Un manuscris uitat în arhivele Londrei

La 31 martie 1933, Nicolae Iorga a citit în fața Secțiunii Istorice a Academiei Române un text care nu era al lui. Era raportul unui englez despre Țara Românească, scos din arhivele britanice de D. N. Ciotori, un cercetător răbdător pe care Iorga îl laudă cu o generozitate rară la el, spunând că zelul său „nu se poate lăuda în de ajuns”. Memoriul tipărit în același an la Imprimeria Națională are o arhitectură neobișnuită pentru marele istoric: cinci pagini de prezentare românească, apoi textul englezesc lăsat să vorbească singur, fără note și fără corecturi, de parcă Iorga ar fi vrut ca cititorul să-l audă pe străin cu propria lui voce, cu toate asperitățile ei.

Autorul se numește V. Bargrave. Iorga îl datează cu o abilitate de detectiv: acțiunea pare uneori să trimită la 1821, prin mențiunea unui măcel al turcilor la Galați, dar înlocuirea consulului rus Chirico „acum doi ani” fixează scrierea în 1820. Suntem deci în ultimul an al vechii lumi fanariote, cu câteva luni înainte ca Tudor Vladimirescu să coboare cu pandurii și să răstoarne ordinea pe care englezul o descrie. Ciotori adaugă un detaliu aproape ironic: Bargrave a fost printre cei care au fugit la Brașov în clipa în care pandurii au apărut. Observatorul care diagnosticase boala a plecat exact când ea a izbucnit.

Portretul pe care i-l face Iorga este unul dintre cele mai fine din scrisul său mărunt. Bargrave e un om din Kent, „cu stare”, agent secret sprijinit de ambasadorul englez de la Viena și de un oarecare Cooke de la Foreign Office, dar fără funcție oficială. A trăit mult în Orient, a cunoscut Atena și Constantinopolul, are casă mare la București și umblă în afaceri când la Brașov, când la Vidin. Iorga îl numește un spirit paradoxal, „cu scrisul desordonat și corosiv”, nemulțămit de toată lumea, „dar strălucitor de inteligență”. În această formulă se simte o anume complicitate: istoricul care își petrecuse viața fulminând împotriva fanarioților și a boierimii venale recunoaște în englez un frate de temperament.

O țară prea bogată pentru stăpânii ei

Raportul se deschide ca o carte de călătorie din secolul al XVIII-lea, cu o frază lungă cât un râu. Carpații despart Valahia de Europa civilizată „prin mâna Naturii”, zăpezile lor hrănesc torente care irigă țara „ca pe o grădină artificială”, iar Dunărea le adună pe toate. Bargrave compară Valahia cu Egiptul pentru mâlul fertil, cu văile de la Lucerna, Zürich și Innsbruck pentru pășuni, cu coasta Guineii și cu Anzii pentru minereuri. A văzut bucăți de aur nativ de peste trei uncii scoase de țigani din nisipul râurilor, a văzut chihlimbar lăsat pe mal în asemenea cantități încât nu mai valorează nimic. Iar Oltul îl nedumerește ca pe un enigmatic personaj de roman: un râu care, în loc să coboare de la munte la câmpie ca Rinul sau Nilul, pornește din șesul Sibiului și intră drept în inima munților.

Pagina cea mai frumoasă este cea despre pământ. Englezul îl aseamănă cu humusul negru al unui strat de pepeni dintr-o seră englezească și spune că vara drumurile par făcute din cărbune pisat. Lângă Vidin, în șa, iarba îi atingea coatele, iar scâietorii îi lăsau puf pe calota pălăriei. Un milion de oameni nu pot consuma, nici măcar stăvili, această risipă a vegetației, așa că primăvara câmpia dacică devine o mlaștină neagră în care caii călătorilor se afundă până la burtă. Avem aici un paradox pe care Bargrave îl urmărește până la capăt: grâul se aruncă pentru că exportul e interzis, vinul bun costă o jumătate de penny sticla, iar proprietarii disperați așteaptă un război ca să crească prețurile.

