „Măcar de ar veni fiul preotului român din Budiu, căci îl așteptăm de multă vreme ca să îndrepte lucrurile.”

Timpul prezenței este ilustrat de figura lui Avram Iancu. Un martor din Sohodol declara că poporul îl ascultă într-atât, „că nici chiar pe Isus Cristos nu l-ar asculta mai bine”. Circula zvonul că Iancu poartă pe piept o cruce de aur, imagine care o reia pe cea a lui Horea din 1784, văzut „cu stea de aur, cu cruci de aur în piept”. Forța reprezentării se vede și într-un episod de la Mureni: preotul citește sătenilor o scrisoare a împăratului, iar judele nobiliar constată că documentul este vechi, din vremea lui Iosif al II-lea. Pentru ascultători, conținutul textului conta mai puțin decât speranța pe care o purta.

Aceleași mărturii arată și reversul. Când sosesc trupele și cheltuielile pentru întreținerea lor, o țărancă din Icland îl acuză pe preotul din Budiu că „el e vinovat de toate”. Liderul de la care se aștepta izbăvirea devine țap ispășitor. Cele două ipostaze îndeplinesc aceeași funcție: plasează răspunderea în afara comunității.

Timpul amintirii poate lua și forma uitării. Prin legea rurală din 1864, Alexandru Ioan Cuza a împroprietărit peste patru sute de mii de familii de țărani, dintre care multe deveneau pentru prima dată proprietare ale pământului pe care îl munceau. Puțini conducători români și-au onorat promisiunile într-o asemenea măsură.

În noaptea de 11 februarie 1866, un grup de ofițeri l-a constrâns pe domnitor să semneze abdicarea. Garda palatului nu a intervenit, iar țărănimea împroprietărită nu s-a mobilizat în apărarea lui, deși vestea înlăturării sale a ajuns în sate. Cuza a plecat în exil și a murit la Heidelberg, în 1873.

Ciprian Păun vorbind publicului la TEDxBistrița 2026

Absența oricărei reacții nu trebuie citită neapărat ca ingratitudine. Ea poate fi înțeleasă ca efect al unei relații în care țăranii fuseseră obișnuiți să primească, nu să apere. Beneficiul acordat de sus nu a fost însoțit de convingerea că el trebuie susținut și de jos. Salvatorul s-a stins, iar pământul primit nu a păstrat și memoria celui care îl dăduse. Darul unui salvator produce beneficiari, nu cetățeni, iar beneficiarii se mobilizează rareori.

Generația memorandiștilor reia, într-o formă mai elaborată, același gest. În 1892, o delegație numeroasă se deplasează la Viena pentru a înmâna Memorandumul împăratului Franz Joseph. Împăratul refuză audiența, iar documentul, trimis nedeschis la Budapesta, este returnat autorilor tot nedeschis. În 1894, membrii comitetului sunt judecați la Cluj și condamnați la închisoare.

Moștenirea memorandiștilor nu este audiența ratată, ci rețeaua instituțională pe care au contribuit să o construiască: școlile, ASTRA, băncile românești, presa, partidul. Aceste structuri au funcționat decenii la rând fără să depindă de bunăvoința unui singur om, iar Marea Unire din 1918 a fost posibilă și pentru că această rețea exista deja.

Un alt model se află în istoria comunităților săsești, pe care le-am cunoscut mai întâi prin Bistrița, orașul meu natal. Timp de secole, sașii din Transilvania s-au guvernat după reguli scrise: își alegeau judecătorii și sfatul, aveau statute, socoteli publice, termene și răspunderi. Diferența față de vecinii lor nu ținea de calitatea oamenilor, ci de calitatea regulilor. Acestea nu presupuneau un conducător genial, ci doar ca nimeni să nu poată decide singur. Ordinea bună nu are un chip, are un regulament.

Istoria secolului al XX-lea arată fața opusă. În februarie 1938, regele Carol al II-lea suspendă Constituția din 1923, impune o constituție nouă și instaurează un regim de autoritate personală. Schimbarea a fost primită de mulți cu aprobare, într-o societate obosită de conflictele dintre partide.

În vara anului 1940, România pierde Basarabia, nordul Bucovinei, nordul Transilvaniei, inclusiv Bistrița, și Cadrilaterul. Pierderile nu pot fi atribuite unui singur om; ele s-au produs în contextul prăbușirii ordinii europene și al unor presiuni externe covârșitoare. Totuși, în acel moment nu mai exista în jurul regelui nicio instituție capabilă să-l contrazică, să-l corecteze sau să împartă răspunderea cu el. Concentrarea puterii înseamnă și concentrarea erorii.

În practica juridică, procedura are o reputație proastă. Este percepută ca o succesiune de ștampile, termene și formulare, iar percepția este de înțeles. Procedura poate fi însă privită și ca memorie instituțională a greșelilor trecute. Dreptul de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii există pentru că, în trecut, s-a decis fără ascultarea celui vizat. Dreptul la o cale de atac există pentru că și judecătorul competent greșește. Un judecător bun este un noroc; o cale de atac este o garanție.

