Lucrez de ceva timp la cartea mea despre Procesul Memorandiștilor, ascuns sub vălul ficțiunii în forma romanului „Contesa de la Palatul Reduta”. În cercetările mele, un personaj m-a inspirat, m-a amuzat și m-a întristat deopotrivă: Teodor Mihali. Numele lui, scris în forme diferite, ascunde un mare român și un personaj nefrecventat de istorie și de dezbaterea contemporană, deși a ocupat un număr impresionant de funcții publice.

În ziua de 29 februarie 1936, de praznicul Sfântului Teodor, învățătorul-director Traian Șuteu a vorbit în fața elevilor și dascălilor Școlii primare de stat nr. 1 din Cluj despre omul al cărui nume îl purta școala. Conferința a ieșit în același an, ca extras din anuarul școlii, la Tipografia „Cartea Românească”, sub un titlu fără podoabe: Rostul Memorandului și rolul lui Teodor Mihali în această manifestare națională. Sunt douăzeci și cinci de pagini mici, scrise cu ortografia și cu emoția vremii, iar valoarea lor nu stă în retorica de serbare școlară, ci în faptul că Șuteu a lucrat cu acte. A citit volumele de documente ale procesului, a copiat interogatorii, adrese ale parchetului, telegrame ale judecătorilor de instrucție și chiar sentința poliției din Dej, în original maghiar. Pentru copiii care îl ascultau, Mihali era un nume pe frontispiciu și un om mort de doi ani. Pentru noi, broșura păstrează portretul unui avocat care a înțeles că procesul în care stătea pe banca acuzaților nu era al lui, ci al unui popor, și care a pledat ca atare.

Șuteu observă, aproape în treacăt, un lucru pe care istoriografia îl lasă de obicei în nota de subsol. Dintre toți memorandiștii, Teodor Mihali a fost cel mai favorizat de soartă. I-a supraviețuit tuturor, s-a stins la 17 ianuarie 1934 și a apucat să vadă împlinit idealul pentru care stătuse în temniță. Când a fost coborât în pământul Hajongardului, s-a închis simbolic generația care dusese Memorandul până la porțile Burgului. De aici și titlul acestor rânduri. A fost avocat, bancher, deputat, prefect, șef de partid și de două ori primar al Clujului, dar fiecare dintre aceste haine a stat pe el ca o uniformă de serviciu. Dedesubt era altceva, pe care contemporanii îl numeau fără jenă: un mare român.

Dejul, banca și școala

S-a născut la 15 martie 1855 în Prislop, în vechiul comitat Solnoc-Dăbâca, sat care ține astăzi de comuna Boiu Mare din Maramureș. A făcut liceul la Baia Mare și la Cluj, apoi Dreptul la Universitatea clujeană, unde nu se putea învăța decât ungurește. Șuteu reține amănuntul cu un fel de mândrie: Mihali își făcuse toate studiile, de la liceu la doctorat, numai în limba maghiară. Statul care îi refuza poporului dreptul de a exista politic îi pusese singur în mână arma cu care avea să îl înfrunte, limba și dreptul lui. Doctor în științe juridice în 1883, și-a dat examenul de avocat la Oradea în 1884 și și-a deschis cabinetul la Dej, orașul unde cele două Someșuri se fac unul singur. De acolo nu a mai plecat timp de trei decenii.

Dejul acela era un oraș mic de comitat, amestecat, în care un avocat român era în același timp om de afaceri, sfătuitor de familie și, la nevoie, purtătorul de cuvânt al satelor din jur. Mihali a înțeles repede că o comunitate nu se apară doar în sălile de judecată. În 1890 a întemeiat Institutul de credit și economii „Someșana”, iar în 1891 Despărțământul Dej al Astrei și Casina Română, casa lui devenind sediul amândurora, cu bibliotecă și sală de întruniri. Bancherul nu era o altă persoană decât luptătorul național. În Transilvania dualistă, băncile românești erau forma economică a rezistenței: creditul ieftin ținea țăranul pe pământul lui, departe de cămătari, iar o parte din câștig se întorcea, prin statut, către biserici, școli și fundații. Mihali a mai făcut un lucru rar pentru vremea lui și, să recunoaștem, rar și pentru a noastră: a primit controlul unui expert din afară și și-a publicat socotelile băncii tocmai în ziarul care îl ataca pentru politica lui. Încrederea în bani se câștigă cu lumină, nu cu declarații.

