În fondurile Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj se află o broșură subțire, de 47 de pagini, tipărită la Sibiu în 1898, la Tipografia Arhidiecezană. Se numește Românii din Transilvania la 1733. Conscripția Episcopului Ioan In. Klein de Sadu și o semnează Nicolau Togan, preot greco-catolic și bibliotecar al Asociațiunii (Astra). Puțini o mai deschid. Și totuși George Bogdan-Duică o socotea cea dintâi statistică făcută în Ardeal de români și privindu-i numai pe români, un izvor care, scria el, va fi adesea singurul ce se poate cita în cercetările de detaliu. Am răsfoit-o cu un singur gând: ce spune despre Cluj și, mai ales, despre Mănăștur.

Conscripția nu s-a născut din curiozitatea statistică a episcopului. Între 1729 și 1740 Inochentie Micu-Klein a trimis împăratului Carol al VI-lea nu mai puțin de 24 de petiții, toate pe aceeași temă: privilegiile promise clerului și națiunii române la unirea cu Roma, prin diplomele leopoldine, rămăseseră pe hârtie. Răspunsul Vienei a fost mandatul imperial din decembrie 1732, prin care s-a alcătuit o comisie sub președinția contelui Franz Paul Wallis, cu cei doi episcopi catolici, de rit latin și de rit grec, cu baronul Samuel Franz Rebentisch, director suprem al cauzelor camerale, și cu mai mulți consilieri catolici din guvernul țării. Comisia s-a întrunit la Sibiu la sfârșitul lui iunie 1733 și a vrut să știe exact cu cine are de-a face. Așa a apărut registrul, datat din Gherla (Szamos-Ujvár), unde episcopul avea un domeniu pe lângă cel de la Sâmbăta de Sus, înainte de a le schimba, în 1738, pe domeniul Blajului.

Pentru fiecare sat, târg sau oraș, registrul trece numele preoților, dacă sunt uniți sau neuniți, dacă sunt sau nu în stare să administreze tainele, și numărul familiilor românești. Togan a refăcut adunările, greșite adesea în manuscris, și a ajuns la 2.078 de localități (1.141 curat românești, 795 mixte, 142 nedeterminate), 2.743 de preoți, dintre care 2.255 uniți și 486 neuniți, și 85.550 de familii. Mai notează 285 de preoți „bigami”, cuvânt care îl sperie pe cititorul de azi, dar care în limbajul canonic al vremii însemna doar preotul recăsătorit după moartea primei soții. Lipsesc românii din Țara Bârsei, aflați sub jurisdicția Magistratului din Brașov, care nu au putut fi conscriși, lipsesc unele sate uitate în graba lucrului, iar în câteva locuri, spune editorul, datele nu s-au putut culege din cauza îndărătniciei oamenilor.

Drumul manuscrisului până la tipar are și el farmecul lui. Un exemplar se afla în colecția de manuscrise a lui Joseph Benigni von Mildenberg, ajunsă în proprietatea Muzeului Brukenthal, un altul în posesia prepozitului capitular Ioan M. Moldovan, președintele Astrei. Bogdan-Duică a atras atenția asupra lui în Convorbiri literare din 1896, Togan l-a copiat în vara următoare, l-a publicat în revista Transilvania, anul XXIX, și l-a retipărit separat în 1898. De atunci a intrat, ca atâtea alte izvoare bune, în somnul rafturilor.

Mănăștur, în fruntea registrului

Cine deschide registrul dă, pe prima pagină, peste Archi-Diaconat. Kolos-Monostor, adică protopopiatul Clujului-Mănăștur. Nu e un semn de ierarhie, iar scribii o spun cinstit într-o notă: protopopiatele nu au fost așezate nici alfabetic, nici după comitate sau scaune, ci în ordinea în care „s-au oferit condeiului”, ținând seama de scurtimea timpului. Hazardul a vrut însă ca Mănăștur să deschidă cea dintâi statistică a românilor ardeleni.

Prima intrare este satul Mănăștur, trecut ca loc mixt, cu 70 de familii românești. Aici își are reședința protopopul, Popa Vasili, „Archidiac.”, alături de un al doilea preot, Popa Procopius, ambii uniți. Rândul imediat următor este cel mai grăitor din toată pagina: Claudiopolis. Popa nullus, cu 10 familii. Clujul din ziduri, orașul cu breslele și magistratul lui, nu avea în 1733 niciun preot român. Românii Clujului trăiau la marginea orașului și dincolo de Someș, iar centrul vieții lor bisericești era satul de sub dealul fostei abații benedictine, același Mănăștur care în evul mediu fusese loc de adeverire și păstrase actele unei jumătăți de comitat. Pe scurt, harta din 1733 reproduce harta puterii: orașul aparținea altora, românii erau la poartă.

