Monitorul Oficial nr. 918 din 2 noiembrie 2026 aduce un act pe care mulți l-au crezut uitat. Ordinul președintelui ANAF nr. 1.444 din 20 octombrie 2026 aprobă procedura prin care Fiscul va stabili din oficiu impozitul special pe bunurile imobile și mobile de valoare mare, pentru cei care nu au depus declarația 216. Proiectul fusese pus în dezbatere publică încă din martie 2025. A durat aproape un an și jumătate până la publicare, iar între timp impozitul însuși și-a triplat cota. Ordinul nu este doar o formalitate de birou. El marchează momentul în care un impozit pe care statul l-a lăsat, vreme de doi ani, aproape în întregime pe seama bunei-credințe a contribuabilului devine un impozit pe care administrația îl va urmări activ.

Să reamintim, pe scurt, despre ce vorbim. Titlul X¹ al Codului fiscal, introdus prin Legea nr. 296/2023, impune de la 1 ianuarie 2024 două categorii de bunuri. Prima este cea a clădirilor rezidențiale deținute de persoane fizice, a căror valoare impozabilă, calculată după regulile impozitului local pe clădiri din art. 457, trece de 2.500.000 lei la 31 decembrie a anului precedent. A doua este cea a autoturismelor înmatriculate în România, cu valoare de achiziție individuală de peste 375.000 lei, deținute de persoane fizice sau juridice, pe o perioadă de cinci ani de la cumpărare. Impozitul se aplică doar asupra diferenței care depășește plafonul. Cota a fost de 0,3% pentru 2024 și 2025, iar Legea nr. 239/2025 a ridicat-o la 0,9% începând cu 2026. Declarația 216 se depune până la 30 septembrie pentru clădiri și până la 31 decembrie pentru autoturisme, iar formularul a fost actualizat prin Ordinul ANAF nr. 917/2026 tocmai pentru noua cotă.

Până acum, mecanismul funcționa pe principiul autoimpunerii. Contribuabilul calcula, declara și plătea. Pentru clădiri, primăriile transmit Fiscului datele despre proprietarii care trec de plafon și îi înștiințează pe aceștia până la 30 mai, potrivit procedurii de colaborare aprobate în 2024. Ce lipsea era sancțiunea administrativă pentru cel care primea înștiințarea și o punea în sertar. Ordinul nr. 1.444/2026 umple acest gol și, potrivit art. 3, se aplică pentru impozitul datorat începând cu anul 2024. Prin urmare, nu vorbim doar despre anul în curs. Cei care au omis declarația pentru 2024 și 2025 intră și ei în vizor, cu observația că pentru acei ani se aplică vechea cotă de 0,3%, iar termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligația fiscală este încă departe de împlinire.

Mecanica procedurii urmează fidel art. 107 din Codul de procedură fiscală. Mai întâi organul fiscal emite o „Notificare privind nedeclararea impozitului special”. Stabilirea din oficiu nu poate avea loc mai devreme de 15 zile de la această înștiințare, iar textul ordinului reia expres regula. Urmează o „Invitație la cel de-al doilea termen al audierii”, în vederea exercitării dreptului de a-și exprima punctul de vedere. Abia apoi se întocmește un „Referat privind estimarea bazei de impozitare” și se emite decizia de impunere din oficiu, formularul 261. Dacă între timp contribuabilul își depune declarația, procedura de impunere din oficiu încetează, iar pentru situația în care decizia a fost deja emisă există formularul 262, decizia de anulare. Ordinul mai prevede și o notificare distinctă pentru cel care depune declarația după expirarea termenului de 15 zile.

Competența urmează, pentru persoanele fizice, domiciliul fiscal, cu soluții de rezervă pentru cei fără domiciliu fiscal în România, care sunt arondați fie organului fiscal al împuternicitului, fie celui în raza căruia se află imobilul. Persoanele juridice sunt administrate de organul fiscal la care sunt înregistrate ca plătitori.

Partea cea mai interesantă pentru un jurist este referatul de estimare. În doctrina germană, de la Hensel până la Tipke și Lang, estimarea bazei de impozitare (Schätzung, în termenii § 162 din Abgabenordnung) a fost tratată mereu ca o excepție tolerată, nu ca o metodă de lucru. Ea se justifică doar atunci când contribuabilul își încalcă obligația de cooperare, iar rezultatul ei trebuie să fie cel mai apropiat de realitate, nu cel mai convenabil pentru buget. Codul nostru de procedură fiscală preia aceeași logică în art. 106, care cere organului fiscal să aleagă metoda cea mai adecvată și să țină cont de toate datele relevante.

Pentru clădiri, estimarea pare relativ ușoară, pentru că valoarea impozabilă vine din evidența fiscală locală. Riscurile apar la autoturisme. De unde știe ANAF valoarea de achiziție a unei mașini cumpărate de la o persoană fizică, poate din altă țară, poate la mâna a doua? Va lua ca reper prețul de catalog, un preț mediu de piață, valoarea din factura dealerului atunci când ea există? Fiecare dintre aceste repere poate produce o bază de impozitare diferită, iar diferența, la cota de 0,9%, nu este neglijabilă. Pentru o mașină cumpărată cu 600.000 lei, impozitul anual este de aproximativ 2.025 lei. Dacă estimarea urcă valoarea la 800.000 lei, impozitul aproape că se dublează. De aceea, audierea nu trebuie privită ca o simplă bifă procedurală. Este momentul în care contribuabilul poate prezenta contractul de vânzare, factura sau orice alt înscris care fixează valoarea reală, înainte ca organul fiscal să o fixeze în locul lui.

Mai există o observație, de principiu de această dată. Impozitul special nu lovește venitul, ci deținerea. Am scris recent pe acest blog despre impozitul pe avere și despre tensiunea dintre impozitarea posesiei și proprietatea garantată de art. 44 din Constituție. Procedura de impunere din oficiu nu rezolvă această tensiune, ci o face mai vizibilă. Atât timp cât impozitul era aplicat doar celor care se declarau singuri, discuția rămânea oarecum teoretică. De acum înainte, administrația fiscală va construi ea însăși lista celor care datorează, va estima valori și va emite titluri de creanță. Fiecare decizie 261 devine un act administrativ fiscal care poate fi contestat în 45 de zile, potrivit art. 270 din Codul de procedură fiscală, iar ulterior în contencios. Nu mă îndoiesc că primele decizii vor genera și primele litigii, mai ales pe estimarea valorii autoturismelor și pe calculul plafonului în cazul coproprietății.

Sfatul practic este simplu și nu ține de doctrină. Cine deține o clădire rezidențială sau un autoturism care trece de praguri și nu a depus declarația 216 pentru 2024, 2025 sau 2026 are tot interesul să o depună acum, înainte de primirea notificării sau, cel târziu, în cele 15 zile care urmează. Astfel, baza de impozitare rămâne cea declarată de el, pe documente proprii, și nu cea estimată de organul fiscal. Penalitățile și dobânzile de întârziere curg oricum, dar cel puțin cifra de la care se calculează rămâne sub controlul contribuabilului.

Un ultim gând. Statul român a avut nevoie de aproape trei ani de la introducerea impozitului ca să-și construiască instrumentul de constrângere pentru cei care nu îl declară. Nu este o întârziere neobișnuită la noi, dar spune ceva despre modul în care se legiferează fiscal: întâi se pune taxa, apoi se triplează cota, iar abia la urmă se scrie procedura care o face aplicabilă. Ordinea firească ar fi fost inversă.

Conf. univ. dr. Ciprian Păun