Când ajunge la oameni, privirea lui devine dublă și de aceea interesantă. Țăranii sunt lacomi, bețivi, indolenți și senzuali, dar și sănătoși, tari, îndrăzneți, iuți la minte, mândri și politicoși. Nicio nație, scrie el, nu poate da o rasă de oameni mai bine proporționată, mai veselă și mai dârză decât „Valahii adevărați”. Cel mai sărac țăran mănâncă de patru ori pe zi și niciun prinț din creștinătate nu trăiește mai luxos. Caii mici ai țării au o asemenea forță și docilitate încât doi cai de călărie ai autorului i-au urmat caleașca fără frâu, cinci poște pe zi, „ca niște câini”. Cine a citit vreodată descrierea poștei valahe, cu cei doi surugași care pocnesc din bici de la o milă depărtare și cu cei opt cai înhămați înainte ca trăsura să ajungă, înțelege de ce englezul o socotește mai iute și mai plăcută decât în Anglia sau Rusia.

Iorga reține din toate acestea mai ales un singur lucru, pe care îl subliniază cu o bucurie aproape patriotică. Pentru prima oară, spune el, un străin are competența și curajul să afirme că țăranul din Valahia o duce mai bine decât cel de peste munți. În Ardeal iobăgia cerea trei zile de muncă pe săptămână, în Țara Românească douăsprezece zile pe an, după reforma lui Constantin Mavrocordat. Pentru un istoric care scrisese atât despre țărănimea românească și despre unitatea ei dincolo de granițe, mărturia unui englez rece și sarcastic valora mai mult decât orice pledoarie.

Un stat în care totul se cumpără

Aici englezul devine jurist fără să vrea. Nicio guvernare din Europa, scrie el, nu cere „nominal și potrivit legii” contribuții mai mici decât Poarta Otomană: bugetul legal al Domnului, pentru o țară mare cât Anglia, abia atinge 3.300.000 de piaștri, haraciul inclus. Iorga reproduce cu grijă cuvintele subliniate de autor, pentru că în ele stă toată învățătura textului. Între impozitul de pe hârtie și cel scos efectiv din spinarea țăranului se deschide o prăpastie, iar în această prăpastie își face loc întreaga mașinărie a statului fanariot. Legea fiscală este blândă tocmai pentru că nu ea guvernează.

Mecanismul e descris cu precizia unui contabil. Vistiernicul își cumpără dregătoria pe un singur an cu circa 300.000 de piaștri și poate scoate din ea peste o jumătate de milion. Spătarul plătește 200.000, apoi vinde căpităniile unor arnăuți care, în loc de cei 12.000 de călăreți trecuți pe hârtie, umblă prin sate cu o jumătate de duzină de vagabonzi în zdrențe, „un fel de regiment al lui Falstaff”. Ispravnicul lasă leafa și încă pe-atât în mâna vistiernicului care l-a protejat, trăiește din ce stoarce un an, iar slugile lui ajung să servească fără simbrie până la următoarea numire, șezând din nou în spatele caleștii stăpânului pe ulițele Bucureștilor. Iar carele cu lemne ale țăranilor trec prin fața caselor marilor dregători și ajung în târg aproape goale, cu atât mai puțini bușteni cât să-i numeri pe degete. Bargrave numește ironic această vamă în natură „contribuție indirectă”, cu termenul pe care îl adoptaseră francezii.

Cea mai dură teză a lui, pe care o recunoaște el însuși drept o glumă crudă, este că valahii își datorează sănătatea și vigoarea biciului arnăuților. Fără această silă, într-o țară atât de îndestulată, țăranul n-ar mai munci deloc. Este gândirea unui englez de la 1820, crescut în economia politică a vremii și disprețuitor față de filantropia lui Wilberforce. Valahul, scrie el, a adoptat fără să știe doctrina „rezistenței pasive” a lui Benjamin Constant și sfârșește ca francezii: plătește nu doar dările, ci și pe arnăuții care l-au bătut și pe zapciul care a supravegheat pedeapsa.

