În 1943, la Sibiu, unde se refugiase universitatea clujeană după Dictatul de la Viena, doi tineri istorici sași, Rolf Kutschera și Helmut Klima, au susținut două teze de doctorat care formează împreună singura istorie completă a guvernatorilor Transilvaniei habsburgice. Subiectul li-l propusese Ioan Lupaș. Pentru că epoca, de la Diploma Leopoldină până la dualism, cuprindea douăzeci și patru de guvernări și era prea vastă pentru o singură lucrare, au împărțit-o: Kutschera a scris despre primii doisprezece, de la Gheorghe Bánffy până la Auersperg, iar Klima despre cei care urmează, de la Brukenthal până la desființarea Guberniului. Niciunul nu a putut intra în arhiva guvernului transilvan, rămasă la Budapesta, așa că amândoi au lucrat în arhivele vieneze, la Muzeul Transilvan din Cluj și la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Am încercat aici să pun cele două lucrări cap la cap și să le duc mai departe, până în 1918. Rezultatul este un șir de medalioane, câte unul pentru fiecare om care a stat în fruntea țării între 1691 și 1867, urmat de o jumătate de veac în care Transilvania nu a mai avut deloc guvernator. Firul care le leagă este întrebarea pe care niciunul dintre cei doi autori nu și-a pus-o direct: ce au știut, ce au crezut și ce au făcut acești oameni în privința poporului celui mai numeros al țării. Niciunul nu a fost român. Acolo unde completez din istoriografia generală și nu din cele două teze, o spun.

Cadrul juridic a rămas tot timpul Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691. Articolele 7 până la 9 stabileau că Principatul va fi cârmuit de un guvernator ales de Dietă și confirmat de împărat, sfătuit de un consiliu de doisprezece membri, câte trei din fiecare religie „receptă”: catolică, reformată, luterană și unitariană. Viața publică aparținea celor trei națiuni politice, nobilimea comitatelor, secuii și sașii. Românii, majoritari, nu erau națiune în sensul constituției, iar ortodoxia lor era doar tolerată. Curtea vieneză a respectat diploma când i-a convenit: uneori confirma candidatul cu cele mai multe voturi, alteori alegea dintr-o listă de șase, iar de la Kornis încoace a numit adesea pe cine a voit. Când nu se putea hotărî, punea în frunte generalul-comandant, cu titlul de „președinte al guvernului”. Deasupra guvernatorului stătea Cancelaria aulică transilvană de la Viena, alături de el comandantul trupelor, iar reședința s-a plimbat între Alba Iulia, Sibiu și Cluj, cu un înțeles politic limpede: Sibiul însemna armata și sașii, Clujul nobilimea maghiară.

Partea întâi. De la Bánffy la Auersperg (1691-1774)

Această parte urmează teza lui Rolf Kutschera, care a lucrat mai ales pe actele Consiliului Aulic de Război, ale Consiliului de Stat și pe dosarele Hungarica-Transilvanica din arhivele vieneze. Kutschera și-a numit lucrarea „o primă încercare”, în primul rând biografică, și tocmai de aceea se pretează la medalioane.

Gheorghe Bánffy, guvernator (1691-1708)

Primul guvernator al Transilvaniei habsburgice venea dintr-o familie veche, coborâtă din Slavonia, al cărei nume vine de la un ban al Slavoniei de pe la 1383. Tatăl său, Dionisie Bánffy, fusese prea bogat și prea influent pentru gustul cancelarului Mihail Teleki: acuzat de înaltă trădare, a fost decapitat în decembrie 1674, când fiul avea paisprezece ani. Gheorghe, născut în 1660, a urcat totuși în rândul marilor nobili, ca om al aceluiași Teleki, și l-a urmat pe bătrânul principe Apafi la Făgăraș în 1686. La Dieta de la Făgăraș, în 7 februarie 1691, a fost ales guvernator cu șase voturi mai mult decât Nicolae Bethlen, care s-a mulțumit cu funcția de cancelar. Generalul Veterani l-a instalat la 9 aprilie 1692, gest menit să arate nobililor că demnitatea de principe fusese îngropată pentru totdeauna.

Bánffy a avut o putere mare și a folosit-o prost. Semna cu pluralul majestatic „Nos” până când Leopold i l-a interzis, în noiembrie 1702. Bethlen povestește că se scula târziu, juca cărți până la prânz, iar după masă toată societatea era beată. Episcopul reformat a așteptat odată o oră și jumătate în anticameră, în timp ce guvernatorul își continua partida. În schimb, pe un preot catolic sau pe un ofițer german îl conducea până la ușă, căci știa cine contează la Viena. Justiția a mers rău: o femeie care ucisese trei copii și un nobil care omorâse pe altul la un chef au fost lăsați liberi la îndemnul lui. Împreună cu tezaurarul Apor a luat în arendă minele țării pentru 12.000 de florini și vama „tricesima” pentru 40.000. Ancheta trimisă de Curte a reziliat contractele, iar în primul an după aceea tricesima a adus 75.000 de florini, ceea ce arată cât câștigaseră cei doi.

Raporturile cu generalul Rabutin au fost proaste, iar la Dieta de la Sighișoara din 1699 acesta le-a spus în franțuzește guvernatorului și consilierilor că împăratul nu-i plătește ca să mănânce și să bea. Doar două evenimente i-au apropiat. Primul a fost căderea comitelui săsesc Sachs von Harteneck, pe care nobilii îl urau pentru că apăra la Viena interesele Sașilor. În octombrie 1703, la Sibiu, Bánffy i-a spus ironic: „Ești prizonierul nostru”. Harteneck a răspuns liniștit că nu a făcut nimic împotriva împăratului și totuși a căzut. După un proces scandalos, a fost decapitat la 3 decembrie 1703. Al doilea a fost răscoala curuților lui Rákóczi, care a împins guvernul la Sibiu și l-a lăsat să stăpânească doar sudul țării. Bánffy a semnat protestul împotriva alegerii lui Rákóczi ca principe, deși Rabutin semnalase rebeli la nunta fiicei lui.

Moartea lui, în noiembrie 1708, descrisă de cronicarul Mihail Cserei, este cea mai frumoasă pagină a tezei. Un medic german l-a otrăvit cu un leac greșit, iar doctorul Köleséri i-a spus scurt să se pregătească. Și-a cerut iertare generalului Kriechbaum și celor trei membri care mai rămăseseră în guvern, recunoscând că lenea și visurile lui au păgubit țara. Lui Ștefan Haller i-a spus că va fi primul om al Transilvaniei și l-a sfătuit să nu-și impună religia altora, căci Dumnezeu îl va pedepsi. A chemat un bărbier, i-a dat un taler și i-a zis: „Poți să spui că ai ras pentru ultima dată, înainte de a muri, pe guvernatorul Transilvaniei”. A comandat sicriul, fiica i-a cusut giulgiul de față cu el, iar fiilor le-a împărțit diplomele de prefecți ai Clujului și Dăbâcii. Zgârcit cât a trăit, a murit cel mai bogat om din Transilvania și a fost înmormântat la Cluj. Strănepotul lui, tot Gheorghe Bánffy, avea să fie guvernator între 1787 și 1822.

Ștefan Haller, președintele Deputațiunii Țării (1708-1710)

La sfârșitul răscoalei curuților, guvernul care trebuia să aibă doisprezece membri mai avea trei: catolicul Ștefan Haller și Sașii Samuil Conrad și Petru Weber. Haller, pe care Bánffy îl desemnase pe patul de moarte, a condus interimar lucrările aproape un an. La 10 august 1709 împăratul Iosif I a înlocuit guvernul cu o Deputațiune a Țării de șaisprezece membri, câte patru din fiecare religie receptă, iar Haller i-a devenit președinte. Era un om pașnic, din familia catolică ce împărțea cu familia Apor conducerea nobilimii catolice, și a încercat să-și protejeze coreligionarii. A murit la Sibiu la 2 mai 1710, așa că n-a mai văzut nici pacea de la Satu Mare, nici ridicarea familiei la rangul de conți, în 1713, pe care o pregătise. Fiul său Ioan avea să fie guvernator după 1734.

Ștefan Wesselényi, președintele Deputațiunii Țării (1710-1713)

Născut la 21 august 1674 la Grind, în comitatul Turda, dintr-o familie venită din regiunea Nógrád căreia Ștefan Báthory îi dăruise în 1582 satele Hadad și Jibou, Wesselényi era calvin, dar a înțeles devreme de partea cui stă puterea și a rămas credincios Vienei. S-a căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Bánffy, iar în timpul răscoalei a dus cu riscul vieții scrisorile guvernului la generalii Schlick și Herbeville. A preluat Deputațiunea după moartea lui Haller, cu misiunea de a readuce țara la starea normală după pacea de la Satu Mare.

Destinul lui este cel al omului care câștigă alegerile și pierde numirea. În 1712 a obținut cele mai multe voturi în Dietă, 142, iar împăratul l-a numit pe catolicul Kornis, care nici nu candidase. A rămas în guvern, a fost președinte al Dietei și a lucrat pentru primirea Sancțiunii Pragmatice în 1722. După moartea lui Kornis a condus guvernul ca cel mai vârstnic membru, iar în 1733 a câștigat din nou alegerea, cu 141 de voturi față de cele 92 ale generalului Wallis. Curtea a ezitat, iar el a murit la Cluj în 1734 și a fost înmormântat la Jibou, fără să fi primit vreodată demnitatea. Kutschera nu ezită să spună că pricina a fost religia lui calvină.

Sigismund Kornis, guvernator (1713-1731)

Cu Kornis începe epoca de catolicizare. Născut în 1677, dintr-o familie din comitatul Abaúj stabilită în Transilvania la începutul veacului al XVI-lea, ridicat la rangul de conte în 1712, fusese trei ani consilier intim la Viena. Rescriptul din 31 martie 1713 l-a numit guvernator deși nu se afla printre cei șase candidați ai Dietei, cu argumentul că suveranul nu poate fi silit să țină seama de votul Dietei când vrea să răsplătească un nobil credincios. Câțiva nobili au protestat, fără nicio urmare. Generalul Steinville îi declarase oricum incapabili pe toți candidații.

Kornis era energic și absolutist. Ca membru al Deputațiunii refuzase să dea onoruri unor burghezi sași, iar cu Steinville s-a certat ani de zile pe garda de onoare, deși, cum observa generalul, amândoi locuiau în Piața Mare din Sibiu și garda era comună. În timpul lui, catolicismul a recuperat cu forța ceea ce pierduse de un veac și jumătate. În februarie 1716, după 160 de ani, episcopia catolică a fost restabilită la Alba Iulia, iar catedrala a fost luată de la calvini. La 30 martie 1716 unitarienilor din Cluj le-a fost smulsă cu armata biserica cea mare din piață. La Sibiu iezuiții au obținut terenul pe care se află și azi biserica romano-catolică din Piața Mare, la Brașov au luat două biserici, iar în 1725 au ocupat biserica reformată din Blaj, pe care au dat-o mai târziu Românilor greco-catolici, care și-au mutat acolo scaunul episcopal. Tot sub el s-au ridicat, între 1715 și 1719, noile fortificații de la Alba Iulia, unde Steinville și guvernatorul au lovit primii cu un topor de argint.

În Dietă își impunea voința cu o simplitate brutală. Când națiunile nu cădeau de acord asupra impozitului, împărțea el suma și comunica fiecăreia cifra. Sașii au încercat să-l îmbuneze cu o sută de taleri și au plătit câteva zile mai târziu cu 10.000 de florini mai mult. În 1730 a încercat să scoată din constituția țării articolele care îi stânjeneau pe catolici, dar protestanții s-au unit și, cu sprijinul prințului Eugeniu de Savoia, au respins proiectul. A murit în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1731, încă așteptând răspunsul Vienei la cererea de a muta guvernul la Cluj.

Francisc Anton Wallis, președinte al guvernului și general-comandant (1732-1734)

Primul general care a condus și guvernul era descendentul unei familii irlandeze, Walsh, plecată pe continent din cauza persecuțiilor religioase și așezată în Boemia și Moravia după ce un Richard Walsh murise de rănile primite la Lützen. Născut în 1675, general din 1708, comandant în Transilvania din 1729 și totodată „director suprem” al Olteniei, a fost instalat președinte al guvernului în iulie 1732. Prieten al iezuiților, a cerut Sașilor să țină sărbătorile catolice, a patronat sfințirea bisericii catolice din Sibiu în 1733 și ridicarea statuii lui Nepomuk în Piața Mare, sfânt ceh pentru care familia lui, cu moșii în Boemia, avea o predilecție firească.

