Recenzie la volumul postum al lui Simion Bărnuțiu, Iași, Tipariul Tribunei Române, 1867

La Iași, în 1867, la trei ani după moartea autorului, ieșea din tiparnița Tribunei Române un volum de aproape cinci sute de pagini, cu un titlu care azi pare scris într-o limbă învecinată cu a noastră: „Dereptulu publicu alu Romaniloru”. Pe foaia de titlu, Simion Bărnuțiu apare ca „doptore în legi, profesore de dereptulu naturale, de dereptulu gentiloru, de dereptulu publicu alu Româniloru și de filosofia la Universitatea dein Iași”. Am găsit cartea la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj. Ortografia etimologică, cu apostrofurile ei și cu „u”-urile finale, te încetinește la început, dar după câteva pagini textul curge și se aude limpede vocea unui profesor care vorbea, cum spuneau studenții lui, ore întregi fără ca nimeni să se uite la ceas.

Cartea nu este un tratat în sensul pe care l-am da noi astăzi cuvântului. Este cursul de drept public al românilor pe care Bărnuțiu l-a predat la Iași, așezat de ucenicii săi în ordinea în care l-a lăsat, precedat de o notiță biografică și urmat de documentele anului 1848 și de câteva scrisori politice din 1861 și 1862. După o introducere istorică lungă, în care dreptul roman este urmărit de la regi și Senat până la codificările bizantine și apoi pe perioade ale istoriei românești până la Convenția de la Paris, vine partea despre dreptul public intern, apoi cea despre dreptul gentilor, adică dreptul internațional al vremii. Anexele cuprind discursul din catedrala de la Blaj din 2/14 mai 1848, protocolul Adunării naționale de pe Câmpia Libertății, notele despre cauza politică a românilor din Austria și corespondența cu Iacob Mureșianu și cu un interlocutor rămas anonim.

Notița biografică merită citită separat, pentru că este scrisă de oameni care l-au cunoscut și care încă simțeau rana lui 1848. Aflăm din ea că Bărnuțiu s-a născut la 21 iulie 1808, în Bocșa Română, din părinți săraci, fiu de cantor și nepot de preoți; că a trecut prin școlile de la Șimleu și Carei și a ajuns la Blaj, unde a devenit profesor de filosofie; că în 1839 a renunțat la latină și a început să predea în românește, ca să dovedească, spun biografii, că limba română poate exprima „ideele cele mai inalte”. Urmează protestul din 1842 împotriva legii limbii maghiare, procesul cu episcopul Lemeni, studiile de drept la Sibiu, apoi proclamațiile anonime din martie 1848, în care toată lumea i-a recunoscut stilul. Cea mai frumoasă pagină a notiței este sosirea lui la Blaj, în Duminica Tomii. Mulțimea vrea să deshame caii și să tragă ea trăsura, iar el se ridică în picioare și le spune: „acuma nu este tempulu fratiloru se bagamu pe omeni in jugu, ci se ’i scotemu; lasati dara se traga vitele, ca voi ati trasu destulu”. Oamenii nu l-au ascultat și au tras trăsura până în curtea seminarului. Restul este exil, închisoare la Râmnicu Vâlcea, Viena, doctoratul la Pavia în 1854, catedra de la Iași din 1855 și moartea, la 16 mai 1864, în valea Almașului, în brațele nepotului său Ioan Maniu, pe drumul spre satul natal.

Ce citește un jurist în cartea lui Bărnuțiu

Primul paragraf al cursului este și teza lui: „Dereptulu Româniloru e dereptulu Romanu”. Bărnuțiu explică imediat ce înțelege prin asta. Dreptul unei națiuni vii nu se naște la întâmplare și nu se împrumută de la străini, ci crește din trebuințele ei interne, la fel ca limba. Așa cum ar fi nefiresc să-ți strici limba cu limbi străine, la fel ar fi și cu dreptul, iar adoptarea codurilor străine ar arăta decadența națiunii. Trebuie citită fraza în contextul ei. Codul civil al lui Cuza, croit după Codul Napoleon, intrase în vigoare în 1865, iar Bărnuțiu scrie împotriva acestei direcții, cu o severitate pe care o păstrează și când vorbește despre „centralisatiunea napoleonistica” și despre „piramida administrativa nemtiesca si francesca cu burocrati numiti de susu”, pe care alții o credeau capodoperă.