Justiția este partea cea mai dureroasă a tabloului, și cea care, citită astăzi, sună neliniștitor de familiar. Țara are un cod civil și penal „nobil și admirabil”, croit după Pandectele lui Justinian, dar îi lipsesc tocmai judecătorii independenți și permanenți. Principiul englez sint fines litibus nu are nicio aplicare: zapciul condamnă un țăran la zece piaștri amendă pentru că a gonit din grădină prea violent găina vecinului, iar găina nu făcea nici jumătate de penny. Judecătorul ia jumătate din suma acordată, așa că are tot interesul să înmulțească procesele. Țăranul pierzător se mută cu familia pe moșia unui boier din Divan, care îi susține apelul, iar la schimbarea anuală a dregătorilor roata se întoarce și hotărârea se răstoarnă iarăși. Când pleacă Domnul, toate cauzele judecate în vremea lui se pot redeschide. Bargrave încheie cu o frază seacă: aceasta este justiția civilă în Dacia.

Nici penalul nu stă mai bine. Când i s-a jefuit pivnița din București și hoțul, un rândaș al grajdurilor lui, a fost prins, negustorii păgubiți l-au rugat să nu le dea numele agăi, pentru că procesul i-ar fi costat mai mult decât marfa. Hoțul a scăpat nepedepsit și a fost văzut în aceeași zi bând într-o cârciumă cu vizitiul englezului. Peste toate acestea se așterne comedia titlurilor vândute după tarif, cu dreptul la barbă rezervat primelor cinci clase de boieri și cu tânărul nobil care, în loc de chiria datorată de Caragea, primește rangul de mare comis, în timp ce arnăuții aceluiași domn îi rechiziționează caii și îl lasă singur într-o pădure.

Un program de reformă scris cu patruzeci de ani înainte

Bargrave știe că e ușor să arăți relele unui sistem și greu să le găsești leacul, așa că nu promite vindecarea, ci doar o ameliorare. Cere ca ispravnicii, în calitatea lor de judecători, să fie numiți pe termen lung și să aibă o diplomă în drept de la o universitate străină, de preferință Viena, care i-ar da tinerei boierimi ceva din gravitatea și soliditatea germană. Cere reducerea celor două sute patruzeci de zile de post și sărbătoare în care munca era păcat, împuținarea preoților și a călugărilor, secularizarea averilor bisericești, care cuprindeau după socoteala lui o treime din țară, o lege împotriva „mâinii moarte”, libertatea comerțului și a exportului și aducerea de coloniști elvețieni și germani care plecau atunci spre America. Într-o țară astfel reformată, conchide el, și un haraci de zece ori mai mare ar putea fi plătit ușor.

Cine citește lista cu ochii de astăzi recunoaște în ea, aproape punct cu punct, agenda secolului care avea să vină. Regulamentele Organice vor încerca să dea administrației stabilitate, Cuza va seculariza averile mănăstirești în 1863, tratatul de la Adrianopol va deschide comerțul Principatelor, iar generații întregi de boieri și burghezi își vor lua doctoratele în drept la Paris, Viena și Berlin. Englezul nu era profet. Era doar un om lucid care vedea ce lipsea unei țări căreia nu-i lipsea nimic altceva, iar luciditatea, în istorie, seamănă adesea cu profeția.

Rămâne întrebarea de ce l-a publicat Iorga în 1933, în plină Românie Mare, când fanarioții erau de mult o amintire. Poate pentru că în raportul lui Bargrave nu se descria doar un regim, ci o boală mai veche decât el și mai trainică: dregătoria cumpărată ca o investiție, legea frumoasă pe hârtie și strâmbă în practică, procesul fără sfârșit, titlul care ține loc de merit. Englezul însuși observa că expulzarea turcilor nu ar fi vindecat nimic, pentru că lăcomia, cruzimea și răzbunarea nu pleacă odată cu stăpânii străini. Quid leges sine moribus?, întreba el cu Horațiu, și întrebarea rămânea valabilă și pentru România interbelică a lui Iorga, care avea să cadă el însuși, șapte ani mai târziu, victimă a unei violențe pe care nicio lege nu a oprit-o.

Poate că aceasta este adevărata eleganță a micului memoriu din 1933. Iorga nu comentează, nu se indignează și nu se apără în numele nimănui. Ne pune în față oglinda pe care un străin răuvoitor și inteligent a ținut-o în fața străbunilor noștri și ne lasă pe noi să hotărâm cât din chipul care ne privește de acolo a rămas în urmă, la 1820, și cât ne-a însoțit până azi.

N. Iorga, „Un observator englez asupra românilor din epoca lui Tudor Vladimirescu”, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, seria III, tomul XIV, mem. 4, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1933.