Pentru istoria românească, Wallis contează mai mult decât lasă să se înțeleagă scurtimea guvernării. În 1732 Viena îi cerea să-l sprijine pe episcopul unit Inocențiu Micu-Klein, iar în 1733 a prezidat comisiile care examinau plângerile preoțimii unite și ale districtului Făgăraș. Românii din Șcheii Brașovului, care cereau dreptul de cetățenie în orașele săsești și intrarea în bresle, au găsit în el un ocrotitor, iar petițiile lor ajungeau direct la el. Interesul nu era dezinteresat, căci Wallis voia să înrădăcineze catolicismul și la Români, dar după despărțirea funcțiilor Românii au pierdut acest sprijin, pentru că Ioan Haller nu s-a mai ocupat de ei. Wallis a rămas comandant, a pierdut Craiova în războiul din 1736 și a murit bolnav la Sibiu la 28 septembrie 1737. S-a zvonit că s-ar fi otrăvit de teama unei pedepse pentru legături secrete cu Turcii, iar ancheta Consiliului Aulic de Război n-a lămurit nimic.

Ioan Haller, guvernator (1734-1755)

Kutschera rezumă cea mai lungă guvernare a veacului într-o frază greu de uitat: a fost foarte liniștită, „pentru a nu spune neînsemnată”. Familia venea din Nürnberg, de unde Petru Haller ajunsese în secolul al XVI-lea primar al Sibiului și jude regesc al Sașilor, apoi ramura lui s-a maghiarizat prin căsătorii. Ioan, fiul lui Ștefan Haller, născut în 1692, căsătorit la Viena cu Sofia Daniel, fusese jude regesc al Ciucului. Împăratul l-a numit fără să țină seama de candidații Dietei, iar la instalarea din 2 decembrie 1734 jurământul a avut o noutate grăitoare: lipsea partea în care guvernatorul se obliga să respecte cele patru religii recepte și legile țării.

Timid, fără inițiativă, Haller a lăsat Cancelaria aulică să comande guvernului. Prima lui scrisoare la Viena era o plângere că garda i-a fost redusă la un singur „individ”. Sub el s-a înființat comisariatul țării, care a mai tăiat din autoritatea guvernului, iar el a preferat să accepte părerile tuturor. În 1742 a zădărnicit alegerea luteranului Czekelius în fruntea Sașilor, obținând numirea unui convertit timid. Un singur document al său ne interesează direct. În 1752, opunându-se colonizării protestanților austrieci, scria că nu e destul pământ în Transilvania, încât „chiar și Românii băștinași sunt siliți să se retragă în munți, deoarece nu au pământ destul din cauza înmulțirii lor rapide”, și propunea ca transmigranții să fie trimiși în Banat. Motivul real era teama că un element german și protestant mai puternic i-ar fi slăbit pe catolici și pe nobili. A murit la 18 octombrie 1755, nu în 1756, cum dădea bibliografia veche, corectată de Kutschera din actele vieneze.

Francisc Venceslav Wallis, președinte al guvernului și general-comandant (1755-1758)

Acest medalion este, în parte, o descoperire a lui Kutschera, căci toate listele de guvernatori de dinaintea lui lăsau gol intervalul dintre 1755 și 1758. Vărul primului Wallis, născut în Moravia la 4 octombrie 1696, distins tânăr în luptele cu Turcii din 1717, numit comandant în Transilvania în octombrie 1751, a condus guvernul aproape trei ani ca președinte. Absorbit de treburile militare, a lăsat afacerile politice vicepreședintelui, așa că președinția lui a fost doar nominală. După numirea lui Kemény a rămas comandant, apoi a fost rechemat la Viena, unde a ajuns mareșal și a murit.

Ladislau Kemény, guvernator (1758-1762)

Născut la 25 martie 1709, căsătorit cu Susana Teleki, conte din 1744, Kemény a început să-și pregătească numirea imediat după moartea lui Haller, cerând sprijinul contelui Uhlfeld pe temeiul vechimii familiei. Războiul de Șapte Ani a amânat decizia până în 1758, când contele Schmiedling îl prezenta drept un om cunoscut, activ și iubit de popor, păcat doar că nu prea avea bani. A fost numit la 6 iulie 1758 și instalat abia la 27 august 1759.

Meritul lui este reorganizarea guvernului, sancționată de Maria Tereza în martie 1760: ședințe regulate în locul celor două sau trei „congregationes classicae” pe an, sistemul referatelor, doi membri noi cu drept de vot, judecarea proceselor între Sfântul Martin și Paști, un fond de 30.000 de florini pentru răsplătirea oamenilor merituoși, „fundus benemeritorum”, și numirea unui deputat sas pe nume Samuil Brukenthal drept consilier supranumerar. Tot sub el a izbucnit însă rezistența Românilor ortodocși împotriva unirii impuse. În iunie 1760 cei din comitatele Târnava, Alba și Turda scriau guvernului că vor cere ajutorul Curții rusești și vor părăsi țara, dar nu vor capitula în fața Unirii. Arestările de preoți și țărani n-au folosit, iar mulțimea și-a găsit conducătorul în călugărul Sofronie.

Atunci a sosit generalul Buccow, cu instrucțiuni de a trata direct cu Românii, peste capul guvernatorului și al Dietei. Conflictul a început, ca de obicei, de la garda de onoare, dar miza reală era militarizarea graniței, pe care Kemény voia să o supună Dietei. Felul în care a fost îndepărtat merită povestit. Împărăteasa i-a scris episcopului catolic Bajtay să-l convingă pe guvernator să renunțe de bunăvoie, invocând o boală, iar dacă refuza, Buccow avea ordin să-l destituie. În Consiliul de Stat, cancelarul Bethlen îi ruga pe toți să „colaboreze” ca Kemény să renunțe din proprie inițiativă. A fost pensionat cu 4.000 de florini pe an, a făcut parte din suita lui Iosif al II-lea în călătoria din 1773 și a murit la 8 decembrie 1774.

Adolf Nicolae Buccow, președinte al guvernului și general-comandant (1762-1764)

Genealogia lui are ceva de roman: străbunicul, ducele Georg Wilhelm de Braunschweig-Celle, se îndrăgostise la Veneția de o dansatoare grecoaică, Zenobia Buccolini, iar fiul lor nelegitim a fost înnobilat pe la 1660. Născut la 7 ianuarie 1712, general în Războiul de Șapte Ani, rănit grav la Torgau, Buccow a sosit la Sibiu la 5 aprilie 1761, trimis anume ca să facă ordine în chestiunile religioase. A căutat imediat întâlnirea cu Sofronie, prin căpitanul Luchsenstein, care a trebuit să fugă din Zlatna de mânia țăranilor. La 1 mai Sofronie a venit la Sibiu cu cinci sute de țărani, iar Buccow le-a promis o comisie care să împartă bisericile sat cu sat. Instrucțiunile Consiliului de Stat cereau însă ca biserica să nu fie dată ortodocșilor nici acolo unde erau majoritari, iar uniții, răspândiți prin toată țara, au primit o mulțime de biserici.

Au urmat răscoale, între care una în districtul Bistriței, procese, arestări și o emigrare masivă peste munți. Asupririle erau atât de mari încât s-a îngrozit chiar episcopul catolic Bajtay. Maria Tereza scria în schimb că Buccow merită toată lauda, pentru că a salvat pentru Unire districtul Bistriței, cu 4.508 familii românești. Pentru liniștirea Românilor a fost adus episcopul ortodox Dionisie Novacovici, instalat la 4 septembrie 1761 în biserica Sfântul Nicolae din Șchei, iar Sofronie a trecut în Țara Românească, unde a ajuns egumen la Argeș. Buccow a fost brutal cu Românii, rezervat cu nobilii și cu Secuii, binevoitor cu Sașii și aproape prieten cu Brukenthal, pe care l-a propus și l-a obținut cancelar aulic în ianuarie 1762.

Opera lui durabilă a fost granița militară. Proiectul din octombrie 1761 prevedea 17.000 de grăniceri, din care Românii puteau intra numai dacă erau uniți. Iobagii au alergat la comisiile de recrutare crezând că scapă de robotă, nobilii au protestat, Secuii s-au răsculat la Lueta, iar Buccow voia între timp să bată o medalie cu inscripția „conscriptis in militiam Dacis et Siculis”, ceea ce a stârnit discuții aprinse la Viena. La 10 mai 1763 la Salva nouă companii ale regimentului românesc de la Năsăud au refuzat jurământul, iar rezistența secuiască a fost înfrântă abia prin masacrul de la Madéfalva, la 7 ianuarie 1764. A mai lăsat un sistem de contribuție împărțit în „emporii” și „plagae”, primul proiect fiscal modern al Transilvaniei, care a crescut încasările cu aproape 200.000 de florini. Atacat din toate părțile, s-a apărat la Viena cu un memoriu de 124 de pagini și a revenit. La 15 mai 1764 a mers bolnav la Avrig, s-o felicite pe soția lui Brukenthal de ziua numelui, iar trei zile mai târziu a murit la Sibiu, cu ea la căpătâi.

Andrei Hadik, președinte al guvernului și general-comandant (1764-1767)

Cu Hadik Transilvania a primit una dintre cele mai strălucite figuri militare ale Monarhiei. Născut în 1710 într-o familie de origine slovacă, ar fi vrut să intre la iezuiți, dar tatăl l-a îndemnat spre armată. A apărat în 1742 castelul prințului Lichnowsky, care i-a dat-o de soție pe fiica lui, iar la 15 octombrie 1757 a ocupat prin surprindere Berlinul cu 3.000 de husari, de unde a trimis Mariei Tereza, de ziua ei, două duzini de mănuși. A intrat triumfal în Sibiu la 5 august 1764, a refuzat darul tradițional de bani, vin și vite, poruncind să fie împărțit săracilor, și a răspuns la instalare în limba maghiară, spre bucuria nobililor și rezerva Sașilor.

Instrucțiunile îi cereau două lucruri contradictorii, să ocrotească religia catolică și să nu-i nedreptățească pe Sași, și Hadik a oscilat între ele. De Ziua Tuturor Sfinților din 1764 patrule de soldați intrau în casele necatolicilor să vadă dacă lucrează, și tot el a propus o universitate catolică și s-a opus uneia protestante. În același timp a cerut încheierea anchetei de după Madéfalva fără alte „jertfe” printre Secui, a făcut drumul de la Deva spre Banat, a încurajat cultura cartofului la grăniceri și a arestat un baron ai cărui iobagi muriseră din cauza cruzimii lui. În călătoria de inspecție din toamna lui 1766 a fost întâmpinat la Năsăud de preoțimea unită și de copiii grănicerilor, care au executat în fața lui exerciții militare, iar în raport scria că cel mai cumplit dușman al regimentelor este sărăcia.

Rapoartele lui sunt prețioase pentru istoria românească prin cifre. În 1766 număra în Transilvania 105.909 familii ortodoxe, cu 635.454 de suflete, și 1.223 de preoți confirmați, plus 201 neconfirmați care trebuiau îndepărtați. La cererea lui s-a stabilit regula provizorie pentru biserici: dacă un sfert din sat era unit, uniții primeau biserica, iar ortodocșii, chiar jumătate din sat, puteau doar cere voie să-și clădească alta. Consilierul Blümegen recunoștea că poporul român nu înțelegea încă în ce constă unirea și că oamenii treceau zilnic de la o credință la alta. Hadik a părăsit Transilvania la 4 februarie 1768, după ce se ocupase și de vestigiile romane ale Daciei. A devenit guvernator al Galiției, președinte al Consiliului Aulic de Război, iar în Bucovina două sate i-au purtat numele, Hadikfalva și Andrásfalva. Iosif al II-lea l-a chemat pe patul de moarte să-i încredințeze armata, iar Hadik a murit la 12 martie 1790, după douăzeci și una de bătălii.

Carol O’Donell, președinte al guvernului și general-comandant (1767-1770)

Ultimul general care a unit cele două funcții înainte de 1848 venea dintr-o familie irlandeză din Tyrconnel, emigrată în Spania și apoi în Austria. Născut în 1715, se distinsese la Kolin, fusese rănit și luat prizonier la Leuthen, comandase trupele din Țările de Jos. Numit la 14 decembrie 1767, a sosit la Sibiu la 27 martie 1768 și a ajuns repede la concluzia că problema cea mai arzătoare era numirea unui episcop ortodox, fiindcă majoritatea locuitorilor erau Români ortodocși. „Prin autoritatea episcopului totul e posibil la Români”, scria el, cerând un om devotat împărătesei mai degrabă decât unul iscusit. Despre episcopul unit Atanasie Rednic scria că e incapabil și că îi prigonește pe neuniți, și a anexat plângerea ortodocșilor din jurul Blajului.

Răspunsul împărătesei, din iulie 1768, este una dintre frazele cele mai crude din toată teza: ar fi mult mai bine ca Românii ortodocși să rămână fără episcop, „fiindcă așa pot fi stârpiți mai ușor”, dar fiind atât de numeroși vor primi unul care să nu stânjenească unirea. Aceeași rezoluție cerea măsuri împotriva emigrării, o dojană pentru Rednic, a cărui brutalitate se dovedise, școli pentru răspândirea unirii și îngăduința de a nu-l urmări ca apostat pe Românul crescut în legea unită care se întorcea la ortodoxie. Din toate acestea, notează Kutschera, aproape nimic nu s-a tradus în faptă. O’Donell s-a mai ocupat de „colibașii” săraci dintre Bran și Zărnești, care fugeau peste munți, și de orfelinatul catolic din Sibiu, dar a pierdut duelul cu Brukenthal pe tema finanțelor săsești. Nu a venit la ședința solemnă din februarie 1770 în care cancelarul își prezenta sistemul de impunere, iar împărăteasa s-a supărat. A fost rechemat, pensionat în ianuarie 1771 și a murit la Viena la 26 martie 1771, chiar când se pregătea să-l însoțească pe Iosif al II-lea în Transilvania.

