În seara de 1 noiembrie cimitirele Ardealului se aprind. La Házsongárd, sub copacii bătrâni ai Clujului, pe dealurile din jurul orașelor cu biserici gotice, în satele unde ortodocșii au învățat obiceiul de la vecinii lor catolici, reformați și greco-catolici, mii de lumânări ard deodată în frigul care coboară devreme peste dealuri. Cine vede pentru prima oară Iluminația crede că privește un spectacol. Cine are pe cineva sub una dintre acele pietre știe că a venit la o întâlnire.

Cuvântul spune mai mult decât lasă să se vadă. A ilumina înseamnă a face lumină, dar și a trezi o înțelegere care dormea. În mistica apuseană, illuminatio era treapta din mijlocul drumului sufletului, între curățire și unire. Ardelenii nu au avut nevoie de tratate ca să păstreze acest sens. Lumânarea pusă pe mormânt nu luminează cărarea dintre cruci, pentru că pe acolo cei vii ar ști să meargă și pe întuneric. Ea luminează altceva, o încăpere din noi în care nu mai intrăm de obicei, pentru că doare.

Calendarul așază această noapte într-un loc deloc întâmplător. Ziua Tuturor Sfinților și Ziua Morților stau una lângă alta ca două maluri, iar seara dintre ele e puntea. Vechile popoare ale Europei știau că în acest punct al anului, când lumina zilei scade văzând cu ochii și pământul intră în somn, hotarul dintre lumi se subțiază. Celții aprindeau focuri de Samhain, la sfârșitul lui octombrie, ca să-i călăuzească pe cei plecați spre casă și să țină la distanță ce nu trebuia să treacă. Biserica a primit această noapte și i-a dat un nume creștin, dar n-a putut să-i ia frica și nici speranța. Le-a pus doar în ordine. Pe 1 noiembrie cinstim sfinții, adică pe cei despre care credem că au ajuns deja în lumină. Pe 2 noiembrie ne amintim de toți ceilalți, de cei care poate încă așteaptă. Iluminația aprinsă între cele două zile e un transfer, un drum cu dublu sens: noi coborâm cu flacăra în întunericul memoriei, ei urcă din el spre lumina pe care le-o întindem.

Privit de sus, de pe o culme, un cimitir în noaptea Iluminației seamănă cu un cer răsturnat. Fiecare lumânare e o stea mică, fiecare familie de morminte o constelație cu nume cunoscute doar de cei care o aprind. Vechea zicere hermetică, potrivit căreia ce este jos este asemenea cu ce este sus, capătă aici o formă pe care o poate înțelege oricine. Țăranii credeau că atunci când moare un om îi cade steaua. Iluminația pare făcută anume ca să le ridicăm înapoi, măcar pentru o noapte, și să le punem acolo unde le e trupul, ca cerul și pământul să se recunoască unul în altul.

Nici lumânarea nu e un obiect oarecare. Ceara e trupul care se consumă, fitilul e coloana care ține totul drept, flacăra e partea care nu stă locului și urcă mereu, chiar și atunci când vântul o culcă. Ea nu arde în jos. Așa au văzut-o generații întregi de credincioși și de căutători ai tainelor: ca pe o mică axă a lumii, înfiptă în piatra mormântului, pe care sufletul celui viu și amintirea celui mort se pot întâlni la jumătatea drumului. Când aprinzi o lumânare pe un mormânt faci același gest pe care îl făcea omul primitiv în fața peșterii și pe care îl face preotul la altar. Spui întunericului că nu are ultimul cuvânt.

Pentru că, înainte de orice, Iluminația este o mărturisire de credință, chiar și pentru cei care nu știu că o fac. „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”, spune începutul Evangheliei după Ioan. Alte traduceri spun că întunericul n-a cuprins-o, și amândouă sensurile sunt adevărate în noaptea aceasta. Întunericul nu poate stinge lumina pe care o aducem, dar nici nu o poate înțelege. Moartea poate lua trupul, dar nu poate pricepe de ce ne întoarcem, an după an, cu foc în mâini la locul unde ea a câștigat. Lumina va străluci în întuneric și întunericul n-o va cuprinde. Fiecare flacără de pe morminte repetă această frază fără cuvinte.