Membru al Partidului Național Român din 1880, a intrat în toamna lui 1890 în Comitetul central lărgit la douăzeci și cinci de membri. Era, așadar, între oamenii care urmau să ducă la îndeplinire cea mai riscantă hotărâre a mișcării naționale de după 1848.

La Redută, pe banca acuzaților

Povestea Memorandului e cunoscută și nu o voi relua decât în liniile ei mari, așa cum le dă Șuteu. După programul din 1881 și după ani de rezistență pasivă, conferința națională din 1887 a hotărât să se adreseze direct împăratului, singurul factor de la care românii mai așteptau ceva. Textul a avut trei mari arhitecți: Septimiu Albini i-a dat structura, Ioan Slavici forma literară, iar Iuliu Coroianu greutatea juridică. Conferința de la Sibiu din ianuarie 1892 a decis prezentarea „fără nici o amânare”, iar la 28 mai 1892 peste trei sute de delegați erau la Viena. Prim-ministrul Szapáry trimisese însă în prealabil un raport confidențial în care comitetul era descris drept iredentist, iar Francisc Iosif îl aprobase cu o zi înainte ca românii să ajungă. Audiența nu s-a dat. Memorandul, lăsat într-un plic sigilat la Cancelaria imperială, a fost trimis nedesfăcut guvernului de la Budapesta, care l-a expediat prefectului de Turda, ca să fie înapoiat lui Ioan Rațiu. Cum Rațiu plecase la Sibiu după ce i se devastase casa, plicul a mai făcut un ocol pe la prefectul de Sibiu. Rareori a arătat birocrația mai bine ce înseamnă să nu vrei să auzi.

Rolul lui Mihali în tot acest drum l-a descris el însuși, în fața judecătorului de instrucție din Dej, la 29 mai 1893. A spus că a fost membru al conferinței, că a aderat la hotărârea ei, că a făcut parte din comitetul celor douăzeci și cinci și că a contribuit la „corectarea stilară” a textului. A recunoscut că a primit prin poștă un pachet de exemplare românești și maghiare, pe care le-a ținut în birou și le-a dat celor care i le-au cerut. Nu a negat nimic. Interesant este ce a făcut înainte de a răspunde. A cerut ca depoziția să fie trecută în procesul-verbal în limba lui maternă, așa cum permitea legea naționalităților. Judecătorul a refuzat, pe motiv că limba instanței este maghiara. Mihali a răspuns atunci că va răspunde la întrebări, „însă nu voiu semna procesul-verbal”. Gestul pare mărunt. Pentru un jurist este o lecție întreagă: nu sabota procedura, nu fugi de întrebări, dar nu-ți pune semnătura pe un act întocmit cu încălcarea legii.

Apărarea pe care a construit-o apoi merită citită de orice practician. În decembrie 1893 a depus o întâmpinare în care arăta că instrucția nu e terminată atâta vreme cât nu sunt ascultate sutele de delegați ai conferinței de la Sibiu, fiindcă audierea lor ar fi dovedit că Comitetul nu făcuse altceva decât să execute un mandat. Fapta, dacă era o faptă, nu putea fi a câtorva oameni, ci a întregului partid. A doua zi a ridicat excepții de necompetență în opt puncte. Unul dintre ele spunea simplu că programul din 1881 era public și cunoscut guvernului de peste zece ani, fără să fi fost urmărit vreodată, iar Memorandul nu era altceva decât executarea lui. Altul așeza discuția pe terenul dreptului constituțional: dreptul de petiționare era un drept cetățenesc, iar exercitarea lui de către un partid al unei naționalități recunoscute nu putea produce urmărire penală, chiar dacă petiția critica legile în vigoare. Tribunalul a respins totul în ianuarie 1894, iar Curtea de Casație din Budapesta a confirmat în martie. Dezbaterile au fost fixate pentru 7 mai 1894, la Cluj, în saloanele Redutei.