Restul protopopiatului se citește ca o plimbare prin împrejurimile de azi ale Clujului, cu nume maghiare pe care editorul le-a lăsat cum le-a găsit. Someșeni (Szamosfalva) are doi preoți, Machabaeus și Gabriel, și 80 de familii. Florești (Szász-Fenes) are un preot și 50 de familii. Gheorgheni (Györgyfalva), azi cartier, are 17 familii și niciun preot. Apahida are doi preoți și 137 de familii, Cojocna 122, Dezmir 74, Aiton 77. La Feleac sunt doi preoți, Nuț și Methodius, și 86 de familii, pe dealul unde în veacul al XV-lea stătuse un scaun de ierarh ortodox. Mai departe vin Ciurila, Sălicea, Filea, Hășdate, Săcelul și Petreștii de pe valea Hășdății, toate cu preoții lor numărați unul câte unul. Totalul protopopiatului: 73 de preoți, dintre care 67 uniți și 6 neuniți, 4 recăsătoriți și 2.075 de familii.

Cifra de 70 de familii merită o clipă de atenție. Dacă socotim, cum se face de obicei pentru acest tip de conscripții, patru-cinci suflete de familie, Mănăștur avea pe la 1733 cam trei sute de români. Astăzi este cel mai populat cartier al Clujului, cu zeci de mii de locuitori. Între aceste două cifre stă toată istoria modernă a orașului, de la satul de la porți la cartierul-dormitor construit în anii comunismului.

De ce merită scos din raft

Pentru istoricul Bisericii, conscripția din 1733 este, cum spunea Togan, cel mai vechi șematism al nostru. Pentru juristul care citește istoria, ea este însă și o piesă de dosar. Scrisoarea de înaintare a episcopului către comisie, pusă în fruntea registrului, se încheie cu o frază care conține în germene tot programul politic al românilor ardeleni din secolul care urma: clerul și întreaga națiune, apăsate în multe chipuri, poartă sarcinile publice nu mai puțin decât celelalte națiuni (non minus ac aliae nationes publica onera supportantem). Argumentul este fiscal înainte de a fi național. Cine plătește la fel trebuie să aibă aceleași drepturi. Îl vom regăsi, peste câteva decenii, în Supplex Libellus Valachorum. Statistica avea tocmai acest rost, să arate cu cifre că o națiune pe care Dieta nu o recunoștea era, de fapt, majoritatea contribuabililor.

Pentru Cluj, registrul mai păstrează ceva ce nu se găsește în actele de cancelarie: numele oamenilor. Popa Vasili, Popa Procopius, Popa Gábor și Popa Obreș de la Cojocna, Popa Gliga și Popa Lup de la Cara sunt, cel mai probabil, primii preoți ai acestor sate pe care îi putem numi. Raportul de 67 la 6 între uniți și neuniți fotografiază apoi un moment anume, cu un deceniu înainte de tulburările pornite de Visarion Sarai, după care tabloul confesional al acelorași sate avea să se schimbe. Cine vrea să urmărească această schimbare are la îndemână conscripțiile ulterioare, din 1750 și din anii 1760, iar cea din 1733 îi oferă punctul de plecare.

Nicolau Togan își încheia introducerea spunând că, odată publicată conscripția întreagă, oricine are prilejul să-și facă singur judecata asupra rezultatelor ei. Au trecut de atunci 128 de ani. Le-aș sugera parohiilor din Mănăștur, profesorilor de istorie din cartier și tuturor celor care cred că Clujul românesc începe abia în 1918 să caute broșura la BCU Cluj și să citească prima ei pagină. Acolo, într-o latină de cancelarie, stă scris că protopopul românilor clujeni locuia la Mănăștur și că, în oraș, nu era niciun preot.

Izvor: Nicolau Togan, Românii din Transilvania la 1733. Conscripția Episcopului Ioan In. Klein de Sadu, publicată după manuscriptul aflător în Museul Brukenthal din Sibiiu, retipărire din „Transilvania”, an. XXIX, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1898 (exemplar BCU Cluj). Studiul de referință: G. Bogdan-Duică, „Statistica Românilor din Transilvania în 1733”, Convorbiri literare, an. XXX, 1896, p. 626–642.