Ar fi însă o lectură grăbită să vedem aici doar latinism romantic. Bărnuțiu își construiește argumentul cu instrumentele doctrinei germane pe care a studiat-o la Viena și la Pavia. Îl citează pe Ihering chiar în primul paragraf, se sprijină pe Rotteck pentru originea juridică a statului și pe Savigny pentru ambiguitatea cuvântului „stat”. Din Cicero ia definiția poporului ca adunare a celor uniți „juris consensu et utilitatis communione”, iar de aici trage consecința centrală a cărții: națiunea este persoană juridică și subiect al drepturilor publice. Are dreptul de a trăi ca națiune, dreptul de a-și da o constituție și dreptul de a se apăra ca națiune. Teritoriul pe care stau românii ca proprietari este al națiunii, scrie el, nu națiunea a teritoriului, ca să o poată declara alții „fundus regius”, „Kronland” sau lucru al nimănui. Pentru același motiv preferă cuvântul „republică” în locul lui „stat”, cu o remarcă pe care orice profesor de drept constituțional ar folosi-o la curs: un Ludovic al XIV-lea a putut spune „statul sunt eu”, dar nici Octavian, nici Constantin, nici Iustinian nu au îndrăznit să spună „republica sunt eu”.

Partea care mi s-a părut cea mai actuală este cea despre „paptulu uniunii Româniloru”. Bărnuțiu nu se îndoiește că unirea este necesară, dar întreabă cine o face și cum, ca să nu se ascundă sub numele de unire o centralizare în folosul unei dinastii ereditare sau al unei oligarhii. Răspunsul lui este de drept contractual aplicat dreptului public. Părțile pactului sunt familiile, comunele, județele și țările înseși, iar nici adunările convenționale, nici Marile Puteri nu pot decreta singure unirea, pentru că atunci națiunea ar avea dreptul să protesteze „de nobis sine nobis”. Puterile europene pot recunoaște unirea, dar nu o pot face. Capitolele despre românii din Austria, din Bucovina, Banat, Maramureș și Transilvania, sunt scrise cu amărăciune și reiau firul de la uniunea din 1437–1438, de când românii nu mai fuseseră reprezentați ca națiune în adunările țării.

Anexele dau cărții o a doua viață. Notele din iulie 1861 despre cauza politică a românilor din Austria sunt aproape un program de guvernare. Românii trebuiau să refacă comitetul național și prefecturile din 1848–1849, să aibă dregători și judecători proprii, aleși de ei, pentru că, scrie Bărnuțiu, nu-și pot crea dregători naționali în puterea unui drept străin, iar limba română nu are nicio garanție dacă națiunea nu este organizată cu dregătorii ei de sus până jos. Cere chiar o casă națională, ca românii să nu mai cerșească bani de la alții pentru scopurile lor. Este greu să citești aceste pagini fără să te gândești la tot ce a urmat în Transilvania până la 1918.

Cartea are și limitele ei, pe care le-a văzut primul Titu Maiorescu. La un an după apariție, în 1868, el a publicat „Contra școalei Bărnuțiu”, pamfletul care a dat numele acestei școli și care a lovit tocmai în ideea că dreptul românilor de azi ar fi dreptul roman de odinioară. Critica era în bună parte îndreptățită. Continuitatea dreptului roman în viața satului românesc, pe care Bărnuțiu o caută în zilele săptămânii, în sărbători și în pomenirea morților, este mai degrabă o continuitate de civilizație decât una de instituții juridice. Iar pledoaria lui pentru domnul ales dintre pământeni, împotriva prințului străin, a fost contrazisă de istorie chiar în anul în care discipolii îi pregăteau cartea pentru tipar. Rămâne însă ceea ce Maiorescu nu putea nega: ideea că națiunea este subiect de drept, că legitimitatea vine din consimțământ și că o comunitate nu este liberă dacă nu se administrează în propria limbă, prin propriii dregători. Aceasta este moștenirea Blajului și este motivul pentru care cartea se citește și azi.

O notă despre lectura mea

În demersul meu de cercetare a contextului în care apare mișcarea națională a românilor din Transilvania și în care se petrece Procesul Memorandiștilor de la Cluj, din mai 1894, pentru romanul meu „Contesa de la Palatul Reduta”, am ajuns la cartea lui Simion Bărnuțiu. M-a impresionat, și am folosit-o ca argument pentru felul în care gândesc și vorbesc personajele romanului. Legătura nu este doar una de idei. Ioan Maniu, nepotul în brațele căruia a murit Bărnuțiu, a fost tatăl lui Iuliu Maniu, iar fratele mamei acestuia era memorandistul Iuliu Coroianu, fiul vicarului Demetriu Coroianu, cel care l-a înmormântat pe Bărnuțiu la Bocșa. Generația care a stat pe banca acuzaților la Cluj crescuse cu discursul de la Blaj și cu ideea că existența unei națiuni nu are nevoie de aprobarea nimănui. Când Ioan Rațiu le spunea judecătorilor că existența unui popor nu se discută, ci se afirmă, repeta, în alte cuvinte, prima pagină a dreptului public al lui Bărnuțiu.