Ce anume se aprinde însă, de fapt? Cred că Iluminația este un răsărit al memoriei. E singurul răsărit din an care vine seara, împotriva firii, atunci când soarele a apus de mult. Și, ca orice răsărit, nu îl facem noi. Îl trezește dorul. Dorul acesta românesc, pe care nicio altă limbă nu-l poate traduce întreg, e tocmai lipsa care nu se resemnează. Nu e simplă amintire, pentru că amintirea poate fi rece. Dorul arde. El nu ne lasă să-i punem pe cei plecați într-un sertar al trecutului, ci ne cere să-i aducem înapoi în prezent, să le spunem pe nume, să le vedem iar fața. În lumina tremurată a lumânării, chipul mamei, al tatălui, al bunicilor sau al prietenului plecat prea devreme se ridică din adânc cu o limpezime pe care nu o are în nicio altă zi. Lumina celor vii trezește în suflet imaginea celor morți, și pentru câteva clipe ei sunt mai aproape decât au fost tot anul.

Aș minți însă dacă aș spune că în noaptea aceasta e numai pace. Lângă morminte stă și o furie veche, pe care nu ne place să o recunoaștem. E ura pierderii, revolta împotriva faptului că sufletul cel mai drag a fost smuls din viața noastră, refuzul de a accepta că nu-l vom mai auzi intrând pe ușă. Mulți oameni care aprind lumânări au în ei, ascunsă, această întrebare fără răspuns: de ce el, de ce atunci, de ce așa. Iluminația nu le cere să o uite. Le îngăduie să o aducă și pe ea la mormânt.

Aici se petrece, poate, adevărata taină a nopții. Pe aceeași piatră se suprapun ura pierderii și iubirea revederii, iar flacăra le ține pe amândouă deodată. Focul a fost dintotdeauna, în limbajul alchimiștilor, agentul transformării. El arde materia grea și scoate din ea ceva mai curat. Durerea și mânia sunt ceara, iubirea e lumina care rezultă din arderea lor. Nu poți avea flacăra fără să consumi ceva, iar cine a iubit mult are mult de ars. De aceea pe mormintele celor de curând plecați lumânările sunt mai multe și ard mai mult. Încet, de la un an la altul, ura se mistuie și rămâne doar dorința revederii, o revedere spirituală pe care nu o poate mijloci nimic altceva decât lumina. Nu vedem sufletele. Vedem flacăra. Dar în flacără e ceva din ele, așa cum în raza care ajunge până la noi e ceva din steaua care poate s-a stins de mult.

Cine a stat vreodată singur, la ora târzie, lângă un mormânt luminat, cunoaște acea clipă în care zgomotul din jur se retrage și rămâne o tăcere în care pare că cineva ascultă. Nu e nevoie să credem în fantome ca să recunoaștem experiența. Cei vechi o numeau comuniunea sfinților, adică legătura nevăzută dintre cei de aici și cei de dincolo, care nu se rupe prin moarte. Iluminația e forma ei vizibilă, o rugăciune făcută din foc în loc de cuvinte, înțeleasă deopotrivă de catolicul maghiar, de reformatul din Câmpia Transilvaniei, de greco-catolicul din satul de lângă Blaj și de ortodoxul care a învățat obiceiul abia în ultimele decenii. În noaptea aceasta Ardealul, cu toate confesiunile și limbile lui, are un singur limbaj.

A doua zi dimineață cimitirul arată altfel. Lumânările s-au stins, pe pietre au rămas scurgeri de ceară, sticlele colorate ale candelelor s-au aburit de frig. Pare că totul a trecut. Și totuși ceva a rămas aprins. Răsăritul memoriei nu apune odată cu ultima flacără, pentru că ceea ce am văzut în noaptea aceea nu se mai poate des-vedea. Ne întoarcem acasă puțin mai săraci de ură și puțin mai bogați de iubire, purtând cu noi chipurile pe care lumina le-a scos din adânc. Peste un an vom reveni, cu alte lumânări și poate cu un nume în plus pe lista celor pentru care ardem. Așa a fost dintotdeauna în Ardeal. Cei vii aprind lumina, cei morți se apropie de ea, iar între ei, pentru o singură noapte, puntea e deschisă.