La Budapesta, parlamentul a votat cu 145 de voturi pentru și 48 împotrivă legea privind protecția averii publice și restabilirea încrederii publice. Titlul e solemn, dar ideea e simplă și pe ea o ocolim la București de aproape două decenii: averea unui demnitar trebuie să corespundă venitului pe care a plătit impozit. Când nu corespunde, nu o mai urmărește o agenție de integritate, prin comisii și instanțe, ani la rând. O verifică fiscul, din oficiu, la termen fix, cu acces la toate datele.

Mecanismul maghiar e construit cu o precizie aproape germană. Sunt vizați deputații, miniștrii, secretarii de stat, secretarii de stat administrativi și comisarii guvernamentali, alături de soți, parteneri, părinți și copii din aceeași gospodărie. Sunt vizate și persoanele fizice sau societățile cărora demnitarul le-a transferat, direct sau indirect, bunuri ori avantaje patrimoniale. Analiza de risc începe în 30 de zile de la împlinirea a doi ani de mandat sau, dacă mandatul se încheie mai devreme, în 30 de zile de la încetarea lui. Durează 60 de zile și se încheie cu un document final, iar după aproximativ patru ani fiscul revine și compară concluziile inițiale cu informațiile noi. Pentru cei care au ieșit din funcție în ultimii cinci ani, verificarea trebuie pornită în 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii.

Diferența decisivă e accesul la date. Autoritatea fiscală maghiară lucrează cu propriile evidențe, cu bazele de date ale altor autorități interne și străine, cu declarațiile de avere nepublice primite de la Autoritatea de Integritate și cu extrase trimestriale din cartea funciară. Legea modifică explicit reglementările privind instituțiile de credit, prestatorii de servicii de plată, firmele de investiții și organismele de plasament colectiv, așa încât secretul bancar sau profesional să nu mai poată fi opus fiscului. Din analiză pot ieși trei rezultate: dosarul se închide, se deschide o inspecție fiscală sau se face plângere penală la parchet, la poliție ori la noul Oficiu Național de Recuperare și Protecție a Activelor. Mai există și o sancțiune reputațională, deloc de neglijat: când impozitul pe venit neplătit trece de 5 milioane de forinți, numele, funcția și suma ajung pe o listă publică, unde rămân până la plata integrală și cel puțin 90 de zile. Studiul de impact estimează că verificările ar putea cuprinde până la 5.000 de persoane, cu un cost de circa 3 miliarde de forinți pe patru ani și cu 50 de inspectori fiscali noi.

Să punem alături traseul românesc. Potrivit Legii nr. 176/2010, ANI face o evaluare administrativă și, dacă găsește o diferență semnificativă, de peste 10.000 de euro, între averea dobândită și veniturile realizate, sesizează Comisia de cercetare a averilor de pe lângă curtea de apel, formată din doi judecători și un procuror. Comisia hotărăște dacă trimite cauza instanței, curtea de apel judecă cererea de confiscare, iar hotărârea poate fi atacată cu recurs. Sunt trei etape și trei filtre succesive, fiecare cu termenele, excepțiile și amânările lui. Cazul Brădișteanu arată ce înseamnă asta în practică: ANI a constatat diferența în 2008, Comisia de la București a clasat cauza pe prescripție în 2011, iar după desființarea acelei soluții a admis sesizarea abia în martie 2017, adică după nouă ani doar pentru a ajunge la ușa instanței de confiscare. E adevărat că CEDO a validat recent procedura, în cauza Păcurar c. României, reținând că sarcina probei era împărțită între ANI și persoana verificată și că procedura a fost contradictorie. Faptul că o procedură e conformă Convenției nu o face însă și eficientă.

Rădăcina problemei e constituțională, nu administrativă. Articolul 44 alin. (8) din Constituție interzice confiscarea averii dobândite licit și prezumă caracterul licit al dobândirii. Orice mecanism care pornește de la confiscare se lovește de această prezumție, iar după Decizia CCR nr. 415/2010 ANI a rămas cu un rol mai degrabă de constatare, ca primă verigă dintr-un lanț pe care nu îl controlează. Se adaugă trei lucruri: verificarea nu se declanșează automat pentru fiecare demnitar, ANI nu are acces direct și nefiltrat la conturi, iar perioada verificabilă e limitată la exercitarea funcției și la trei ani după încetarea ei.

Legiuitorul maghiar a mutat discuția pe un alt teren, iar alegerea e corectă din punct de vedere doctrinar. Confiscarea e o sancțiune care lovește proprietatea și trebuie să învingă prezumția de liceitate. Impozitarea e altceva: exprimă capacitatea contributivă a persoanei, principiul Leistungsfähigkeit pe care școala lui Tipke și Lang l-a pus la baza întregului drept fiscal. Statul nu mai trebuie să dovedească că averea provine dintr-o faptă ilicită. Îi ajunge să arate că averea depășește venitul declarat și impozitat. Dreptul fiscal german a spus asta de mult, în § 40 AO: pentru impozitare nu contează dacă veniturile provin dintr-o conduită care încalcă legea sau bunele moravuri. Pecunia non olet. Codul nostru de procedură fiscală conține același principiu, iar Codul fiscal impozitează cu o cotă de 70% veniturile cu sursă neidentificată, stabilite prin verificarea situației fiscale personale.

