În colecția mea de la Cluj se află câteva foi scrise de mână, cu o cerneală brună și cu sigiliile Marelui Orient al Franței desenate tot de mână, ca să semene cât mai bine cu originalul. Este copia unei circulare datate 3 septembrie 1849, trimisă de la Paris tuturor lojilor care corespondau cu Marele Orient. La prima vedere e un text administrativ: anunță o nouă Constituție a Ordinului, fixează un calendar de alegeri și explică cum se vor elibera de acum diplomele. Citită însă cu anul 1848 în minte, circulara devine altceva: un document scris de o instituție care trecuse în optsprezece luni de la entuziasm la prudență și care încerca să supraviețuiască într-o republică ce începea deja să moară.

Paris, 1848: Republica și lojile

În februarie 1848 guvernul lui Guizot a interzis un banchet al opoziției, iar Parisul a ieșit pe baricade. Pe 24 februarie regele Louis-Philippe a abdicat, iar la Primăria Parisului s-a format un guvern provizoriu. A doua zi, în fața unei mulțimi care cerea drapelul roșu, Lamartine a apărat tricolorul și a proclamat Republica. În câteva săptămâni, noul guvern a introdus votul universal masculin, a abolit pedeapsa cu moartea în materie politică și, la 27 aprilie, a desființat sclavia în colonii, la inițiativa lui Victor Schœlcher.

Masoneria franceză a trăit aceste zile ca pe o confirmare a propriilor idealuri. În guvernul provizoriu stăteau cinci masoni, iar în Adunarea Constituantă aleasă în aprilie au intrat peste o sută. Pe 6 martie 1848, o delegație a Marelui Orient s-a dus la Primăria Parisului în decoruri masonice și cu stindardul Ordinului. A citit o adresă prin care Marele Orient își dădea adeziunea la guvernul provizoriu și amintea că masonii purtaseră dintotdeauna pe stindard cuvintele Libertate, Egalitate, Fraternitate.

Răspunsul i-a revenit fratelui Adolphe Crémieux, avocat din Nîmes, inițiat încă din 1818 și devenit ministru al Justiției. A primit adeziunea cu bucurie, dar a făcut o distincție care avea să conteze mult în anii următori: „La Maçonnerie n’a pas pour objet la politique”, adică masoneria nu are ca obiect politica. În loji își avea locul, spunea el, doar politica înaltă a umanității, nu cea a partidelor. Pe 13 martie, o circulară a Marelui Orient saluta Republica și îndemna lojile să se ocupe de marile chestiuni sociale ale vremii.

Primăvara a fost scurtă. În iunie 1848 guvernul a închis Atelierele Naționale, care dădeau de lucru șomerilor din Paris, iar cartierele muncitorești s-au ridicat din nou. Între 23 și 26 iunie, generalul Cavaignac a înecat insurecția în sânge. Frica de „roșii” a cuprins provinciile, burghezia și satele. În iulie, Adunarea a votat o lege care interzicea societățile secrete și punea cluburile sub control, propusă, ironie, de un deputat mason, André Dupin. Pe 10 decembrie 1848, Louis-Napoléon Bonaparte a fost ales președinte cu trei sferturi din voturi. O parte dintre masoni l-au susținut, iar susținătorii lui lăsau să se înțeleagă că ar fi și el frate. Invitat să fie inițiat în Marele Orient, prințul-președinte a refuzat politicos.

Anul 1849 a adâncit ruptura. La alegerile din mai, Partidul Ordinii, conservator și catolic, a câștigat majoritatea. Pe 13 iunie, încercarea de răscoală a lui Ledru-Rollin a eșuat, iar conducătorii stângii au luat drumul exilului. În aceleași săptămâni, trupele franceze asediau Roma și desființau Republica Romană apărată de Mazzini și Garibaldi, ca să-l readucă pe Papă. A doua republică franceză îngropa, la Roma, o republică soră. În această vară a fost scrisă noua Constituție a Marelui Orient.

Ce spune circulara

Constituția fusese adoptată pe 10 august 1849. Circulara anunță că va fi promulgată pe 15 septembrie și le cere lojilor să-i studieze cu atenție principiile. Le enumeră chiar ea: respectul conștiinței, abținerea de la discuțiile despre politica zilei, iubirea de muncă și condamnarea trândăviei voite. Articolul 1 al noii Constituții definea masoneria ca instituție filantropică, filozofică și progresistă, cu temeiul în existența lui Dumnezeu și în nemurirea sufletului. Tot acolo intra, pentru prima dată, deviza Republicii: Libertate, Egalitate, Fraternitate.