Maria Iosif Auersperg, guvernator (1771-1774)

Ultimul guvernator străin s-a născut la 23 octombrie 1723 la Laibach, într-o familie din Carniola, a făcut studii juridice și o carieră administrativă onorabilă, fără strălucire. Maria Tereza s-a gândit întâi să-l numească pe Brukenthal, apoi a renunțat. Brukenthal i-a propus nobili transilvăneni, între care un Bethlen, un Bánffy și un Teleki, dar împărăteasa voia cu orice preț un străin, socotind că un localnic ar fi fost hărțuit de intrigile familiilor ocolite. L-a ales pe Auersperg, i-a dat ea însăși diploma de indigenat și l-a numit guvernator propriu-zis la 31 ianuarie 1771, la sfatul aceluiași Brukenthal, care credea că un guvernator e privit cu mai mult respect decât un președinte provizoriu.

A sosit la Sibiu la 1 mai 1771 și a ținut un discurs foarte scurt în latină. La prima vizită, Brukenthal i-a promis ajutor, dar i-a spus că Transilvanii nu vor fi prea mulțumiți cu un guvernator străin. „Transilvanii să se bucure dacă au un conte de Auersperg ca guvernator”, a răspuns acesta, iar cancelarul i-a amintit că mai trăiesc urmași ai familiilor care dăduseră principi Transilvaniei. Cei doi nu s-au mai înțeles niciodată. Auersperg l-a atacat prin denunțuri anonime și rapoarte trimise pe ocolite, iar în aprilie 1773 a primit el o dojană pentru acuzații nedrepte. S-a certat și cu bătrânul episcop Bajtay, care îi scria împărătesei că episcopul e vicarul lui Dumnezeu pe pământ.

Sub el s-a produs o nouă emigrare a Românilor, provocată de recrutarea generală și de noua prigoană împotriva ortodocșilor. Auersperg a cerut ordinul Sfântul Ștefan, ca să-i crească autoritatea „în ochii Orientalilor”, și a obținut anularea rescriptului împotriva „apostaților”, nu din omenie, ci pentru că aflase de emisari ruși care pregăteau trecerea fugarilor în Rusia. Regula care a urmat îi descrie bine epoca: apostații urmau să fie închiși scurt timp sub un pretext oarecare, interogați sever, amenințați și eliberați. În noiembrie 1771 l-a primit pe fostul domn Manoil Ruset, fugit de ocupația rusească, după o carantină de patruzeci și două de zile. La începutul lui 1773 a plecat la Viena și probabil nu s-a mai întors, iar când Iosif al II-lea a străbătut Transilvania și a primit 19.000 de petiții, guvernatorul lipsea. Concluzia călătoriei imperiale a fost că țara trebuie dată din nou pe mâna localnicilor. În 1774 Auersperg a fost mutat guvernator în Carniola, schimbare pe care secretarul guvernului Hermann o compara cu mutarea judelui Brașovului ca jude la Orăștie. A murit în castelul său la 15 ianuarie 1806.

Bilanțul primului secol

Kutschera împarte perioada în trei. Între 1691 și 1712 se dă lupta dintre influența austriacă și cea turcească, între 1713 și 1762 se consolidează Habsburgii și elementul catolic, iar între 1762 și 1774 trei generali și un guvernator străin încearcă o guvernare absolutistă care sfârșește prin a nemulțumi pe toată lumea. Puterea guvernatorului scade continuu: de la Bánffy, care semna „Nos” și se credea urmașul principilor, la Haller, căruia Cancelaria aulică îi dicta, și la generalii pentru care guvernul era o anexă a comandamentului. Teza o spune limpede: călcarea legilor țării, „în mod când ascuns, când fățiș”, este una dintre trăsăturile cele mai importante ale istoriei transilvane în veacul al XVIII-lea.

Pentru cititorul român rămâne un paradox. Constituția Transilvaniei îi ignora pe Români, dar aproape fiecare guvernator din această serie a trebuit să se ocupe de ei: Wallis de Micu-Klein și de Șcheii Brașovului, Haller de pământul care nu le ajungea, Kemény și Buccow de Sofronie, Hadik de numărătoarea preoților, O’Donell de episcopul pe care Viena prefera să nu li-l dea, Auersperg de cei care fugeau peste munți. Cifrele lui Hadik arată, fără ca autorul să insiste, cine era majoritatea. Seria se încheie cu Samuil Brukenthal, primul guvernator transilvan după un deceniu de străini, iar povestea continuă în teza lui Helmut Klima, pornind de la el până la desființarea guvernului în 1867.

Partea a doua. De la Brukenthal la Crenneville (1774-1867)

Între 1774 și 1867 în fruntea Guberniului transilvan s-au succedat unsprezece oameni, unul dintre ei de două ori. Au fost un sas, cinci nobili maghiari sau secui, un arhiduce și patru generali imperiali. Niciunul nu a fost român, deși românii formau în tot acest răstimp majoritatea locuitorilor, aproape 60% la recensământul austriac din 1850. Partea aceasta urmărește tocmai această nepotrivire: ce au știut, ce au crezut și ce au făcut guvernatorii în privința poporului celui mai numeros al țării.

Textul de bază este studiul lui Helmut Klima, Guvernatorii Transilvaniei 1774-1867, apărut în 1943 la Sibiu, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, ca o continuare a lucrării lui Rolf Kutschera despre guvernatorii dintre 1691 și 1774. Klima a lucrat în arhivele vieneze, pe actele Consiliului de Stat, ale Consiliului de Miniștri și ale Arhivei de Război, pe corespondența particulară a lui Wohlgemuth cu prim-ministrul Schwarzenberg, pe jurnalul principelui de Liechtenstein și pe hârtiile lui Mikó păstrate la Cluj. Este un istoric sas, iar lucrarea lui este o galerie de portrete administrative, în care românii apar mai ales la marginea paginii. Am adunat tot ce spune despre ei și am așezat aceste pasaje în cadrul mai larg al epocii. Acolo unde completez din istoriografia generală și nu din Klima, o spun.

Cadrul constituțional rămâne cel fixat de Diploma Leopoldină din 1691. Principatul este condus de un Guberniu format din doisprezece consilieri, prezidat de un guvernator pe care, în teorie, îl alege Dieta și îl confirmă împăratul. În practică, arată Klima, dintre toți cei de după 1774 numai Ioan Kornis și Iosif Teleki au fost cu adevărat aleși, iar Bánffy a fost ales abia după ce fusese numit. Cei care nu au trecut prin Dietă poartă de regulă titlul mai modest de președinte al guvernului. Deasupra guvernatorului stă Cancelaria Aulică a Transilvaniei de la Viena, care îi filtrează rapoartele și îi limitează inițiativa. Alături de el stă generalul comandant al trupelor, subordonat Consiliului Aulic de Război și nu Guberniului, de unde un șir nesfârșit de conflicte de competență. Reședința a fost la Sibiu până în 1790, la Cluj între 1790 și 1849, din nou la Sibiu sub guvernatorii militari și iarăși la Cluj după 1861. Mutările acestea au un înțeles politic: Sibiul înseamnă apropierea de armată și de sași, Clujul înseamnă nobilimea maghiară.

Viața publică aparține celor trei națiuni politice, nobilimea comitatelor, secuii și sașii, și celor patru religii recepte, catolică, reformată, luterană și unitariană. Românii nu sunt națiune în sensul constituției, iar ortodoxia este doar tolerată. Unirea cu Roma din 1697-1701 promisese clerului unit drepturile celui catolic, însă promisiunile au rămas în bună măsură pe hârtie, iar lupta episcopului Inochentie Micu pentru împlinirea lor s-a sfârșit cu exilul. Mișcarea lui Sofronie din 1759-1761 a silit Curtea să recunoască existența ortodocșilor și să le dea un episcop, sârb, numit de la Viena. Tot atunci generalul Buccow a înființat regimentele de graniță, între care cele două românești, de la Orlat și Năsăud, singurul loc unde țăranul român scăpa de iobăgie și ajungea la școală. Marea masă rămânea însă iobagă pe moșiile nobilimii maghiare. Aceasta este lumea pe care o primește Brukenthal în 1774.

Guvernator	În funcție	Cine era	Față de români, pe scurt
Samuel Brukenthal	1774-1787	sas luteran din Nocrich, om al Mariei Terezia	milă pentru iobagi, nicio idee de drepturi naționale; oprește execuțiile și prigoana după 1784
Gheorghe Bánffy	1787-1822	conte maghiar catolic, educat la Theresianum	cel mai bun cunoscător al chestiunii bisericești românești; cere episcop român, dar oprește gazetele românești
Ioan Jósika	1822-1834	baron catolic, dintr-o familie de origine română din Banat	nicio preocupare consemnată
Ferdinand d’Este	1835-1837	arhiduce, guvernator al Galiției	compasiune în rapoarte, nicio măsură
Ioan Kornis	1838-1840	conte maghiar catolic	echidistant, iubit de „clasele inferioare”
Iosif Teleki	1842-1848	conte calvin din Ungaria, președintele Academiei Maghiare	limba maghiară oficială, uniunea; încearcă să împiedice adunarea de la Blaj
Emeric Mikó (întâia oară)	1848	conte secui, reformat	conduce un guvern trecut de partea revoluției maghiare, respins de Comitetul Național Român
Ludwig Wohlgemuth	1849-1851	general austriac din mica nobilime	dezarmează legiunile, respinge districtele românești; dă burse la Orlat și Năsăud
Karl Schwarzenberg	1851-1858	principe, general	prietenia cu Șaguna, 60.000 de fiorini pentru bisericile distruse
Friedrich Liechtenstein	1858-1861	principe, general	respect pentru particularitățile țării, împotriva prozelitismului catolic
Emeric Mikó (a doua oară)	1860-1861	același	primii trei consilieri români din istoria Guberniului; se plânge că „clerul român agită”
Ludwig Crenneville	1861-1867	general, fiu de emigrant francez	circulara din 1861 împotriva țăranilor și a „popilor”; sub el se ține Dieta de la Sibiu

Samuel Brukenthal (1774-1787): sasul Mariei Terezia și răscoala lui Horea

Brukenthal este singurul sas și singurul luteran ajuns vreodată guvernator, iar pentru români este omul sub care a izbucnit și a fost înăbușită răscoala din 1784. Se născuse la 26 iulie 1721 într-o familie de țărani sași din Nocrich, numită la origine Breckner, în care bunicul și tatăl fuseseră juzi regești. Tatăl primise în 1724 nobilitarea pentru credința arătată împăratului în vremea lui Rákóczi. Tânărul a făcut gimnaziul la Sibiu, a învățat maghiara la Târgu Mureș, a studiat dreptul la Halle din 1743 și apoi la Viena, unde a intrat într-o lojă masonică și, prin ea, în legătură cu oameni de greutate. A refuzat o ofertă de a trece în serviciul regelui Prusiei și s-a întors acasă în 1745, căsătorindu-se cu Sofia Klöckner, fiica primarului Sibiului.

Cariera lui se leagă de o singură persoană. Maria Terezia l-a primit în audiență în 1753, ca membru al unei delegații săsești, și de atunci l-a purtat din treaptă în treaptă: secretar gubernial în 1754, primul luteran într-un post rezervat catolicilor, consilier gubernial în 1760, cancelar provincial și baron după ce alegerea lui de comite al sașilor fusese anulată la stăruința generalului Buccow, care nu voia să-l piardă, apoi președinte al Cancelariei Aulice în 1765. Cu Buccow a lucrat la reforma fiscală și la organizarea regimentelor de graniță. În 1769 a venit în țară în calitate de comisar plenipotențiar pentru noul sistem de impunere, care înlocuia capitația egală cu o taxă pe clase de avere, între 1 și 27 de fiorini. După un conflict lung cu guvernatorul Auersperg, pe care Iosif al II-lea l-a vrut îndepărtat în urma călătoriei din 1773, împărăteasa l-a numit pe Brukenthal președinte al Guberniului la 6 iulie 1774 și guvernator cu titlu deplin la 16 iulie 1777. Îi îngăduise să-i scrie direct, peste capul oficiilor, și chiar să amâne ordinele imperiale pe care le socotea nepotrivite. Scrisoarea de numire îi recomanda „o atitudine egală față de diferitele națiuni, fără nici o deosebire, deoarece toți sunt supușii unui singur suveran”.