La 8 mai Mihali a fost adus pe banca acuzaților și a cerut din nou ca interogatoriul să se facă românește, „fiindcă aci nu se discută chestiuni personale, ci chestiunea națiunii române”. La 12 mai, deși avea apărător, a luat el cuvântul. Ar fi fost „adevărat trădător plătit”, a spus, dacă ar fi făcut din cauză o chestiune personală și nu s-ar fi identificat cu conferința al cărei mandatar era. Apoi a întors argumentul acuzării cu o eleganță pe care o poate aprecia orice avocat. Procurorul admisese că legile pot fi criticate. Dacă așa stăteau lucrurile, calea cea mai legală pentru o critică era tocmai adresarea către monarh, care în viața constituțională era parte a puterii legiuitoare și avea drept de inițiativă legislativă. Românii nu încercaseră să răstoarne legea, ci să o schimbe pe singura ușă care le mai rămăsese deschisă.

Argumentul nu a contat. Apărătorii, amenințați cu amenzi când încercau să vorbească, s-au retras, iar Ioan Rațiu a rostit discursul rămas în toate manualele, cu fraza despre existența unui popor care nu se discută, ci se afirmă. Întrebați dacă Mihali participase efectiv la răspândirea Memorandului, toți cei doisprezece jurați au răspuns „Da”. La 25 mai 1894 a fost condamnat la doi ani și șase luni temniță de stat, „pentru atitudinea dârză și caracterul periculos al agitației”. Puține sentințe au făcut un elogiu mai precis celui condamnat.

Vaț, Dej și opt zile facturate

Între sentință și rămânerea ei definitivă au trecut câteva săptămâni în care Mihali a fost păzit ca un infractor de drept comun. Procurorul general Vita Sándor a cerut să nu li se mai elibereze condamnaților pașapoarte, iar fiecare deplasare a lor să fie anunțată telegrafic parchetului din Cluj. Mihali abia a putut ieși de trei ori din Dej, la Cluj, la Sibiu și la moșia de la Chizeni. La 6 iunie 1894 procurorul a primit „din izvor absolut autentic” informația că avocatul din Dej se pregătește să fugă și a cerut arestarea lui. Judecătorul de instrucție din Cluj a telegrafiat în aceeași zi la Dej. Aici intervine unul dintre cele mai frumoase documente ale întregului dosar, pe care Șuteu îl copiază aproape cu uimire. Judecătorul din Dej, Nagy Elek, a refuzat să execute arestarea și a explicat în scris de ce. Bănuiala venea de la comisarul de poliție, care auzise de la profesorul de pian al familiei că Mihali ar vrea să se mute la Cluj, dar că mutarea se amânase fiindcă nu erau gata hainele doamnei. Mihali se prezentase singur să predea pașaportul și declarase că are avere, afaceri în curs și întreprinderi neterminate pe care nu le poate părăsi. În plus, telegrama nici nu arăta fapta imputată. Iar la final, judecătorul a cerut ca asemenea comisii rogatorii să fie trimise pe viitor poliției, fiindcă pânda și prinderea oamenilor nu sunt acte de judecător de instrucție. Un magistrat maghiar a refuzat să aresteze un condamnat român pe temeiuri șubrede. Episodul spune mai mult decât multe tratate despre faptul că linia de despărțire din acei ani nu trecea doar între popoare, ci și între oamenii care respectau forma dreptului și cei care o călcau.

Zvonul fugii avea totuși un sâmbure de adevăr. Eugen Brote, primul vizat de parchet, trecuse granița și îi îndemna de la București pe ceilalți să i se alăture. Mihali a povestit abia în 1930, la dezvelirea statuii lui Rațiu de la Turda, că a fost trimis de președintele partidului la București tocmai ca să convingă oamenii politici de acolo că o emigrare în masă a memorandiștilor ar fi dăunătoare cauzei. În mărturisirile lui târzii a susținut chiar că ideea Memorandului pornise de la Regele Carol I, care avea să și obțină grațierea în august 1895, la întâlnirea de la Ischl cu Francisc Iosif. Este mărturia unui participant direct, scrisă după Unire, și trebuie citită ca atare, cu respect și cu prudență.

