Cine trece astăzi prin Piața Avram Iancu vede două clădiri mari care se privesc: Teatrul Național și Catedrala Mitropolitană. Mai puțini știu că în aceeași piață se află și o a treia clădire, mult mai discretă, care a avut cândva un rost cu totul aparte. Povestea celor trei spune despre Cluj mai mult decât multe tratate.

Templul de la solstițiul de iarnă

Înainte să poarte numele tribunului de la 1848, locul se numea Piața Trencsin. Acolo și-a ridicat loja masonică Unio, fondată la 14 noiembrie 1886, primul templu din Transilvania construit anume pentru acest scop. Frații s-au întrunit trei ani în casa lui Albert Deáky, până când arhitectul Maetz Frigyes le-a terminat clădirea. Templul a fost inaugurat la 21 decembrie 1889, ziua solstițiului de iarnă, când tradiția masonică sărbătorește lumina care începe din nou să crească. Astăzi clădirea, aflată la numărul 7 al pieței, are o funcțiune comercială.

Loja Unio a strâns elita Clujului dualist: avocați, medici, profesori, industriași și mulți arhitecți. Unul dintre ei, Pákei Lajos, arhitectul-șef al orașului, inițiat în 1887, a desenat câteva dintre clădirile care dau și astăzi fața Clujului. În 1910, Unio era cea mai mare lojă din Transilvania.

Catedrala Unirii

După Unire, în 1919, consiliul municipal a cedat terenul din fața Teatrului Național pentru noua catedrală ortodoxă. Unii ar fi preferat dealul Cetățuii, dar s-a ales inima orașului. Concursul de proiecte a adunat opt planuri și l-au câștigat doi arhitecți tineri, Constantin Pomponiu și George Cristinel. Piatra de temelie a fost pusă la 7 octombrie 1923, în prezența principelui Carol și a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu. Criza a oprit șantierul în 1931, iar banii pentru terminare au venit din colecte, de la stat și dintr-un împrumut la Casa Generală de Economii.

La 5 noiembrie 1933, catedrala a fost sfințită de Patriarhul Miron Cristea, de Mitropolitul Nicolae Bălan și de episcopul Nicolae Ivan, în prezența regelui Carol al II-lea și a principelui Mihai. Edificiul se ridică la 64 de metri, cupola centrală amintește de Sfânta Sofia, iar interiorul a fost pictat de Anastase Demian și Catul Bogdan.

Revista clujeană „Gând Românesc” a salutat evenimentul chiar atunci, în numărul din octombrie 1933, printr-o notă semnată de P. Aldea: „Un vis al românimii ardelene s-a întrupat: Catedrala Adormirii Maicii Domnului se înalță senină în inima Clujului.” Autorul o numea „Catedrala Unirii” și lăuda libertatea pe care o primiseră arhitecții: „Dnii C. Pomponiu și Gh. Cristinel s-au folosit de această libertate, introducând în planul lor o influență recentă apuseană: turnurile-clopotnițe ale fațadei, pe care le-au subordonat însă strict compoziției centrale.” Nota se încheia privind spre statuia lui Avram Iancu, proiectată între catedrală și teatru, care urma „să-i desăvârșească semnificația românească”.

Arhitectul mason

Pomponiu și Cristinel au semnat și Mausoleul de la Mărășești, inaugurat de regele Carol al II-lea la 18 septembrie 1938. În același deceniu, au construit catedrala Clujului românesc și templul eroilor căzuți pentru Unire.

Încrederea de care se bucura Pomponiu în lumea bisericească se vede și dintr-un document clujean mai vechi. „Renașterea”, organul oficial al Eparhiei Vadului, Feleacului, Geoagiului și Clujului, relata la 14 februarie 1926 lucrările primului Congres Național Bisericesc, ținut la București. Episcopul Vartolomei a propus atunci ca „în chestiunea bisericii mântuirii”, adică a catedralei neamului plănuite în Capitală, să se aleagă „o comisie tehnică cu îndatorarea de a studia modalitățile construcției”. Alături de Vintilă Brătianu, de ministrul cultelor și de primarul orașului, în comisie a fost ales și „inginer Pomponiu”, foarte probabil același Constantin Pomponiu pe care presa vremii îl numea inginer. Arhitectul catedralei din Cluj era socotit așadar, încă din 1926, printre oamenii chemați să gândească și marea catedrală a întregii țări.

Unul dintre ei a fost francmason. Istoricul Supremului Consiliu de Gradul 33 al Ritului Scoțian Antic și Acceptat din România îl numește pe Constantin Pomponiu printre membrii Supremului Consiliu reconstituit în decembrie 1944. Masoneria română se autodizolvase în 1937, iar cei care au reaprins atunci luminile știau că o fac într-un timp nesigur. Au avut puțin răgaz: în 1948, regimul comunist a interzis lojile. Despre Cristinel, sursele nu spun nimic de acest fel, așa că nici eu nu voi spune.

Ironia pieței

Templul lojii Unio a fost ridicat cel dintâi, în 1889, de masoneria maghiară a Clujului dualist. Catedrala Unirii a fost ridicată după 1918, ca semn al Clujului românesc, iar unul dintre arhitecții ei era el însuși mason. La numai șase ani după sfințirea catedralei, în 1939, loja Unio a intrat în adormire și templul ei a fost vândut. Prima clădire construită anume pentru lumina masonică în Transilvania și-a pierdut rostul tocmai când, în aceeași piață, se încheiase lucrarea unui frate de alt neam și de altă limbă.

Ar fi ușor, și greșit, să citim aici o înfruntare între biserică și lojă sau să căutăm echere și compasuri în pietrele catedralei. Nimic din ce știm nu îndreptățește o asemenea lectură, iar o catedrală nu are nevoie de interpretări ezoterice ca să fie ce este. Piața spune altceva, mai simplu și mai frumos. Masoneria se recunoaște în figura constructorului, a omului care lucrează piatra brută și o pune în zidul unei clădiri care îi va supraviețui. Maetz Frigyes a făcut-o pentru frații lojii Unio în 1889, Constantin Pomponiu a făcut-o pentru întreg Clujul în 1933. Templul fără lojă și catedrala ridicată de un arhitect mason, în aceeași piață: puține locuri din România arată atât de limpede că, dincolo de limbi și de regimuri, lumina trece de la o generație de constructori la alta.

Surse: „Gând Românesc”, anul I, nr. 6, octombrie 1933, pp. 297–298 (BCU Cluj); „Renașterea”, anul IV, nr. 7, 14 februarie 1926, p. 6 (BCU Cluj); Ziarul de Duminică, „Masoneria în Transilvania (II)”, 2008; Transilvania Reporter, „Clujul masonic”; Adevărul, „Secretele arhitectului mason care a modelat «fața» Clujului”, 2016; Actual de Cluj, „Zece ani de șantier, un secol de istorie”; istoricul Supremului Consiliu de Gradul 33 R.S.A.A. din România.