Omul era însă înainte de toate apărătorul privilegiilor săsești. Când contele Kornis, noul președinte al Cancelariei și adversarul său, a propus concivilitatea, adică dreptul altora de a cumpăra case și de a dobândi cetățenia în orașele de pe Pământul Crăiesc, Brukenthal a răspuns cu un memoriu erudit în care susținea că amestecul națiunilor este cea mai mare primejdie pentru liniștea țării și că existența sașilor poate fi garantată numai prin stricta lor separare. Proiectul a căzut. Pentru românii de pe Pământul Crăiesc, numeroși și lipsiți de drepturi cetățenești, aceasta însemna prelungirea excluderii. Iosif al II-lea avea să impună concivilitatea în 1781, peste voința guvernatorului. În același memoriu se află și fraza cea mai citată a lui Brukenthal despre români, în care constată că multe sate săsești „au degenerat”, locuitorii fiind „stârpiți și înlăturați de valahii în creștere”. Este o observație demografică făcută cu îngrijorare de sas, iar Klima notează că nici din vorbele, nici din faptele lui nu reiese vreo dușmănie față de poporul român.

Problema românească era pentru el una socială, nu națională. Maria Terezia îi ceruse în 1774 un regulament urbarial și îi pusese în vedere, în 1777, „tratarea bună a iobagilor”. Comisia prezidată de guvernator a trimis un proiect la Curte în 1775. Consiliul de Stat l-a întors în 1776, Brukenthal l-a refăcut în 1777, hârtia a zăcut la Viena până în 1781, a fost iarăși refăcută și a mai așteptat trei ani, deși guvernatorul stăruise pe cale particulară pe lângă vicecancelarul Gheorghe Bánffy. Ordinul de aplicare a venit la sfârșitul lui 1784, când satele din Zarand și din Munții Apuseni ardeau deja. Zece ani de plimbare a unui dosar între Sibiu și Viena sunt, în fond, explicația birocratică a răscoalei.

Scânteia a fost conscripția militară. După călătoria din 1783, împăratul a dispus lărgirea graniței militare, iar țăranii au înțeles că înscrierea la oaste îi scapă de iobăgie. La 18 august 1784 Brukenthal îl înștiința pe cancelarul Eszterházy că mulțimi de țărani din comitatele Alba și Hunedoara s-au adunat la Alba Iulia cerând să fie recrutați și a ordonat oprirea imediată a conscripției. Când mișcarea s-a transformat în răscoală, a cerut generalului Preiss patru companii de infanterie și o divizie de cavalerie pentru Hunedoara. Preiss a răspuns că nu poate mișca atâta trupă fără încuviințarea Consiliului Aulic de Război. Guvernatorul a poruncit atunci episcopilor români să liniștească poporul prin circulare și prin prezența lor și l-a trimis pe Mihail Brukenthal comisar, împreună cu episcopul ortodox Ghedeon Nichitici. La 8 noiembrie propunea împăratului mobilizarea armatei din Ungaria. La 15 noiembrie Iosif al II-lea îi trimitea instrucțiuni aspre, cu osânde la moarte pentru intimidare.

Purtarea lui în aceste luni este partea cea mai onorabilă a biografiei. A vrut să meargă personal în ținuturile răsculate și a fost oprit de consilieri. A făcut cunoscut, în înțelegere cu generalul Pfefferkorn, că țăranii care depun armele și își predau căpeteniile vor fi iertați. A interzis tribunalului din Hunedoara, care decapitase 34 de inculpați, să continue. În rapoarte îi numește pe iobagii români „oameni nefericiți” și subliniază rolul episcopului Nichitici în pacificare. Din 13 decembrie 1784 ancheta și represiunea au trecut în mâna comisarului imperial Anton Jankovich, iar Guberniului i-a rămas supravegherea. Horea și Cloșca au fost trași pe roată la Alba Iulia la 28 februarie 1785, fapt pe care Klima nu-l mai pomenește. La 1 august 1785 Brukenthal raporta că a ordonat comitatelor Alba, Cluj și Hunedoara să înceteze orice prigoană împotriva românilor. Împăratul l-a socotit vinovat pe Preiss, iar patenta de desființare a dependenței personale a iobagilor, din august 1785, a fost răspunsul Vienei.

Cu Iosif al II-lea nu s-a înțeles niciodată. Împăratul scria despre el că este „foarte talentat, om de știință, știe să scrie și e calm”, dar că pentru un minister „îl împiedică religia”. Brukenthal a respins încercările de convertire, inclusiv pe a episcopului Kerens de Wiener Neustadt, și a privit reformele iosefine ca pripite: a protestat împotriva desființării autonomiei Pământului Crăiesc și, lucru de reținut, împotriva germanei ca limbă oficială unică, pe care o socotea o siluire pentru celelalte națiuni. În audiența din 14 iunie 1786 i-a spus împăratului în față că reformele vor aduce încurcături. La 9 ianuarie 1787 a fost pensionat „din cauza puterilor slăbite”, cu marea cruce a Ordinului Sfântul Ștefan și cu o pensie de 4.000 de fiorini, mică față de leafa de 74.000.

A mai trăit șaisprezece ani la Sibiu, în palatul care fusese centrul vieții de societate a orașului, cu serate zilnice și concerte de două ori pe săptămână. Biblioteca lui ajunsese atât de mare încât a angajat un bibliotecar, pe Samuel Hahnemann, viitorul întemeietor al homeopatiei. A strâns tablouri, stampe, monede și antichități, a ținut la Avrig un castel cu parc și a avut ca feude fiscale în Țara Făgărașului satele Sâmbăta de Jos, Scorei și Ucea, adică sate de iobagi români. Cu domnul Țării Românești Alexandru Ipsilanti a întreținut relații bune, știind, cum spunea, că acesta le poate face sașilor tot atâta bine cât rău. A murit la 9 aprilie 1803, la 82 de ani, și este îngropat în biserica evanghelică din Sibiu. Prin testamentul din 3 ianuarie 1802 a lăsat 36.000 de fiorini pentru colecții, care urmau să treacă la biserica luterană la stingerea familiei.

Gheorghe Bánffy (1787-1822): treizeci și cinci de ani între Curte și țară

Bánffy a guvernat mai mult decât oricare altul și este, dintre guvernatorii maghiari, cel care a înțeles cel mai bine chestiunea românească, fără ca aceasta să-l fi făcut vreodată aliatul românilor. S-a născut la 24 decembrie 1747 la Simeria, în Hunedoara, fiu al contelui Dionisie Bánffy, trecut la catolicism, și al Agnesei Barcsai. Era strănepotul primului guvernator al Transilvaniei habsburgice. A învățat la Theresianum, unde un discurs al lui i-a atras atenția Mariei Terezia, a făcut stagii la Cancelaria Aulică, la Camera Aulică și la Consiliul de Stat, a fost consilier în Moravia și Silezia în 1771, apoi la tezaurariatul transilvan, comite suprem de Cojocna și director al colegiului iezuit din Cluj în 1777, consilier gubernial în 1781 și vicecancelar al cancelariei unite ungaro-transilvane sub Iosif al II-lea. L-a însoțit pe împărat în călătoria prin Transilvania și i-a câștigat încrederea. Era un om de cultură germană, care se îmbrăca nemțește și răspundea în germană chiar și celor care îi vorbeau ungurește. Abia când a crescut curentul național maghiar a început să-și sublinieze originea.

Numit la 9 ianuarie 1787, în ziua în care Brukenthal era pensionat, a fost instalat la 21 mai fără convocarea Dietei și, din ordinul împăratului, „fără multă vâlvă”. Iosif al II-lea a hotărât chiar că trecerea de la vicecancelar la guvernator nu este o avansare, ca să micșoreze strălucirea funcției. Noul guvernator și-a adus o rudă, pe Lupu Bánffy, la tezaurariat și l-a pensionat pe bătrânul consilier sas Eder. În vara lui 1788 nobilimea și secuii au semnat, în casa baronului Dietrich din Sibiu, o petiție violentă împotriva reformelor. Bánffy lipsea din oraș în acea zi, a raportat că i-a mustrat pe funcționarii semnatari, iar însemnările lui arată că era de partea petiționarilor. În comisia din toamna lui 1789 a propus retragerea tuturor reformelor care stârniseră nemulțumire, ceea ce împăratul a și făcut pe patul de moarte, păstrând numai toleranța religioasă și desființarea dependenței personale a iobagilor.

Restaurația din 1790 a fost o restaurație a celor trei națiuni. Dieta a fost convocată la Cluj, iar Bánffy, fără încuviințarea Curții și împotriva generalului comandant, a mutat acolo arhiva și funcționarii Guberniului, care nu s-au mai întors la Sibiu până în 1849. Dieta l-a ales guvernator, dând o bază legală unei numiri făcute peste capul ei, iar instalarea solemnă a avut loc la 16 mai 1791. Aici Klima lasă un gol pe care trebuie să-l umplem din altă parte: aceasta este Dieta căreia Leopold al II-lea i-a trimis Supplex Libellus Valachorum, memoriul prin care fruntașii români, uniți și ortodocși laolaltă, cereau recunoașterea românilor ca a patra națiune, reprezentare proporțională în Dietă și în dregătorii și egalitatea clerului. Memoriul a fost citit în vara lui 1791 și respins, Dieta acordând doar liberul exercițiu al cultului ortodox. Bánffy a prezidat Guberniul în tot acest timp și a dus apoi hotărârile Dietei la Viena. Studiul din 1943 nu pomenește episodul deloc, ceea ce spune ceva despre unghiul din care este scris.

Filosofia lui politică se află în discursul din 1790: devotamentul față de Curte și patriotismul nu se contrazic, ci fac împreună „lanțul de aur” care leagă inima monarhului de a țării. Temelia acestei legături era pentru el Diploma Leopoldină, de aceea a apărat mereu dreptul Dietei de a vota impozitele și recruții și a protestat în 1809 împotriva unui ordin care impunea nobililor serviciu militar și secuilor un impozit nou, câștigând la Viena reputația de „om cu experiență și venerabil”. Francisc I i-a dat același privilegiu pe care îl avusese Brukenthal, de a-i scrie direct prin contele Colloredo. Din aceste scrisori se vede un conservator lucid, care în 1794 nota că „o pace puțin glorioasă e preferabilă unui război glorios”.

Tot din ele se vede frica de Revoluția Franceză. Bánffy cerea ca trupele care luptaseră în Franța să nu fie readuse în țară. A descoperit printr-un informator, Alexiu Török, o societate secretă a micii nobilimi, în mare parte luterane, care voia egalitate, reformă urbarială, miliție națională și confiscarea averilor bisericești și care intrase în legătură cu Convenția. În această logică a cerut Curții, la 24 aprilie 1794, să le interzică lui Ioan Piuariu-Molnar și lui Paul Iorgovici răspândirea de gazete românești, fiindcă „pernicioasele principii ale libertății galicane” se întind repede și pot tulbura mintea cetățenilor. Așa a fost înăbușită una dintre primele încercări de presă românească. Amănuntul are o ironie a lui. Klima arată că Bánffy fusese primit la 17 februarie 1777 în loja sibiană „Sfântul Andrei la cei trei nuferi”, a ajuns cavaler cu numele de ordin „eques a Framea”, iar din 1784 până la închiderea lojilor în 1790 a fost mare maestru provincial al Transilvaniei. Din aceeași lojă, după câte se știe din alte izvoare, făcuse parte și oculistul Piuariu-Molnar.

Față de grănicerii români a fost aspru. În 1793 i-a mustrat pe funcționarii din Hunedoara că nu procedaseră destul de energic la o mică tulburare, iar în 1794 raporta nemulțumirea grănicerilor români, sătui să lupte „pentru interese străine”, refuza să stea de vorbă cu ei ca să nu scadă autoritatea imperială și propunea desființarea regimentelor de graniță, ca focar de neliniște. În schimb, la sfârșitul anului 1800, când funcționarii din Zarand au răspândit zvonul unei răscoale românești fixate pentru 14 decembrie, Bánffy, aflat la Viena, a stabilit repede că nimeni nu plănuise nimic, că spaima venea de la câțiva soldați lăsați la vatră și că vina era a funcționarilor. A oprit în ultima clipă măsurile militare și a primit lauda împăratului. Amintirea lui 1784 lucra aici în ambele sensuri: nobilimea vedea un Horea în fiecare sat, iar guvernatorul știa cât costă o represiune pornită din panică.

Partea cea mai interesantă privește biserica. În 1796, la vacanța scaunului ortodox, Bánffy s-a opus numirii unui nou episcop sârb, spunând că numai un episcop român va fi iubit de credincioși. Scaunul a rămas gol până în 1810, când a fost ales Vasile Moga, primul român. În proiectul de reorganizare a Guberniului din 30 aprilie 1800 a cerut, între altele, dreptul de a îngădui el însuși românilor neuniți zidirea de biserici, fără a mai aștepta Viena. În același an a respins un proiect anonim care circula la Curte și care propunea contopirea celor două biserici românești sub nume ortodox, cu vicarul năsăudean Ioan Para ca episcop. Raportul lui este o mică lecție de istorie: cine cunoaște sufletul poporului român nu-și poate pune nădejdea în unire, fiindcă încercările cardinalului Kollonich, ale Mariei Terezia și ale lui Iosif al II-lea au dat greș în fața unor oameni ca Sofronie, fiindcă cele trei națiuni nu au sprijinit niciodată unirea, din pricina porțiilor canonice cerute de preoții uniți, și fiindcă românii și-au arătat în multe revolte iubirea pentru legea lor. Socotea o greșeală că în 1784 Guberniul nu l-a ascultat pe episcopul unit, îl apăra pe Ioan Bob ca om moderat și iubit de popor și îl descria pe Para ca „spirit neliniștit, revoltat și viclean”. Para fusese unul dintre autorii Supplexului. Se vede aici limita lui Bánffy: îi înțelegea pe români ca turmă bisericească ce trebuie păstorită cu tact, iar pe cei care vorbeau în numele națiunii îi socotea agitatori.

