Cât plăteau fanarioții pentru domnie: un business sau o pradă?

Întrebarea din titlu pare o provocare de jurnalist, dar ea se pune singură oricui deschide registrele Visteriei Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și de la începutul celui următor. Nicolae Iorga le-a publicat în 1900, într-un extras din revista Economia Națională, sub titlul „Documente și cercetări asupra istoriei financiare și economice a Principatelor Române”. Le-am citit cu ochi de jurist al afacerilor și de fiscalist, iar ce am găsit acolo nu se potrivește nici cu legenda neagră a fanarioților, nici cu reabilitarea lor grăbită.

Domnul fanariot în Divan, înconjurat de boieri.

Să pornim de la prețul tronului. Manualele vechi de istorie a dreptului românesc, între ele cel al lui Onișor, rețin că pentru fiecare domnie se plăteau la Constantinopol câte 100.000 de taleri, iar tributul anual împreună cu darurile obișnuite trecea de 200.000 de taleri. Mai important decât suma era ritmul. În 105 ani, Țara Românească și-a schimbat domnul de 38 de ori, iar Moldova de 36 de ori în 110 ani. Poarta nu schimba domnii pentru că ar fi fost nemulțumită de ei, ci pentru că fiecare schimbare aducea o nouă plată. Tronul devenise o concesiune scoasă la licitație la intervale scurte, iar concesionarul știa de la început că nu va sta mult.

Broderie cu stemele Moldovei și Țării Românești, din epoca fanariotă.

Tributul era mic, restul era mare

Primul lucru care surprinde în registre este cât de mic era tributul propriu-zis. Haraciul Moldovei plătit la hazneaua împărătească pentru anul otoman 1209, adică de la 25 aprilie 1795 la 25 aprilie 1796, a fost de 67.944 de lei și 60 de bani, iar suma rămâne aceeași, la leu, și în următorii doi ani. Era o obligație fixă și previzibilă, aproape neglijabilă pe lângă birul anual, care în 1818 trecea de un milion patru sute de mii de lei.

Mari erau celelalte plăți. Peșcheșul de Bairam costa 60.000 de lei pe an, aproape cât haraciul. Menzilul, adică poșta imperială, primea în așezarea birului din 1805 o alocare permanentă de 120.000 de lei pe an. Pașii vecini primeau pensii lunare, agii și ceilalți turci primeau daruri, iar Visteria plătea găzduirea și hrana funcționarilor otomani aflați în trecere. Peste toate acestea veneau furniturile: zaherea și unt, cherestea pentru tarsanaua și tophaneaua împărătească, ceară, miere, seu, cai și oi, toate livrate la prețuri impuse. Registrele trec chiar și pierderea ca rând separat de cheltuială. În 1805, Visteria înscrie „spre împlinirea pagubei” 3.000 de lei pentru douăzeci de mii de ocale de seu vândute sub preț, câte șase parale la ocă. Este un impozit ascuns în prețul de livrare, consemnat contabil cu o precizie pe care rar o găsești în sursele noastre.

Cheltuielile Moldovei în 1770, pe capitole.

Tabelul cheltuielilor Moldovei pe 1770 spune același lucru în cifre rotunde. Din totalul de 436.991 de lei, 146.535 de lei, adică 33,55%, au mers la turci, iar tributul propriu-zis reprezintă doar 24.074 de lei din această sumă. Partea cea mai mare, 200.046 de lei, adică 45,75%, este trecută ca bani „luați de Domn”. Aici intră cheltuielile secrete făcute de Domn la Constantinopol, de 92.592 de lei, adică de aproape patru ori tributul, dobânzile la banii împrumutați de Domn, de 25.415 lei, și 24.076 de lei dați „amicilor Domnului la Constantinopol”. Boierilor le revin 9,10%. Pentru interesul țării rămân 50.742 de lei, adică 11,60%. Din această sumă se plătesc trupa națională, poșta, uniformele și 888 de lei pentru gazetele din Viena și Polonia. Mila pentru văduve și orfani a fost de 4.444 de lei, cam o treime din cheltuielile Doamnei.

Galbeni, moneda în care se negocia de fapt prețul domniei.

Concluzia e incomodă pentru ambele tabere. Sarcina formală față de Poartă era modestă și stabilă. Sarcina reală avea trei componente: livrări în natură la prețuri administrate, întreținerea unei rețele de funcționari otomani în tranzit și darul personal, făcut unor oameni, nu statului. Tributul era o obligație de drept public, cu o limită cunoscută. Darul era prețul unei relații de patronaj, iar acest preț nu avea plafon.

Boieri cu ișlic, în costumul Curții fanariote.

Condica lui Scarlat Calimah: o domnie închisă în pierdere

Cea mai prețioasă piesă din volumul lui Iorga este condica particulară a lui Scarlat Calimah, împrumutată de la A. D. Holban din Iași. Nu este o socoteală a statului, ci catastiful personal al Domnului, în care acesta își trece cu mâna lui totalurile. Prima lui domnie, începută în august 1806 și întreruptă după câteva săptămâni de ocupația rusească, se încheie cu venituri de 615.191 de lei și cheltuieli de 966.444 de lei. Concluzia o scrie Domnul însuși: a rămas dator cu 351.252 de lei și 79 de bani, „afară de datoria noastră din Dragomanat”.