Nici Iorga nu privea cu simpatie formalismul. În aceleași lecții deplângea faptul că „se guvernează prea mult” și că „hârtii pecetluite” paralizează viața socială.6 Observația este întemeiată doar în parte. O procedură care există pentru sine reprezintă și ea o lipsă de măsură, dar remediul pentru procedura defectuoasă nu este decizia discreționară, ci procedura mai bună.

Salvatorul promite eficiență prin ocolirea procedurilor și uneori o obține. Calea ocolită de el rămâne însă deschisă pentru succesorii săi, inclusiv pentru cei în care comunitatea nu mai are încredere.

De aceea, oricui primește putere i se pot adresa trei întrebări, valabile și pentru noi înșine. Cum verificăm dacă ceea ce promiți funcționează? Cine te poate opri atunci când greșești? Ce va continua să funcționeze după plecarea ta? Ultima întrebare este decisivă. Un conducător se judecă și după ceea ce lasă în urmă. Dacă totul se prăbușește la plecarea lui, el nu a construit nimic, ci doar a susținut temporar o structură care nu putea sta singură.

Ciprian Păun pe cercul roșu de la TEDxBistrița 2026

Tema ediției din 2026 a TEDxBistrița este reinventarea. În dezbaterea publică românească, reinventarea este înțeleasă de regulă ca înlocuire a oamenilor: un alt președinte, un alt ministru, un alt primar. Reinventarea autentică este mai modestă și mai dificilă, pentru că privește regulile, nu persoanele. Ea presupune termene clare, respectate și de cei care le pretind, contestarea deciziilor pe căile prevăzute de lege, nu doar în spațiul public, și renunțarea la căutarea unui intermediar pentru probleme care ar trebui rezolvate la fel pentru toți.

Nu se poate cere fiecărui cetățean să fie erou. Tocmai de aceea instituțiile sunt necesare: ele permit unui om obișnuit să semnaleze o disfuncție fără să aibă nevoie de curajul lui Horea.

Întrebarea din titlu, cine vine să ne salveze dacă stăm cuminți, are un răspuns incomod: probabil nimeni. Răspunsul nu este însă neapărat pesimist. O comunitate care așteaptă un salvator este condamnată să stea cuminte, să tacă și să spere. O comunitate cu reguli bune nu are nevoie de cumințenie, ci de atenție.

Aici intervine răspunderea fiecăruia. Instituțiile nu se construiesc și nu se mențin singure. O regulă există atât timp cât este folosită: atunci când contestația este preferată relației personale, când se cere socoteală în locul resemnării, când regula este acceptată și în situațiile în care nu ne avantajează. A-ți asuma răspunderea nu înseamnă a deveni tu însuți salvator, ci a face să funcționeze mecanismele care îi fac pe salvatori inutili.

Lecțiile lui Iorga de la Școala de Război au fost publicate postum, în 1943, de institutul care îi purta numele, prin grija fiicei sale; Iorga fusese asasinat în noiembrie 1940. Prefața volumului poartă semnătura lui Gheorghe I. Brătianu, fiul omului care, în anecdotă, îl învățase măsura.7 Este, probabil, cea mai potrivită încheiere a poveștii. Disputa se stinsese, autorul murise, dar opera lui continua printr-o instituție, iar un Brătianu îi deschidea paginile. Măsura, dusă până la capăt, înseamnă a construi ceva care funcționează și după tine, inclusiv în folosul celor cu care ai fost în dispută.

Când următorul om providențial va cere să i se lase lui rezolvarea tuturor problemelor, merită amintit răspunsul primit de omul cu o mie de cărți. Comunitățile nu au nevoie de cineva care să știe totul. Au nevoie de măsură.

Conf. univ. dr. Ciprian Păun, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Note

[1] Anecdota circulă în mai multe variante, fără a putea fi atribuită cu certitudine unei surse memorialistice. ↩

[2] N. Iorga, Oameni reprezentativi în purtarea războaielor. Lecții ținute la Școala de Război în 1937, București, Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, 1943, p. 31. ↩

[3] Ibidem, p. 14–15. ↩

[4] Ibidem, p. 47–48. ↩

[5] Ioan Bolovan, Contribuții la cunoașterea imaginarului social în revoluția de la 1848 din Transilvania (1998). Schema celor trei timpi ai salvatorului este preluată de autor de la Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, Iași, 1997. Mărturiile citate provin din ancheta Kozma din Munții Apuseni și din anchetele de la Budiu de Câmpie și Mureni. ↩

[6] N. Iorga, Oameni reprezentativi în purtarea războaielor. Lecții ținute la Școala de Război în 1937, București, Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, 1943, p. 14. ↩

[7] Volumul citat la nota 2, apărut prin îngrijirea Lilianei Iorga, cu prefața lui Gheorghe I. Brătianu. Exemplarul digitizat se află în colecțiile BCU Cluj. ↩

Lasă un răspuns