A cerut toată viața mai multă putere pentru guvernator. Raportul de 129 de pagini din 1808 despre starea Monarhiei vedea primejdia în întinderea prea mare a statului și în mulțimea națiunilor și a drepturilor și propunea ca fiecare șef de țară să-și numească funcționarii și să dea socoteală anual la Viena. Pentru Transilvania semnala hârtia-monedă în exces, lefurile mici, prețul sării și încetineala justiției. Avea moșii întinse în Transilvania, Ungaria și Austria Inferioară și ducea o viață de principe, cu „ofițeri de casă” proprii. În 1799 a cumpărat la Sibiu o casă pe care, înainte de moarte, a vândut-o bisericii ortodoxe. A primit titlul de voievod al Transilvaniei în 1789, marea cruce a Ordinului Sfântul Ștefan în 1792 și pe cea a Ordinului Leopold în 1810, iar în 1812, sub amenințarea rusească, puteri de comisar imperial. Bolnav din 1803, când l-a înlocuit un an Mihail Brukenthal, a cerut pensionarea în 1819, la 72 de ani, cu auzul și memoria slăbite. Curtea a refuzat până la încheierea lucrărilor urbariale și i l-a dat ajutor pe baronul Ioan Jósika. A doua cerere, din decembrie 1821, a fost aprobată prea târziu. Bánffy a murit la 5 iulie 1822. Lucrările urbariale pentru care fusese ținut în funcție nu s-au încheiat nici atunci, iar iobăgia a dăinuit în Transilvania până în 1848.

Jósika, arhiducele Ferdinand și Kornis (1822-1840): țara fără Dietă și apoi cu prea multă

Cei trei urmași ai lui Bánffy au condus Guberniul în anii în care conflictul dintre Curte și nobilimea maghiară a ocupat toată scena, iar românii au rămas în afara ei. Ioan Jósika de Braniște, numit președinte al guvernului la 11 septembrie 1822, se trăgea, cum notează Klima, dintr-o veche familie de origine română din Banat, din care făcuse parte cancelarul Ștefan Jósika, de la sfârșitul veacului al XVI-lea. Originea nu mai însemna nimic: familia era de mult maghiară, catolică și baronală, iar mama guvernatorului era o Teleki. Născut la 31 martie 1777, călătorise prin Italia și Germania, fusese din 1812 comite suprem al Hunedoarei și apoi consilier gubernial. În 1817, anul marii foamete, a fost comisar imperial și i-a convins pe secui să cultive cartofi. În 1818 l-a însoțit pe împăratul Francisc în călătoria prin Transilvania. La Viena a fost preferat baronului Miske și pentru un motiv contabil: având avere mai mare, se putea mulțumi cu o leafă mai mică. În fapt avea numai moșia Braniște din Hunedoara și a cerut mereu spor de salariu.

Transilvania nu mai avusese Dietă din 1811. După Dieta ungară din 1825-1827 agitația a trecut munții, iar nobilimea cerea convocarea, invocând Diploma Leopoldină mai ales în chestiunea recruților. Jósika a făcut recrutările cu mare severitate și apoi, din proprie inițiativă, a ordonat altele noi ca să intimideze opoziția. Când s-a aflat că măsura nu venea de la Viena și-a pierdut toată autoritatea. În februarie 1833 cerea ajutorul Curții. Comisia feldmareșalului-locotenent Vlasits a plecat fără niciun rezultat. Socotit de opoziție unealtă a absolutismului și trădător al intereselor naționale, Jósika și-a dat demisia în iunie 1833 și a fost silit s-o repete în octombrie 1834, sub pretextul bolii, primind marea cruce a Ordinului Leopold și leafa întreagă drept pensie. Secretarul său, sasul Iosif Bedeus, l-a descris ca sever și amabil, nehotărât și ușor de enervat, atât de nerăbdător încât își arunca ideile pe hârtie în fraze scurte. A mai fost comisar imperial la Dieta din 1841, primul civil în acest rol, și a murit la 16 mai 1843. Fiul său Samuil a ajuns cancelar aulic în 1845. Klima îl judecă sever, ca pe un om care n-a putut influența cursul lucrurilor. Despre români, în cei doisprezece ani ai lui, studiul nu consemnează nimic, și tăcerea aceasta este ea însăși o informație.

Ferdinand d’Este, nepot al împăratului, născut la Milano în 1781, fost comandant al trupelor din Ungaria și din 1832 guvernator civil și militar al Galiției, este singurul membru al Casei de Habsburg care a condus vreodată Transilvania. A sosit la Cluj la 10 aprilie 1834 cu puteri depline, păstrând și Galiția. În ședința în care s-a hotărât îndepărtarea lui Jósika, Conferința de Stat a fixat și o regulă cinică: omul cel mai capabil trebuie pus cancelar aulic la Viena, iar guvernatorul trebuie să fie înainte de toate devotat, fără să aibă neapărat calități deosebite. Dieta din 1834 a fost furtunoasă, cu atacuri la adresa Curții și cu contestarea Guberniului completat de decenii fără votul stărilor. Numai Metternich l-a oprit pe arhiduce de la măsuri aspre. Dieta a fost dizolvată în februarie 1835, după tulburările provocate de baronul Wesselényi, iar același decret i-a dat lui Ferdinand președinția provizorie a Guberniului, cu Ioan Kornis locțiitor politic și Alexe Nopcea locțiitor pentru justiție. Metternich îl sfătuia să fie un „alter ego” al împăratului. Arhiducele se plângea în schimb că nimeni nu mai ascultă de ordinele Guberniului și a impus consilierilor să propună public, nu pe fișe, candidații la funcții.

Rapoartele lui sunt prețioase pentru tema noastră prin două pasaje. În primul, din 1834, scrie că opoziția, organizată în societăți secrete, urmărește participarea țărănimii la Diete, anularea titlurilor și ridicarea bisericii ortodoxe la treaptă egală cu celelalte. Klima crede că arhiducele, necunoscând locurile, a amestecat programul opoziției maghiare cu cel al românilor sau al unui grup radical. Se poate să fi fost și altceva: tocmai în 1834 cei doi episcopi români, Ioan Lemeni și Vasile Moga, au înaintat Curții o petiție care relua cererile Supplexului, așa încât revendicarea egalității bisericii ortodoxe plutea realmente în aer. Al doilea pasaj este portretul pe care îl face poporului român: „aspru, sărac și blând, dacă nu este chinuit peste măsură, foarte religios și credincios supus Majestății Sale”. Arhiducele vedea că românii sunt de mult asupriți de nobilimea maghiară și îi era milă de ei. Despre nobilime scria că este imorală, cu funcționari corupți și educație rea, preocupată numai de independența ei, și se plângea până și de doamnele societății, „foarte liberale”. Mila n-a produs nicio măsură. Ferdinand a cerut de la început să fie trimis înapoi în Galiția, a primit la Sibiu, în aprilie 1837, jurământul Dietei față de noul împărat, a dus la Viena lista candidaților la guvernare, l-a instalat pe Kornis și a plecat mâhnit. Absolutismul cedase în fața tradiției constituționale a țării. A murit în 1850 pe moșia lui din Austria.

Ioan Kornis, născut la 15 septembrie 1781, strănepot al guvernatorului Sigismund Kornis, a fost primul guvernator al veacului al XIX-lea ales potrivit Diplomei Leopoldine. Dieta din 1837 a propus câte trei candidați din fiecare confesiune, fiind luați în seamă, firește, numai catolicii și calvinii. Kornis ieșise al treilea dintre catolici, cu 124 de voturi, dar arhiducele l-a recomandat, iar rescriptul din 13 septembrie 1837 l-a confirmat. Fusese administrator al districtului Chioar în 1819, consilier gubernial în 1822, consilier la Cancelaria Aulică în 1825 și vicepreședinte al Guberniului din 1827, protejat al lui Jósika, cu care prietenia s-a răcit abia când a ajuns el guvernator. Vlasits îl descrisese ca om vrednic, stimat și iubit pretutindeni, dar fără agerime și energie. Consiliul de miniștri l-a ales pentru devotament și pentru că era iubit „mai ales în clasele inferioare ale populației”, iar Klima adaugă că stătea bine cu toate grupurile naționale și confesionale și nu favoriza pe nimeni. Este tot ce aflăm despre raporturile lui cu românii, dar, pusă lângă ce a urmat, echidistanța aceasta merită reținută. La 15 august 1840, la un foc de artificii la teatrul de vară din Cluj, a căzut mort de apoplexie în mijlocul familiei. Este îngropat în biserica franciscanilor. Până la sosirea lui Teleki, Guberniul a fost condus de bătrânul vicepreședinte Adam Rhédei.

Iosif Teleki și Emeric Mikó în 1848: limba, Blajul și uniunea

Sub Teleki Guberniul încetează să fie arbitrul dintre Curte și țară și devine, treptat, un instrument al programului național maghiar, iar românii intră pentru prima oară în socotelile guvernatorului ca adversar politic. Contele Iosif Teleki de Szék s-a născut la Pesta la 24 octombrie 1790 și este primul guvernator maghiar care nu era ardelean: averea îi era în Ungaria și în Banat și acolo își trăise viața. Copil, îl avusese profesor în casă, la Cluj, pe Gheorghe Binder, viitorul episcop al sașilor. A studiat dreptul la Buda din 1806 și apoi la Göttingen, a călătorit mult, a fost secretar al Locotenenței, asesor la Tabla regească, comite suprem de Cenad și de Szabolcs, consilier și apoi vicepreședinte al Cancelariei Aulice transilvane la Viena, iar în 1840 păzitor al coroanei. Era deja un nume în cultura maghiară: membru al Academiei din 1827 și președintele ei din 1830 până la moarte, autor al lucrării Hunyadiak kora, despre epoca Huniazilor, din care au apărut douăsprezece volume, și al unei cărți despre originea lui Ioan de Hunedoara.

Dieta de la Cluj l-a votat la 2 decembrie 1841 cu 167 de voturi, față de cele 216 ale lui Samuil Jósika, socotit prea tânăr. Curtea l-a preferat pe Teleki, primul calvin ajuns guvernator în veacul al XIX-lea, socotind că nobilimea va primi mai ușor un om de credința ei și că influența lui va lucra pentru dinastie. Numai cancelarul Nopcea a obiectat că Teleki este atins de idei liberale. Arhiducele Palatin s-a plâns că Ungaria pierde un mediator prețios și a obținut ca Teleki să rămână comite de Szabolcs, deci membru al Dietei ungare. Noul guvernator a cerut întâi să fie lăsat în vechiul post, apoi leafă mai mare și cheltuieli de drum, a fost refuzat și trimis la Cluj fără zăbavă. A depus jurământul la 7 aprilie 1842, în entuziasmul maghiarilor, care îi cunoșteau simpatia pentru uniunea cu Ungaria.

Dieta din 1842 a dezbătut cu înverșunare limba oficială și a propus, împotriva sașilor, ca Guberniul să corespondeze cu oficiile subordonate numai în maghiară. După Klima propunerea a fost sancționată, iar Guberniul a început să respingă actele scrise în altă limbă, pedepsind magistratul Sighișoarei, care stăruia în germană. Studiul nu spune cum au primit românii legea. Din istoriografia românească se știe că de la Blaj a pornit atunci protestul redactat de Simion Bărnuțiu, care numea proiectul o tocmeală de rușine și o lege nedreaptă. Tot în acești ani s-a desfășurat lungul conflict dintre episcopul unit Ioan Lemeni și profesorii Blajului, în frunte cu Bărnuțiu. Klima notează sec că Teleki l-a protejat pe episcop și i-a cerut comandantului trupelor măsuri împotriva „răzvrătiților”, și conchide că atitudinea lui față de poporul român nu s-a deosebit de cea obișnuită a nobililor maghiari.

Poliția secretă îl urmărea pas cu pas. Raporta în iulie 1842 că guvernatorul se află sub influența cumnatului său, contele Degenfeld, adversar al Monarhiei, că își petrece călătoriile în Ungaria și la Viena cu oameni ai opoziției, că îi protejează pe partizani în procese și că trădează secrete de stat fratelui său Ladislau Teleki și contelui Ioan Bethlen. În 1843 a plecat pe moșiile din Ungaria fără să aștepte răspunsul la cererea de concediu și a primit refuzul împreună cu o mustrare violentă. La Bratislava opoziția l-a sărbătorit. Sub ocrotirea lui ziarul Erdélyi Híradó trecea prin cenzură articole aprinse. Raportul acuzator al feldmareșalului-locotenent Wernhardt, din septembrie 1844, a fost ținut în sertar de cancelarul Nopcea, devenit prieten al guvernatorului după ce acesta îl favorizase pe fratele său, și a ajuns în Consiliul de Miniștri abia în martie 1847. Cum la Dieta din 1846-1847 Teleki ținuse în frâu excesele și obținuse 11.000 de recruți, Curtea l-a iertat și l-a decorat cu marea cruce a Ordinului Sfântul Ștefan.

