Lumina

Gravură franceză din 1843 cu primirea unui candidat legat la ochi într-o lojă masonică, înconjurat de frați cu săbii
Primirea unui candidat într-o lojă franceză, gravură, 1843. Colecția autorului.

Étienne Morel era un om bun, iar asta nu-i ajungea. Fiul unui tăbăcar din Faubourg Saint-Marcel, învățase singur să citească din foile de ziar în care se înveleau pieile. La douăzeci și șase de ani tăia în oțel portrete de miniștri pentru o tipografie de pe malul stâng și împărțea jumătate din leafă cu o văduvă de pe scara lui care avea trei copii. Nimeni nu-i cerea mai mult. El însă simțea că bunătatea lui era una de împrumut, moștenită de la mamă, căpătată din obișnuință, și că nu-l costase niciodată nimic. Voia să fie bun cu bună știință, nu din întâmplare.

Bătrânul librar Desvignes, la care cumpăra cărți pe datorie, l-a ascultat într-o seară de iarnă și i-a spus doar atât: „Atunci trebuie să mori puțin.”

În martie 1843 a fost primit într-o lojă de pe rue de Grenelle. Despre noaptea aceea Morel n-a povestit niciodată mare lucru. A ținut minte o cămăruță întunecată în care a scris ce datora lumii, a ținut minte că a intrat cu ochii legați și cu pieptul gol, că a fost purtat prin zgomot și prin foc, iar la sfârșit, întrebat ce cere, a răspuns „lumina”. Când i s-a luat legătura de pe ochi, a văzut săbiile fraților îndreptate spre el. Apoi ele au coborât și a fost îmbrățișat de oameni pe care nu-i cunoștea și care de atunci nu l-au mai lăsat singur.

Abia mai târziu, într-una din serile lungi din prăvălia lui Desvignes, a aflat ce trăise de fapt. Bătrânul a scos de după tejghea o carte grecească legată în piele de capră, un vechi molitfelnic tipărit la Veneția pentru creștinii din Răsărit, și l-a deschis la slujba Botezului.

„Uită-te”, i-a spus. „Catehumenul era adus la ușa bisericii dezbrăcat de haina lui de toate zilele. Era întors cu fața spre apus și se lepăda de cel rău, apoi era întors spre răsărit și se lega de Hristos. Nu intra singur, îl purta de mână nașul. Era trecut prin apă și pecetluit cu mir. Iar grecii nu îi spuneau botez, ci photismos, luminare. Cel botezat se numea photistheis, luminatul. Tu ai cerut lumina fără să știi că ceri un cuvânt vechi de o mie cinci sute de ani.”

Desvignes i-a spus apoi povestea pe care o auzise el însuși de la cel care îl primise. Când cavalerii Templului au stat la Constantinopol, în anii de după 1204, au văzut în bisericile grecești slujbe pe care Apusul le uitase sau le simplificase. Au văzut cum se primeau oamenii în rândul monahilor: candidatul era întrebat de trei ori dacă vine de bunăvoie, de trei ori i se întindea foarfeca și de trei ori trebuia să o dea înapoi, ca să se vadă că nimeni nu-l silește. Au păstrat aceste forme ca pe un legământ și le-au ascuns în propriile primiri, departe de ochii Romei. După ce Ordinul a fost desființat, cei care au supraviețuit le-au dus mai departe pe căi care nu s-au scris niciodată, din frăție în frăție, până la zidarii constructori de catedrale și de la aceștia la lojile de azi.

„E adevărat?”, a întrebat Morel.

„E adevărat că ai murit puțin în noaptea aceea”, a răspuns bătrânul. „Restul îl las istoricilor.”

Morel nu a devenit un om important. A rămas gravor toată viața și a lucrat la planșe de carte și la portrete. Dar oamenii din cartier au observat că se schimbase. Bunătatea lui devenise mai atentă și mai încăpățânată. A plătit școala celor trei copii ai văduvei. A învățat ucenici fără să le ceară bani. A refuzat o comandă bine plătită de caricaturi împotriva unui ministru căzut, spunând că nu lovește un om la pământ. Se purta ca unul care fusese legat la ochi și dezlegat, care știa cât de puțin vede omul singur și cât de mult îi datorează celor care îl țin de mână.

În toamna aceluiași an, editorul Pagnerre i-a cerut să graveze o scenă de primire pentru o carte despre francmasonerie. Morel a acceptat și a gravat-o cu grijă. În figura candidatului cu ochii legați și-a pus propriul profil, cu capul drept. Nu credea că trădează ceva. Ce se întâmplase cu el în noaptea aceea nu se putea tăia în oțel, la fel cum botezul nu se poate picta.

Peste aproape două sute de ani, foaia aceea, pusă într-o ramă aurită, a ajuns pe un perete departe de Paris, într-un oraș în care încă se mai cântă la botezuri „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Cine se uită la tânărul legat la ochi nu știe ce simțea el. Vede doar un om care cere lumina și își ține capul drept.

Notă. Personajele și loja de pe rue de Grenelle sunt imaginare. Gravura pare să provină din seria de planșe a „Histoire pittoresque de la franc-maçonnerie” a lui F.-T. Bègue Clavel (Paris, Pagnerre, 1843). Filiația Constantinopol, templieri, masonerie este o tradiție pusă în gura unui personaj, nu o teză istorică demonstrată.

Lasă un răspuns