Alexandru Calimachi, domn al Moldovei și tatăl lui Scarlat Calimah, într-o gravură a vremii.

Aici se vede de ce întrebarea din titlu nu e retorică. Domnia era o întreprindere finanțată din capital propriu și mai ales din credit, cumpărată la Constantinopol înainte să aducă vreun ban, și putea foarte bine să iasă în pierdere. Titularul ei avea un mandat scurt, revocabil oricând, plătise funcția în avans și își acoperea investiția din veniturile viitoare ale unei țări pe care nu era sigur că o va mai conduce peste un an. Un asemenea om se comportă rațional atunci când strânge cât poate de repede și nu îl interesează ce rămâne după el. Nu e vorba, în primul rând, de lăcomia unui om. Așa erau construite stimulentele. Sistemul nu îi oferea Domnului nicio cale prin care să câștige ceva din menajarea contribuabilului pe termen lung, așa că producea extracție maximă pe termen scurt.

„Hoți în obezi”, gravură din secolul al XIX-lea. Fiscalitatea apăsătoare împingea mulți oameni spre fugă și haiducie.

Același mecanism explică scutelnicii. Boierii, mănăstirile și chiar unii dregători turci primeau dreptul de a încasa pentru ei dările unor oameni scoși de sub birul domnesc. Era o privatizare a creanței fiscale, iar efectul ei este cel pe care îl cunoaștem și din fiscalitatea de azi: baza impozabilă se erodează exact acolo unde capacitatea contributivă e mai mare, iar povara se mută pe birnicul de rând. Când Ioan Sandu Sturdza a avut mare nevoie de bani, în 1822, a pus un impozit extraordinar pe boieri și le-a luat venitul scutelnicilor în folosul țării. Statul își recupera, printr-o măsură excepțională, propria bază fiscală, pe care o cedase tot prin măsuri excepționale.

Portret de mare boier în costum oriental.

Mai grăitor este episodul din toamna lui 1823, pe care îl povestește tot Iorga. Aga Iancu Cananău, om crescut „în Evropa”, a mers la Brody și s-a întors cu doi zarafi dispuși să împrumute țara cu până la o sută de mii de galbeni. Boierii au refuzat să garanteze pentru Domn și pentru cârmuire, iar creditorii au plecat acasă. O țară ale cărei elite nu garantează împreună pentru propriul buget nu are un stat în sens fiscal. Are o succesiune de concesionari.

Boieri călare pe ulițele capitalei.

Și totuși, actul de naștere al bugetului

Ar fi însă nedrept să rămânem doar la această imagine. Iorga își deschide studiul cu o frază care merită citită de două ori: fanarioții au, între alte merite, pe acela de a fi introdus în principate norme administrative europene și de a fi pus ordine în ocârmuire. Registrele pe care le citim azi ca dovezi ale risipei sunt chiar actul de naștere al bugetului modern românesc. Ele presupun un venit calculat, o cheltuială împărțită pe rubrici, o sumă raportată la zilele anului și răspunderea vistiernicului pentru fiecare poziție. În aceleași socoteli apar bani pentru repararea drumurilor din codru, pentru podurile de la ocnă, pentru zidirea spitalului și, mai târziu, pentru lazaretele ridicate împotriva ciumei, cu venituri anume și cu casă separată. În socoteala din 1806, la „obșteștile trebuințe”, figurează patru mii de lei pentru orfanotrofie, două mii cinci sute pentru școala de la Socola și trei mii cinci sute pentru aducerea apelor în oraș, chiar sub blănurile de samur dăruite turcilor.

Bucureștii vechi, Piața Sfântul Anton. Aici ajungeau, în cele din urmă, banii cheltuiți de Curte.

Chiar și darurile aveau un efect economic. Blănurile, ceasornicele și postavurile se cumpărau de la blănari, argintari, croitori și negustori, iar banii aceștia țineau în viață piețele orașelor și schela Galațiului. Aceeași cheltuială poate fi, în același timp, imposibil de apărat după criteriul legalității și productivă după criteriul efectelor, iar cele două judecăți nu se anulează una pe alta.

Poarta unei curți vechi, fotografie din secolul al XIX-lea.

Așadar, business sau pradă? Răspunsul meu este că domnia fanariotă a fost un business cu o structură care producea pradă. Investitorul cumpăra pe credit un drept de exploatare pe termen scurt și revocabil, plătea dobânzi, întreținea protectori la Constantinopol și își recupera banii de la o populație care nu avea niciun cuvânt de spus. Nu a fost un jaf în sensul unui act deliberat de distrugere. A fost ceva mai banal și mai trainic: un contract prost construit, în care toată lumea câștiga pe termen scurt, mai puțin contribuabilul. Iar lecția pentru noi, cei de azi, e că un sistem fiscal nu se judecă după nivelul tributului oficial, ci după ce se plătește în afara lui.

Închei cu un detaliu care mi-a rămas în minte. Între cheltuielile Moldovei pe octombrie și noiembrie 1786 apar de două ori câte treisprezece lei și șaptezeci și doi de bani dați poștmaestrului de la Cernăuți pentru trimiterea gazetelor. Un stat care plătea tribut, peșcheș, menzil și conace ținea totuși să afle ce se întâmplă în lume.

Lasă un răspuns