În martie 1848 a fost întâi prudent. A respins petiția tinerilor la 21 martie, a cerut liniște de la balconul palatului la 23 martie și a raportat la Viena că țara e calmă. După ce împăratul a sancționat, la 10 aprilie, legile de la Bratislava, între care și uniunea Transilvaniei cu Ungaria, s-a pus în fruntea unioniștilor. Plănuia, după rapoartele poliției, să se supună de îndată ministerului maghiar și să dizolve Guberniul. La 2 mai a apărut pe neașteptate la Sibiu și i-a cerut generalului Puchner să înarmeze gărzile naționale, fiind refuzat. Deputăției săsești i-a spus că uniunea este un fapt împlinit, că limba oficială va fi pretutindeni maghiara, că teritoriul va fi reîmpărțit și că, dacă sașii se împotrivesc, nimeni nu poate garanta siguranța deputaților lor în Dietă. Vorbele au stârnit demonstrații antiunioniste la Sibiu, iar Teleki a publicat o „rectificare”.

Cu românii a procedat la fel. Prin corespondență cu episcopul Lemeni a încercat să împiedice adunarea națională de la Blaj, temându-se, scrie Klima, de mulțimea prea mare a românilor strânși la un loc. Silit s-o îngăduie, i-a făcut răspunzători pe cei doi episcopi, Lemeni și Șaguna, pentru tot ce s-ar putea întâmpla. Adunarea din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertății, a proclamat națiunea română de sine stătătoare, a jurat credință împăratului și a cerut ca uniunea să nu fie discutată înainte ca românii să fie reprezentați în Dietă. La 16 mai, chiar în zilele adunării, Teleki asigura Curtea că va ține ordinea în orice împrejurări și proclama starea de asediu în ținutul Clujului. Convocase Dieta pentru 29 mai fără încuviințarea imperială, pe temeiul unei instrucții din 1692, și a smuls autorizația amenințând cu demisia. Dieta, aleasă după vechea lege și deci aproape fără români, a votat uniunea la 30 mai într-o atmosferă de presiune a străzii. Împăratul a sancționat-o la 10 iunie, iar Teleki a fost ales președintele comisiei de unire. În vară a plecat în Ungaria și nu s-a mai întors. A fost revocat în decembrie 1848, a rămas fără pensie, iar cererea prin care încerca, în 1850, să-și dovedească nevinovăția a fost respinsă în 1852, cu motivarea că a convocat Dieta fără voie și a participat, fără concediu, la Dieta maghiară. A murit la Pesta la 16 februarie 1855, lăsând Academiei o bibliotecă de 30.000 de volume.

În locul lui a rămas vicepreședintele Emeric Mikó, unionist convins, care făcuse parte din deputăția contelui Batthyány ce obținuse sancționarea uniunii. Mikó a închis Dieta la 18 iulie, a colaborat cu comisarul ministerului de la Pesta, baronul Vay, a strâns în toamnă la Cluj casieriile statului și le-a pus în slujba revoluției. În octombrie a încercat să oprească adunarea secuilor de la Lutița și, neizbutind, a acceptat s-o prezideze. Adunarea și-a bătut joc de Guberniu, a hotărât o expediție împotriva românilor și a „sașilor reacționari” și l-a silit pe Mikó să semneze. Au urmat prădăciunile, ocuparea Clujului și dezarmarea trupelor austriece. La 18 octombrie Puchner a proclamat dictatura militară, sprijinindu-se pe legiunile românești și pe gărzile săsești, așa încât în țară existau trei autorități: generalul, Guberniul lui Mikó și comisarul Vay. Un manifest imperial datat Olmütz, 14 noiembrie, care îl însărcina tocmai pe Mikó cu restabilirea ordinii și cu liniștirea satelor „cu ajutorul celor doi episcopi români”, a stârnit indignare. Puchner nu l-a luat în seamă, Universitatea săsească a redactat o petiție voluminoasă, iar Comitetul Național Român a protestat la 8 decembrie, declarându-se împotriva lui Mikó. La 22 decembrie 1848 Guberniul a fost suspendat. Până la sosirea lui Wohlgemuth, în vara lui 1849, în Transilvania nu a mai existat o autoritate civilă, iar în Munții Apuseni singura putere care a ținut piept armatei lui Bem a fost cea a lui Avram Iancu.

Guvernatorii militari: Wohlgemuth, Schwarzenberg, Liechtenstein (1849-1861)

Unsprezece ani Transilvania a fost condusă de generali care întruneau puterea civilă și pe cea militară, fără Dietă și fără Cancelarie Aulică, și tocmai în acești ani românii, ieșiți din revoluție de partea împăratului, au aflat cât valorează recunoștința Vienei. Guberniul, până atunci o instituție a țării alcătuită din fiii ei, devine o autoritate militară cu referenți aduși din toată Monarhia. Ardelenii mai sunt reprezentați doar prin câțiva sași, iar funcționarii maghiari sunt îndepărtați cu totul. Guvernatorul este acum cu adevărat un alter ego al împăratului și poate hotărî singur în multe lucruri.

Baronul Ludwig Wohlgemuth, născut la Viena la 25 aprilie 1788 într-o familie de mică nobilime tiroleză, fusese profesor de matematică la Academia din Wiener Neustadt, luptase sub Radetzky în Italia și îi bătuse pe unguri la Pered și la Raab. A fost numit la 11 iulie 1849. Postul i s-ar fi cuvenit lui Puchner, căruia îi lipseau însă însușirile, iar generalul Haynau argumentase că un om din națiunile privilegiate ar stârni pizma celorlalte. Miniștrii s-au gândit și că, bolnăvicios fiind, are nevoie de un post mai liniștit decât comanda din Ungaria. Instrucția secretă îi cerea să încadreze Transilvania cu totul în Monarhie, fără a mai ține seama de situația ei deosebită, să-i înlăture pe funcționarii necredincioși, să-i dezarmeze pe răzvrătiți și să împartă țara în districte. Comisar civil i-a fost dat Eduard Bach, fratele ministrului. A intrat în țară prin Bistrița la 3 august 1849 și, fiindcă secuimea nu era încă dezarmată, a ocolit prin Moldova și Țara Românească până la Brașov, unde a ajuns la 19 august. La Sibiu, la 26 august, l-au primit românii și sașii, care așteptau, scrie Klima, restabilirea ordinii și răsplata bine meritată. A readus reședința Guberniului la Sibiu și a împărțit țara în șase districte militare: Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Reteag, Odorhei și Făgăraș.

Răsplata n-a venit. Într-o convorbire particulară cu Avram Iancu și cu Axente Sever, guvernatorul i-a convins pe conducătorii români să-și dizolve organizarea militară. Apoi a căutat armele: românii, temându-se de o nouă ridicare a ungurilor după plecarea rușilor, nu le predau, iar la Axente s-au găsit sute de puști. Wohlgemuth socotea că românii trebuie supravegheați cu severitate, „ca să nu fie destrăbălați și să nu aibă pretenții nedrepte, ațâțați de preoții lor”. A respins planul unui referent care propunea organizarea românilor în districte proprii. Raționamentul lui, din rapoartele anului 1850, este de o franchețe rară: dacă românii, cei mai numeroși și mai puternici, ar începe cu pretenții, urmările ar fi grave, în sud există deja reprezentanți ai ideilor „ultraromane”, în nord ele lipsesc, și mare primejdie ar fi să li se deștepte conștiința națională. Numărul lor putea deveni o primejdie pentru existența Monarhiei. Despre un stat dacoromân scria ironic că românii n-au decât să încerce, cu o armată de 200.000 de oameni și artileria cuvenită, și că izbânda lor ar fi obiectul admirației Europei. Soluția pe care o vedea pentru toate problemele ardelene era contopirea popoarelor. Ioan Lupaș, citat de Klima, rezumă starea de spirit a românilor: noul regim îi trata cu asprime, dând uitării credința lor din timpul revoluției.

Portretul nu este totuși al unui dușman. Wohlgemuth, care le spunea românilor „Romanen”, scria că le-ar da cu drag funcționari din rândurile lor, dar că le lipsesc școlile. A împărțit burse elevilor de la școlile din Orlat și Năsăud, a dat dreptate românilor din Munții Apuseni într-o ceartă cu funcționarii silvici ai statului și a observat cu neplăcere că în secuime sate odinioară românești vorbeau numai „limba secuiască”, plănuind să pună acolo funcționari români ca să stăvilească maghiarizarea. Pe nobilii maghiari îi socotea cei mai cruzi asupritori ai iobagilor români: entuziasmul lor pentru libertate, egalitate și fraternitate, scria el lui Schwarzenberg, dispare când e vorba de supușii lor. Nobilimea îl ura ca pe un soldat fără cultură care ocrotește iobagii. Pe secui i-a scos aproape pe toți din slujbe și i-a încărcat cu impozite. Cu sașii a început cu simpatie și a sfârșit cu aversiune, când a văzut că își apără vechile drepturi împotriva unificării, și a cerut desființarea organizării lor teritoriale. Credea că ura dintre popoare o stârniseră agitatorii și povestea că într-o localitate minieră văzuse trăind în bună pace români, unguri, sași, cehi și italieni. Lucra zi și noapte, adnota personal toate actele, vorbea multe limbi și se străduia să le învețe pe ale țării. Se înțelegea mai bine cu oamenii simpli decât cu elitele. Bedeus îl găsea amabil, influențabil, gălăgios și, în fond, nu un om rău. A plecat bolnav din Sibiu la 24 februarie 1851, cu diploma de cetățean de onoare, și a murit la Pesta la 18 aprilie, fără să fi ajuns la Viena.

Principele Karl Borromäus Schwarzenberg, născut la Viena la 21 ianuarie 1802, general din 1840, fost guvernator militar al Milanului, a fost numit la 29 aprilie 1851, după ce ceruse să nu fie trimis, socotindu-se prea slab pentru atâta răspundere. A pus condiții: un adlatus, dreptul de a numi înalții funcționari, comanda tuturor trupelor și administrație civilă condusă de militari. Francisc Iosif a notat cu creionul pe margine că le primește pe toate, afară de mutarea după doi ani. Instrucțiile i le-a scris ministrul Alexander Bach. A intrat în Sibiu cu o strălucire nemaivăzută. După patenta din 31 decembrie 1851 absolutismul a devenit formă oficială de guvernare, iar în 1852 împăratul a vizitat țara. Noua împărțire, în zece cercuri și 79 de subcercuri, a intrat în vigoare la 29 mai 1854 și a adus o mulțime de funcționari din toate colțurile Monarhiei, care nu știau limbile locului și au rămas în amintirea poporului ca semnul acestei epoci. Reformele purtau semnătura vicepreședintelui Lebzeltner. Despre statutul dietal pe care fusese pus să-l pregătească, guvernatorul scria la Viena că a umplut multă hârtie, dar că pe această bază nu se va ajunge niciodată la o Dietă.

Mare senior, Schwarzenberg se simțea bine între magnați. Stătea șase-șapte săptămâni pe an la Cluj, îi vizita pe Mikó, Jósika, Béldi și Bánffy la moșii și a propus chiar mutarea capitalei, ceea ce Curtea a refuzat. La rugămintea contelui Mikó a recomandat statutul Societății Muzeului Ardelean, deși cuprindea cuvinte disprețuitoare la adresa celorlalte popoare ale țării. Cu sașii burghezi nu se înțelegea, pe sibieni îi antipatiza fățiș, iar pe comitele Salmen, cel mai dârz apărător al autonomiei săsești, l-a îndepărtat în 1852 printr-o numire la tribunalul suprem din Viena.

Față de români a fost binevoitor, și motivul are un nume: Andrei Șaguna. Episcopul și guvernatorul se întâlneau aproape zilnic la jocul de cărți, iar Șaguna știa, cum spune Klima, să-și folosească poziția pentru binele poporului său. Prin mijlocirea lui Schwarzenberg împăratul a dat românilor 60.000 de fiorini pentru refacerea bisericilor dărâmate în revoluție. Guvernatorul a dăruit din banii lui pentru biserica ortodoxă din Sibiu, a ocrotit școala și biserica ortodoxă și, la o vânătoare imperială, i-a vorbit lui Francisc Iosif despre doleanțele lui Șaguna și despre nemulțumirea stârnită între români de măsurile ministrului cultelor Leo Thun, omul Concordatului, care favoriza fățiș biserica unită, ridicată în 1853 la rang de mitropolie, și amâna restaurarea mitropoliei ortodoxe. În desele conflicte dintre români și sași îi apăra adesea pe cei dintâi. În 1852, temându-se de o mișcare în Munții Apuseni, a încercat să-l convingă pe Avram Iancu să primească o funcție de stat, fără izbândă. Primea cu bunăvoință petițiile țăranilor în călătoriile de inspecție, pe care le împletea cu mari vânători, și nu le dădea urmare. Judecata lui Klima este dreaptă: cu toată bunăvoința, i-a lipsit energia de a lua măsuri hotărâtoare pentru soarta românilor. Bolnav de ficat din 1852, a părăsit Transilvania la 6 aprilie 1858 și a murit la Viena la 25 iunie. Șaguna i-a ridicat un monument comemorativ în grădina reședinței episcopale. Schwarzenberg strânsese antichități transilvane cu ajutorul preotului Michael Ackner din Gușterița și visase o universitate germană la Brașov.