Circulara insistă apoi pe câteva dispoziții practice. Articolul 11 fixează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cei care cer să fie inițiați. Articolele 26–30 schimbă regimul Delegaților, reprezentanții lojilor pe lângă Marele Orient: un frate nu mai poate reprezenta decât o singură lojă de același grad, mandatul durează trei ani, iar Delegatul poate cumula funcția cu orice demnitate, chiar și cu aceea de Venerabil. Toți ofițerii lojii devin reeligibili. Venerabilul trebuie să fie francez, să fie membru al lojii de cel puțin șase luni și nu poate conduce două loji de același grad. În sfârșit, diplomele masonice vor fi eliberate de Marele Orient însuși, la cererea lojilor, ca să se pună capăt abuzurilor de care se plângeau mulți frați de câțiva ani.

Calendarul e precis. Alegerea noilor Delegați începe de la 15 septembrie, iar împuternicirile lor trebuie să ajungă la Secretariatul Marelui Orient până la 15 noiembrie. Noua adunare se instalează pe 27 decembrie, la sărbătoarea de iarnă a Ordinului, și va avea puteri până la 1 martie 1853. Ca nimeni să nu poată invoca neștiința, Constituția trebuie citită cu voce tare de Orator, în fața tuturor membrilor convocați anume, și recitită la următoarele două ținute. Circulara se încheie cu speranța că masoneria, călăuzită de noua Constituție, va sluji tot mai mult „marea cauză a umanității”. Semnează demnitarii Camerei de Corespondență a Marelui Orient: Fromentin, Președinte, P. Morand, Prim Supraveghetor, Loeuillet, Secund Supraveghetor, și Jobert, Orator secund. Alături stă sigiliul Marelui Orient al Franței, desenat cu pana, cu mențiunea că a fost „timbrat și sigilat” de Frechot, Păstrătorul Sigiliilor și al Timbrului, iar dedesubt, din mandatul Camerei, secretarul Piquenot.

De ce acum și de ce așa

Pusă lângă adresa din martie 1848, circulara arată cât drum se făcuse într-un an și jumătate. În 1848, Marele Orient merge cu stindardul la Primărie și se declară părinte spiritual al Republicii. În 1849, le cere fraților să nu discute politica zilei, își strecoară în Constituție numele lui Dumnezeu și nemurirea sufletului și adună diplomele sub control central. Mulți istorici au citit formula spiritualistă ca pe o concesie făcută majorității conservatoare și catolice abia ieșite din urne. Mai era și dorința de a se apropia de masoneria engleză, care ținea la Marele Arhitect al Universului. Ambele motive pot fi adevărate în același timp. Un Ordin care se știa privit cu suspiciune de noua putere își lua măsuri de siguranță.

Prudența nu a fost de ajuns. În octombrie 1850, o circulară a guvernului le permitea prefecților să închidă temporar lojile socotite „roșii”, și mai multe ateliere au fost închise în 1850 și 1851. După lovitura de stat din 2 decembrie 1851, mulți masoni republicani au fost arestați sau au plecat în exil. În ianuarie 1852, Marele Orient s-a supus noii puteri și l-a ales Mare Maestru pe prințul Lucien Murat, vărul viitorului împărat. Adunarea pe care circulara o anunța cu puteri până la 1 martie 1853 a trăit, așadar, mai mult decât Republica în care fusese gândită.

Și mai e o ironie, pe care am atins-o și în articolul despre cele cinci manuscrise. Formula despre Dumnezeu și nemurirea sufletului, citită cu voce tare în toate lojile Franței în toamna lui 1849, a fost scoasă din Constituție în 1877. Atunci Marea Lojă Unită a Angliei a rupt relațiile cu Marele Orient, iar lumea masonică s-a împărțit în două. Articolul care trebuia să apropie masoneria franceză de cea engleză a ajuns, o generație mai târziu, linia de despărțire dintre ele.

Nu știu încă în ce lojă a fost făcută copia mea, nici cine a desenat cu atâta răbdare sigiliile. Știu doar că cineva, în toamna lui 1849, a socotit că acest text merită păstrat, și că foile lui au trecut printr-un imperiu, patru republici și două războaie mondiale până au ajuns pe biroul meu din Cluj. Traducerea românească integrală va intra în volumul „Codurile masonice. Codul de la Lyon”, alături de celelalte manuscrise din colecție.