Nimeni nu a fugit. În schimb, jandarmii i-au ridicat pe condamnați noaptea din case, i-au adunat o noapte în arestul de pe strada care avea să se numească Cogălniceanu și i-au dus a doua zi la Seghedin și la Vaț. Pe tot drumul, în gări, românii i-au întâmpinat cu flori. Pentru Mihali, prețul a fost plătit acasă. Prima lui soție, însărcinată, s-a speriat atât de rău de arestarea din miez de noapte încât medicii nu au mai putut-o salva. În anii temniței și-a pierdut și singura fiică. La Vaț a fost ținut la regim aspru, fiindcă a refuzat să semneze petiția de grațiere care circula din celulă în celulă. Grațierea a venit oricum, în septembrie 1895, după paisprezece luni.

La ieșire, guvernul a încercat cealaltă cale. Lui Rațiu și lui Coroianu li s-au oferit posturi de judecători la Curtea de Casație, lui Lucaciu o episcopie, iar lui Mihali și celorlalți avocați președinții de tribunale în Ardeal. Condiția era renunțarea la programul din 1881 și retragerea a tot ce se spusese în Memorand și în proces. Mihali avea patruzeci de ani și se întorsese într-o casă goală. A refuzat. În februarie 1896 a semnat, alături de încă șase foste deținuți, Manifestul publicat în Tribuna, în care reafirmau că stau „firm pe basele programului național dela 1881” și că temnița nu i-a înmuiat, ci i-a oțelit. Printre cei șapte se afla și Gherasim Domide, protopopul Bistriței.

Urmarea are ceva aproape comic, dacă n-ar fi trist. Poliția din Dej l-a condamnat contravențional la cincisprezece zile de închisoare și o sută de florini amendă, pentru că semnase un manifest în numele unui partid desființat prin ordin ministerial. Mihali a făcut apel la subprefectură, care a menținut pedeapsa a doua zi, apoi un nou apel la Ministerul de Interne, care a redus-o la opt zile și cincizeci de florini. La 23 septembrie 1896, la ora trei după-amiaza, s-a prezentat la temnița tribunalului din Dej și a ieșit la 1 octombrie. În noiembrie a primit și nota de plată: optzeci de florini cheltuieli pentru cele opt zile cât fusese „locatarul închisorii”. Statul care îl închisese pentru o semnătură i-a facturat și cazarea.

Ultimul dintre ei

După Memorand, Mihali a fost printre cei care au susținut ieșirea din pasivism. În 1905 a câștigat mandatul de deputat al cercului Ileanda Mare, pe care l-a păstrat până la sfârșitul monarhiei, a devenit vicepreședinte al Partidului Național Român și a condus clubul parlamentar român de la Budapesta. Preoții și țăranii de pe Valea Someșului l-au reales de fiecare dată, iar el le-a spus la Ileanda, în fața celor care tocmai îl votaseră, că nu a râvnit niciodată la ranguri, că va sta la locul lui atâta vreme cât poporul îl socotește vrednic și că îl va ceda altora când nu va mai fi sprijinit. Mandatul aparținea cauzei, nu persoanei. În discursurile lui, singurul om politic maghiar pomenit cu respect este Ludovic Mocsáry, cel care apărase zadarnic drepturile naționalităților. Mihali nu s-a luptat împotriva maghiarilor, ci pentru români, iar ceea ce a disprețuit a fost un sistem, nu un popor.