De aceea lecția maghiară e cu atât mai jenantă pentru noi: instrumentele le avem deja. Verificarea situației fiscale personale există, metodele indirecte de stabilire a venitului sunt reglementate, iar Codul fiscal prevede cota de 70%. Statul român le-a îndreptat însă în direcția greșită. Prioritatea trebuia să fie verificarea politicienilor, făcută în condiții de legalitate, nu vânătoarea contribuabilului obișnuit.

Iar primul lucru pe care ar trebui să îl facă legiuitorul nostru este să se uite la legea idioată pe care a scris-o atunci când a stabilit impozitul de 70% fără niciun moment zero. Pentru cetățeanul obișnuit nu există o situație patrimonială de pornire, certificată la o anumită dată. Fiscul compară averea de azi cu veniturile din perioada verificată ca și cum omul s-ar fi născut în ziua în care începe controlul, iar contribuabilul trebuie să justifice, cu acte pe care nimeni nu i-a cerut vreodată să le păstreze, economii, moșteniri, donații sau bani din familie strânși cu zeci de ani în urmă. Tot ce nu poate dovedi devine venit cu sursă neidentificată și se impozitează cu 70%. Asta nu mai e control fiscal, ci o prezumție de evaziune clădită pe un gol legislativ. La demnitari, problema nu există. Ei depun declarații de avere de la intrarea în funcție, deci au un moment zero datat, asumat pe propria răspundere și public. Pentru ei, compararea averii actuale cu cea declarată la început și cu veniturile impozitate între timp e un exercițiu de aritmetică fiscală, nu reconstituirea arbitrară a unei vieți întregi.

Dacă privim prin triada risc, răspundere, profit, tabloul e limpede. Pentru demnitarul român, riscul unei verificări efective e aproape nul, răspunderea e diluată în trei etape procedurale, iar profitul rămâne de cele mai multe ori pe loc. Pentru demnitarul maghiar, verificarea a devenit o certitudine calendaristică, iar costul neconcordanței se calculează direct în impozit și în reputație.

Propunerea de lege ferenda decurge firesc din toate acestea. Codul de procedură fiscală ar trebui completat astfel încât ANAF să efectueze obligatoriu, din oficiu, verificarea situației fiscale personale pentru parlamentari, membrii Guvernului, secretarii de stat, prefecți, președinții de consilii județene și primari. Verificarea ar porni de la declarația de avere depusă la intrarea în funcție, ca moment zero, și s-ar face la împlinirea a doi ani de mandat și în 30 de zile de la încetarea acestuia, cu o reverificare după patru ani. Ea ar trebui să cuprindă membrii familiei și persoanele interpuse, iar ANAF ar avea acces direct la datele bancare, la cartea funciară, la registrul comerțului și, prin mecanismele de cooperare administrativă din Uniune, la informațiile din alte state membre. Rezultatul s-ar publica într-o listă a demnitarilor cu obligații fiscale stabilite peste un prag rezonabil, iar faptele cu aparență penală s-ar transmite din oficiu parchetului și ANABI. ANI și-ar păstra rolul acolo unde chiar e de neînlocuit, la incompatibilități și conflicte de interese.

Nu aș idealiza modelul maghiar. Prima rundă de verificări îi lovește aproape exclusiv pe oamenii fostei puteri, iar promisiunea politică a unei investigații pe douăzeci de ani se lovește de termenele de prescripție fiscală, așa că pentru perioadele vechi analiza de risc va duce cel mult la sesizări penale. Noțiunea de transfer indirect nu e definită, ceea ce lasă fiscului o marjă largă de apreciere. Impozitarea unei averi dobândite ilicit, cu orice cotă, o legitimează în parte, motiv pentru care legătura cu procedura penală și cu recuperarea activelor contează la fel de mult ca partea fiscală. Și orice transplant în dreptul român ar avea nevoie de garanții procedurale solide: dreptul de a fi ascultat, termene clare, contestație administrativă și control judecătoresc efectiv. Altfel, un instrument de integritate devine foarte repede un instrument de presiune politică.

Cu aceste rezerve, verdictul rămâne. Pe terenul controlului averilor, Ungaria a demonstrat că integritatea nu cere neapărat o instituție nouă, ci o regulă clară aplicată de instituția care știe deja să numere banii. România a construit în schimb o arhitectură instituțională impresionantă pe hârtie și ineficientă în practică, prinsă între prezumția constituțională, comisii de cercetare și termene de prescripție. Lecția vecinilor noștri e la îndemână. Rămâne de văzut dacă avem curajul să o învățăm.