Principele Friedrich Liechtenstein, născut la Viena la 21 septembrie 1807, învingătorul de la Volta, omul care dusese împăratului la Innsbruck cheile Milanului, a fost numit la 26 iulie 1858, după ce ministrul Bach renunțase la gândul de a despărți puterea civilă de cea militară în folosul fratelui său Eduard. A primit cu mâhnire, obiectând că nu cunoaște administrația și nu va putea învăța limbile. Împăratul i-a răspuns că nici Schwarzenberg nu le știuse. A fost instruit două luni la Viena de baronul sas Reichenstein, ale cărui încercări de a-l câștiga pentru conaționalii săi le-a respins, ca să rămână obiectiv. Prima inspecție i-a arătat pretutindeni funcționari incapabili rămași de la predecesor. Jurnalul lui, pe care Klima l-a putut citi în arhiva familiei, îl arată ca pe un adversar al absolutismului: susținut de Benedek, i-a spus împăratului că numai dezvoltarea sistemului constituțional, cu corpuri reprezentative care votează bugetul, poate salva unitatea statului. Partizanii liniei autoritare l-au scos din Viena cu o scrisoare falsă despre o răscoală a secuilor.

În Transilvania s-a împotrivit tendințelor de unificare și germanizare ale lui Thun. A apărat limba maghiară a Societății Muzeului, a sprijinit independența administrativă a bisericii luterane și, deși catolic, a respins cererile episcopului Haynald privind cimitire catolice separate și împiedicarea căsătoriilor mixte, amintind că numai a cincisprezecea parte din populație este catolică. Pentru ortodocși și uniți, adică pentru români, neutralitatea aceasta confesională era un câștig, chiar dacă studiul nu consemnează nicio măsură luată anume pentru ei. După înfrângerile din Italia, Diploma din 20 octombrie 1860 a restabilit regimul constituțional și Cancelaria Aulică, iar Liechtenstein, subordonat acum cancelarului unionist Kemény, a executat ordinele cu neplăcere până la 23 aprilie 1861, când s-a întors la armată. A fost apoi guvernator militar la Timișoara și comandant al trupelor din Ungaria și a murit la Viena la 1 mai 1885.

Mikó a doua oară, Crenneville și sfârșitul Guberniului (1860-1869)

Ultimii șapte ani ai instituției cuprind singurul moment în care românii au intrat în Guberniu și în Dietă ca națiune, și tot ei arată cât de repede s-a închis această fereastră. Emeric Mikó de Hidvég, născut la 4 septembrie 1805 la Zăbala, în Trei Scaune, dintr-o veche familie secuiască ridicată la rang de conți în 1755, fusese secretar la Cancelaria Aulică, consilier gubernial ales de Dietă în 1837 și tezaurar în 1847. În 1848 refuzase președinția Cancelariei oferită de împărat. După revoluție s-a retras în viața culturală și a devenit figura centrală a societății maghiare ardelene: a dăruit vila și grădina din Cluj pentru Muzeul Ardelean, deschis în 1859, a condus societatea teatrală, a fost curator al bisericii reformate, a sprijinit colegiul din Aiud și gimnaziul din Sfântu Gheorghe care îi poartă numele și a publicat patru volume de izvoare, Erdélyi történelmi adatok.

Diploma din octombrie 1860 a refăcut Guberniul așa cum fusese înainte de revoluție, cu reședința la Cluj și cu bătrânii consilieri rechemați. Mikó a fost numit președinte prin rescriptul din 10 decembrie 1860. Cercurile au fost desființate, comitatele și scaunele reînființate, iar funcționarii străini înlocuiți cu localnici, ceea ce în comitate a însemnat întoarcerea nobilimii maghiare la administrație. Noutatea a fost alta: între consilierii guberniali nou numiți se aflau, pentru prima oară în istoria instituției, trei români, ortodoxul Ioan Alduleanu și uniții Pavel Dunca și Alexandru Lazăr. Trei, alături de unsprezece consilieri maghiari, într-o țară cu majoritate românească, și totuși o premieră după o sută șaptezeci de ani. La 27 decembrie 1860 Mikó a primit sarcina să convoace la Alba Iulia o conferință a reprezentanților națiunilor, care să pregătească o Dietă. Conferința s-a ținut în februarie 1861. Din ce se știe din alte izvoare, românii și sașii au avut acolo câte opt delegați față de douăzeci și patru de maghiari și secui, iar Șaguna și mitropolitul unit Alexandru Sterca Șuluțiu au contestat temeiul discuției, adică legile din 1848.

Guvernul civil și militar de la Sibiu a funcționat până la 23 aprilie 1861, așa că între 11 și 24 aprilie țara a avut două guverne deodată. Mikó a găsit-o, după atâtea reorganizări, în deplină dezordine. Raportul lui din 1 iunie 1861 către împărat este plin de amărăciune. Direcția financiară nu-i era subordonată, comandamentul militar primea ordine de la Viena fără să-l înștiințeze, căpitanul suprem al Făgărașului nu-i lua în seamă dispozițiile, iar, scrie el, „în primul rând clerul român agită” împotriva sa. Făgărașul era district românesc, iar clerul era singura elită pe care românii o aveau. În ianuarie 1861 conferința națională de la Sibiu, prezidată de cei doi ierarhi, ceruse recunoașterea națiunii române și a limbii ei, iar în toamnă lua ființă Astra, cu Șaguna președinte. Plângerea lui Mikó arată că pentru prima dată Guberniul avea în față o opoziție românească organizată.

Mikó rămăsese ce fusese în 1848. Un raport anonim păstrat în arhiva Muzeului Brukenthal numește Guberniul lui „o agenție organizată pentru maghiarism”: cei unsprezece consilieri maghiari aranjau totul după plac, cei români și sași erau prea îngăduitori, iar ședințele judiciare se țineau atât de rar încât justiția decăzuse. Limba oficială a redevenit maghiara, iar când președintele a încercat să corespondeze ungurește și cu oficiile militare, ministrul de război Degenfeld s-a împotrivit, iar generalul Montenuovo l-a anunțat că va trimite înapoi orice act în această limbă. Călătoriile prin țară îi serveau pentru propagandă unionistă. La 8 iunie 1861 a venit la Brașov să cerceteze starea de spirit a românilor și sașilor și a stat de vorbă cu George Barițiu.

Când împăratul a convocat Dieta pentru 4 noiembrie 1861, majoritatea Guberniului a protestat, la 3 octombrie, susținând că după legile din 1848 Transilvania este parte a Ungariei și că orice adunare proprie nu face decât să încordeze raporturile dintre națiuni. Numai sasul Jakob Rannicher a apărat convocarea. Consilierii români s-au declarat și ei pentru constituția din 1848, fără a se opune însă Dietei. Klima adaugă îndată corectivul: ei nu reprezentau voința românilor, fiindcă o deputăție română a arătat la Viena că poporul român respinge legile din 1848. Mikó a protestat la rândul lui și a cerut în loc o adunare a înalților funcționari. Cancelarul Nádasdy a votat pentru îndepărtarea lui, iar Schmerling a spus că împăratul nu poate suferi un guvernator care nu sprijină tendințele Curții. Chemat la Viena, a fost silit să demisioneze. Destituirea s-a făcut la 26 noiembrie 1861 „cu grație”, dar fără mulțumirea Majestății Sale. Omul n-a fost un dușman personal al românilor: în 1862 Astra l-a ales membru de onoare, Șaguna i-a comunicat alegerea printr-o scrisoare, iar Mikó a mulțumit călduros și a dăruit 500 de fiorini. A fost ministru al lucrărilor publice în guvernul maghiar între 1867 și 1870, ocupându-se de căile ferate ardelene, și a murit la Cluj la 16 septembrie 1876, ultimul al numelui său.

După a doua experiență rea cu un guvernator maghiar, Curtea a renunțat la ardeleni. Contele Ludwig Folliot de Crenneville, născut la Viena la 22 iunie 1813, fiul unui nobil normand emigrat în timpul Revoluției și ajuns general de cavalerie austriac, fost comandant al cetății Mainz și adlatus al lui Liechtenstein, a fost numit președinte al Guberniului la 24 noiembrie 1861, cu doi vicepreședinți: Dionisie Cosma pentru treburile politice și Vasile Pop pentru cele judecătorești. Klima nu o spune, dar acesta din urmă este Vasile Ladislau Pop, jurist român, viitor președinte al Astrei, așa încât pentru prima oară un român ajungea pe a doua treaptă a Guberniului. Numirea generalului a fost, după Klima, o greșeală. Comanda trupelor a rămas la Montenuovo, de unde conflicte de competență, de pildă asupra jandarmeriei. Crenneville, militar, nu era deprins să asculte de Cancelaria Aulică, iar locuitorii se temeau de întoarcerea absolutismului.

Primul lui act privitor la români a fost rău. Sosit la Cluj la 6 decembrie 1861, a semnat la 10 decembrie, la îndemnul nobililor maghiari care îl înconjurau, o circulară despre devastarea pădurilor nobiliare și alte „crime” ale țăranilor, cu pedepse grele. Fără să numească pe cineva, circulara îi țintea pe români, fiindcă pentru toate fărădelegile îi făcea răspunzători pe „popi”. În spatele ei stătea conflictul pentru păduri și pășuni rămas nerezolvat după desființarea iobăgiei. Mai târziu, spune Klima, s-a lepădat de influența nobililor.

Dieta s-a deschis la Sibiu la 15 iulie 1863. Locul fusese ales la stăruința lui Crenneville, împotriva Clujului. A decurs fără tulburări fiindcă deputații maghiari s-au abținut, iar președintele Guberniului nu s-a amestecat deloc în lucrările ei. Klima nu spune mai mult, deși aici se află miezul subiectului. Aleasă pe un cens coborât, Dieta a avut pentru prima oară o majoritate relativă românească. A votat în 1863 legea egalei îndreptățiri a națiunii române și a confesiunilor ei, iar în 1864 legea care făcea din română, alături de maghiară și germană, limbă oficială a țării. În decembrie 1864 Șaguna obținea restaurarea mitropoliei ortodoxe. Era împlinirea, după șaptezeci și doi de ani, a Supplexului respins sub Bánffy.

A durat puțin. Din 1865 Crenneville a fost în ceartă neîntreruptă cu Cancelaria Aulică și mai ales cu vicepreședintele ei, sasul Reichenstein. La conferința din 15 mai 1865, prezidată de arhiducele Rainer, Reichenstein l-a acuzat că trimite înapoi nedeschise decretele și că îngreunează corespondența folosind limba maghiară. Crenneville a răspuns acuzându-l pe Reichenstein că îi protejează pe români și pe sași și că schimbă textul decretelor imperiale. Generalul trimis să garanteze ordonanțele Curții ajunsese, așadar, să apere practica maghiară a Guberniului împotriva unei Cancelarii bănuite de simpatii românești și săsești. Curând Nádasdy și Reichenstein au fost înlocuiți cu contele Haller, iar Viena s-a întors spre înțelegerea cu ungurii. Crenneville a deschis, în calitate de comisar imperial, ultima Dietă a Transilvaniei, cea de la Cluj din noiembrie 1865, aleasă după vechea lege electorală și deci cu majoritate maghiară, care a hotărât trimiterea deputaților în parlamentul de la Pesta. Consilierii guberniali erau pentru uniune, iar petiția de protest a sașilor a fost apărată în Guberniu numai de Rannicher.

La 20 februarie 1867 s-a instalat ministerul maghiar și Guberniul a devenit un simplu oficiu de transmitere. Crenneville a interzis prin circulare orice manifestare de bucurie, amenințând cu armata, și a părăsit Clujul la 13 martie, atât de discret încât plecarea lui abia a fost băgată de seamă. A fost eliberat din funcție la 2 aprilie și a murit la Montreux în 1876. Vicepreședintele Gustav Groiss a mai condus câteva săptămâni, apoi contele Emanuel Péchy, comisar al guvernului maghiar, sosit la Cluj la 5 mai 1867, a preluat președinția cu misiunea de a alipi țara „în liniște”, spunând că națiunile trebuie să trăiască împreună precum fagii, stejarii și brazii într-o pădure. Legea XLIII din 1868 a hotărât desființarea Guberniului, care a ținut ultima ședință la 30 aprilie 1869. Legile Dietei de la Sibiu fuseseră lăsate fără efect, iar fruntașii români răspunseseră în mai 1868 prin Pronunciamentul de la Blaj.