În toamna lui 1918 a fost în centrul evenimentelor. A participat la redactarea Declarației de la Oradea din 12 octombrie, a făcut parte din Consiliul Național Român Central și a semnat, ca președinte, primele circulare prin care organizațiile comitatense erau pregătite să preia administrația. La 3 noiembrie a adunat la Dej toată intelectualitatea românească a comitatului, iar la 1 decembrie, la Alba Iulia, a fost ales vicepreședinte al Marii Adunări Naționale și apoi al Marelui Sfat Național. Avea șaizeci și trei de ani. Cu douăzeci și patru de ani înainte, doisprezece jurați îl găsiseră vinovat fiindcă răspândise un text care nu cerea nici măcar atât.

În România Mare a fost prefect al județului Solnoc-Dăbâca în 1919, președinte interimar al Partidului Național Român după moartea lui Gheorghe Pop de Băsești, parlamentar și președinte al Uniunii Avocaților din România. A condus Primăria Clujului de două ori, între aprilie și octombrie 1926 și apoi din iunie 1927 până în iulie 1931. Administra un oraș în care maghiarii erau o mare parte din locuitori, la câțiva ani după schimbarea stăpânirii, adică tocmai atunci când ar fi fost cel mai ușor și mai profitabil electoral să facă altfel. Omul căruia sistemul vechi îi luase familia nu a trecut nota de plată în contul vecinilor. A ales să îi cheme în viața cetății. Apa adusă în oraș, canalizarea și podul peste Someș pe care l-a început nu au întrebat pe nimeni în ce limbă își spune rugăciunea. Pe nicio țeavă și pe niciun pilon nu scrie numele lui, și poate că tocmai acestea sunt monumentele lui cele mai adevărate.

Metoda lui politică a rezumat-o el însuși într-o formulă care s-ar putea scrie și azi pe frontispiciul oricărei instituții: organizare desăvârșită, muncă cinstită pe toate terenurile vieții publice, o combinație bine chibzuită între puterea de care dispui și scopurile pe care le urmărești, caractere ferme, oameni care să fie depozitarii virtuților cetățenești și alipire de limbă, lege și patrie. Nu e un program electoral. E portretul unui om.

S-a stins la Cluj, la 17 ianuarie 1934, și odihnește la Hajongard. Alexandru Vaida-Voevod, care îi era și rudă prin alianță, a vorbit la înmormântare despre alternativa pe care memorandiștii o cântăriseră lucid în 1892: ori împăratul îi primește, ori îi respinge și atunci românii din Ardeal se vor vindeca pentru totdeauna de naiva nădejde în Viena. S-a împlinit a doua, și tocmai de aceea drumul a dus spre București și spre Alba Iulia.

Traian Șuteu își încheia conferința cu un sfat pentru școlari, scris în limba simplă a unui învățător: omul e bine să fie în orice împrejurare bun român, să-și ajute semenul năpăstuit, să nu-și schimbe convingerile de la o zi la alta și să rabde pedepsele nemeritate, fiindcă vine ziua când lumina e scoasă de sub obroc. Nu știu formulare mai bună pentru viața lui Teodor Mihali. Avocatul a refuzat să semneze un proces-verbal ilegal, deținutul a refuzat să ceară grațierea, văduvul a refuzat o președinție de tribunal, deputatul a refuzat să-și socotească mandatul o proprietate, iar primarul a refuzat să se răzbune. Avocat, bancher, parlamentar, primar, toate au fost adevărate. Dar înaintea lor, și deasupra lor, a fost un mare român.

Surse. Traian Șuteu, Rostul Memorandului și rolul lui Teodor Mihali în această manifestare națională, extras din Anuarul Școlii primare de stat nr. 1 Cluj, 1935–1936, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1936 (BCU „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, colecția digitală). Documentele citate de Șuteu provin din Procesul Memorandului Românilor din Transilvania. Acte și date, vol. I–II, din Ioan Georgescu, Dr. Ioan Rațiu 1828–1902, Sibiu, 1928, și din ziarele Patria (1930, 1934) și Tribuna (nr. 27/1896). Pentru cariera parlamentară și administrativă: Muzeul Virtual al Unirii, Unitate – Centenar, Personalități, Wikidata, Teodor Mihali, Revista Transilvania, nr. 5/2021.