Partea a treia. De la Dieta de la Sibiu la Alba Iulia (1864-1918)

Teza lui Klima se oprește la plecarea lui Crenneville. Ce urmează nu mai este o istorie a guvernatorilor, pentru că funcția însăși dispare, ci istoria felului în care câștigurile din 1863 și 1864 au fost pierdute într-un singur deceniu și recâștigate abia după o jumătate de veac, într-o formă pe care niciunul dintre guvernatorii de mai sus nu și-ar fi putut-o închipui. Pentru această parte nu mă mai sprijin pe cele două teze din 1943, ci pe istoriografia generală.

Anul 1864 a fost punctul cel mai înalt atins vreodată de români în Transilvania habsburgică. Dieta de la Sibiu, cu majoritatea ei românească și săsească, votase legea egalei îndreptățiri a națiunii române și a confesiunilor ei, greco-catolică și ortodoxă, și legea care punea limba română alături de maghiară și germană ca limbă oficială a țării. Transilvania își trimisese deputații în Consiliul Imperial de la Viena, conform constituției centraliste a lui Schmerling, iar în decembrie 1864 împăratul restaurase mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, cu Andrei Șaguna mitropolit. Pentru prima oară, românii aveau în același timp recunoaștere juridică ca națiune, limba lor în administrație și o biserică ortodoxă cu ierarhie proprie. Totul se sprijinea însă pe o singură premisă: că Viena va continua să guverneze Monarhia împotriva maghiarilor. Când premisa a căzut, a căzut tot edificiul.

Înfrângerea Austriei de către Prusia la Königgrätz, în iulie 1866, a grăbit înțelegerea cu ungurii, pregătită de mai mult timp. Dieta de la Cluj din 1865, aleasă din nou după legea electorală veche, cu un cens care excludea aproape toată țărănimea română, se pronunțase pentru uniune, iar deputații ei au plecat la Pesta. Compromisul austro-ungar a fost încheiat în februarie 1867, ministerul maghiar condus de Gyula Andrássy s-a instalat la 20 februarie, iar Francisc Iosif a fost încoronat rege al Ungariei la Buda, la 8 iunie 1867. Transilvania nu mai era un mare principat al Coroanei, ci o parte a Regatului Ungariei. Legile Dietei de la Sibiu n-au fost abrogate printr-un act anume, ci pur și simplu ignorate, ca acte ale unei adunări pe care noul regim o socotea nelegală.

Lichidarea instituțiilor s-a făcut în trepte. Comisarul regal Emanuel Péchy a preluat conducerea Guberniului în mai 1867, Legea XLIII din 1868 a reglementat amănuntele uniunii, iar Guberniul a ținut ultima ședință la 30 aprilie 1869. Comisariatul regal a mai funcționat până în 1872, după care Transilvania a fost administrată direct de ministerele de la Budapesta, prin comiții supremi numiți în fruntea comitatelor. În același an 1868 parlamentul maghiar a votat legea naționalităților, Legea XLIV, gândită de Ferenc Deák și József Eötvös. Era, pentru standardele vremii, o lege liberală: garanta dreptul de a folosi limba maternă în justiție, în administrația locală și în biserică, și dreptul de a înființa școli confesionale. Pornea însă de la un principiu care anula restul: în Ungaria există o singură națiune politică, cea maghiară, indivizibilă, din care fac parte toți cetățenii, oricare le-ar fi limba. Românii, care fuseseră cu patru ani înainte națiune recunoscută prin lege, deveneau acum o „naționalitate”, adică o minoritate lingvistică într-un stat național maghiar. Nici prevederile liberale ale legii n-au fost aplicate cu bună-credință.

Răspunsul românesc a venit repede. La 15 mai 1868, la aniversarea adunării de pe Câmpia Libertății, fruntașii adunați la Blaj au publicat Pronunciamentul, care cerea autonomia Transilvaniei, recunoașterea legilor din 1863 și 1864 și redeschiderea Dietei proprii. Autorii au fost dați în judecată. În martie 1869, la conferința de la Miercurea Sibiului, s-a constituit Partidul Național Român din Transilvania, care a adoptat pasivismul: refuzul de a participa la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta, socotit nelegitim pentru Transilvania. Românii din Banat și din părțile ungurene au ales în schimb activismul și au trimis câțiva deputați la Pesta. Cele două grupări s-au unit abia în mai 1881, la conferința de la Sibiu, într-un singur Partid Național Român, care și-a păstrat însă linia pasivistă. Pasivismul avea o logică juridică impecabilă, căci nu recunoștea uniunea, dar în practică i-a lăsat pe români fără nicio voce în parlament timp de aproape patruzeci de ani. Legea electorală pentru Transilvania, mai restrictivă decât cea din restul Ungariei, făcea oricum ca votanții români să fie o mică parte din electorat, deși populația română trecea de jumătate din locuitori.

Între timp s-au stins oamenii care întruchipaseră epoca precedentă. Avram Iancu a murit în 1872, în munții lui, după ani de însingurare. Șaguna a murit în 1873, după ce dăduse mitropoliei ortodoxe, prin Statutul organic din 1868, o organizare în care mirenii aveau un rol însemnat și care avea să fie, pentru jumătatea de veac următoare, una dintre puținele forme de autonomie rămase românilor. Biserica, ortodoxă și greco-catolică, și școala confesională, împreună cu Astra și cu băncile românești apărute în anii 1870 și 1880, între care Albina de la Sibiu, au ținut locul instituțiilor politice pierdute.

În 1876 a dispărut și ultima formă de organizare proprie a țării. Legea care a reorganizat comitatele a desființat scaunele secuiești și săsești și Pământul Crăiesc, iar Universitatea săsească a fost redusă la o fundație culturală. Sașii, care apăraseră timp de șapte secole autonomia lor teritorială și care avuseseră în Brukenthal singurul lor guvernator, au pierdut-o în câteva articole de lege. A urmat legislația școlară. Legea Trefort din 1879 a impus predarea obligatorie a limbii maghiare în toate școlile elementare, inclusiv în cele confesionale românești, legea din 1883 a făcut același lucru în școlile secundare, iar legile lui Albert Apponyi din 1907 au condiționat sprijinul de stat pentru școlile confesionale de rezultatele elevilor la limba maghiară și au pus învățătorii sub controlul statului. Pentru mulți istorici, români și străini, aceste legi marchează trecerea de la un stat care tolera diversitatea la unul care urmărea asimilarea.

Momentul cel mai dramatic al acestei jumătăți de veac a fost Memorandumul. În 1892 conducerea Partidului Național Român, cu Ioan Rațiu președinte, a redactat un memoriu către împărat care relua, după un secol, ideile Supplexului: denunța încălcarea autonomiei Transilvaniei, legea electorală, politica școlară și persecuțiile administrative. O delegație de aproape trei sute de oameni l-a dus la Viena în mai 1892. Împăratul nu i-a primit, iar memoriul a fost trimis nedeschis guvernului de la Budapesta, care l-a expediat înapoi, tot nedeschis, la domiciliul lui Rațiu din Turda. Autorii au fost judecați la Cluj, în mai 1894, pentru agitație împotriva națiunii maghiare, prin publicarea memoriului. Procesul a devenit o tribună. Apărarea a declarat că nu recunoaște competența instanței, iar Rațiu a spus în fața juraților că existența unui popor nu se discută, ci se afirmă. Inculpații au primit pedepse între câteva luni și cinci ani de închisoare, cea mai grea revenind lui Vasile Lucaciu, și au fost grațiați de împărat în 1895. Ecoul european al procesului, susținut de studenții din București și de presa din Occident, a arătat că problema românilor din Transilvania nu mai era o chestiune internă a Ungariei. În 1895 reprezentanții românilor, slovacilor și sârbilor s-au întâlnit la Budapesta, la Congresul naționalităților, și și-au formulat împreună cererile.

După 1900 a crescut o generație nouă, care a socotit pasivismul o fundătură. În ianuarie 1905, conferința de la Sibiu a Partidului Național Român a hotărât trecerea la activism. La alegerile din 1906 au fost aleși în jur de cincisprezece deputați români, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad, care au folosit tribuna parlamentului de la Budapesta pentru a denunța legile Apponyi și sistemul electoral. Recensământul din 1910 arăta că românii erau aproximativ 55% din populația Transilvaniei istorice. Negocierile dintre conducătorii români și guvernul lui István Tisza, purtate între 1910 și 1914, au eșuat de fiecare dată pe aceleași puncte: legea electorală, școala și administrația în limba română. În același timp, unii oameni politici din jurul moștenitorului tronului, arhiducele Franz Ferdinand, între care Aurel C. Popovici, cu proiectul său de Statele Unite ale Austriei Mari, și Vaida-Voevod, se gândeau la o federalizare a Monarhiei care ar fi redat Transilvaniei o formă de autonomie. Asasinarea arhiducelui la Sarajevo, în iunie 1914, a pus capăt și acestor speranțe.

Războiul a schimbat totul. Zeci de mii de români transilvăneni au luptat în armata austro-ungară, unii pe frontul italian, alții pe cel din Galiția, mulți au dezertat sau au trecut în Rusia, de unde s-au constituit apoi corpurile de voluntari ardeleni și bucovineni. România a intrat în război în august 1916, de partea Antantei, chiar pentru Transilvania, iar armata ei a trecut munții și a ajuns până aproape de Sibiu înainte de a fi respinsă. După retragere, autoritățile maghiare au arestat și internat numeroși intelectuali și preoți români, iar ministrul Apponyi a propus o „zonă culturală” de-a lungul graniței, în care școlile confesionale românești urmau să fie înlocuite cu școli de stat.

În toamna lui 1918 Monarhia s-a destrămat. La 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul de la Budapesta declarația prin care Partidul Național Român își asuma dreptul de a hotărî singur soarta națiunii române din Ungaria și Transilvania. La sfârșitul lui octombrie s-a constituit Consiliul Național Român Central, cu sediul la Arad, iar în satele și orașele țării s-au format consilii și gărzi naționale. Negocierile de la Arad, din 13 și 14 noiembrie, cu ministrul maghiar al naționalităților, Oszkár Jászi, care oferea o largă autonomie în cadrul Ungariei, au eșuat, Iuliu Maniu răspunzând că românii cer despărțirea totală. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională a votat unirea cu România, într-o rezoluție care promitea deplină libertate națională tuturor popoarelor conlocuitoare, egală îndreptățire a confesiunilor, vot universal și reformă agrară. Cercul se închidea în chiar orașul în care fusese instalat primul guvernator, în 1692, și în care fuseseră trași pe roată Horea și Cloșca, în 1785.

A doua zi s-a constituit Consiliul Dirigent, un guvern provizoriu al Transilvaniei, cu Iuliu Maniu președinte și cu reședința la Sibiu, în orașul care fusese cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea sediul Guberniului. El a condus administrația provinciei până în aprilie 1920, când a fost desființat și atribuțiile i-au trecut guvernului de la București. Sașii s-au alăturat hotărârii de la Alba Iulia prin adunarea de la Mediaș, din ianuarie 1919. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, a consfințit noua graniță pe plan internațional. Pentru prima oară în istoria ei modernă, Transilvania era condusă de reprezentanții majorității populației, la o sută douăzeci și șapte de ani după ce Supplexul ceruse pentru români simpla recunoaștere ca a patra națiune a țării și la o sută cincizeci de ani după ce Maria Tereza scrisese că ortodocșii ar putea fi „stârpiți mai ușor” fără episcop.

Ce spune șirul guvernatorilor

Privite laolaltă, cele douăzeci și patru de guvernări arată că atitudinea față de români a depins mai puțin de firea omului și mai mult de locul din care venea și de cui îi răspundea. Guvernatorii ieșiți din națiunile privilegiate și-au apărat fiecare propria națiune: Brukenthal separarea sașilor, Teleki și Mikó limba maghiară și uniunea. Klima o spune limpede: în persoana guvernatorului se întâlneau reprezentarea împăratului și paza privilegiilor, iar privilegiile priveau în primul rând națiunea din care făcea el parte. Românii, neavând națiune în sens constituțional, nu puteau avea nici guvernator. Cei veniți din afară, generalii lui Maria Tereza, arhiducele și generalii de după 1849, i-au privit cu mai multă simpatie tocmai pentru că nu aveau nimic de apărat împotriva lor, dar au măsurat totul cu interesul Monarhiei. În veacul al XVIII-lea simpatia aceasta era legată de prozelitismul catolic, iar Wohlgemuth a scris negru pe alb că o conștiință națională românească ar fi o primejdie pentru stat.

Se vede și o schimbare de optică. În veacul al XVIII-lea românul este pentru guvern iobag și enoriaș, iar dosarele vorbesc despre biserici, preoți confirmați și neconfirmați, uniți și neuniți, fugari peste munți. Kornis le ia bisericile altora și le dă pe una Românilor uniți, Buccow le împarte bisericile cu armata, Maria Tereza ar vrea să-i lase fără episcop ca să fie „stârpiți mai ușor”. Brukenthal îi plânge pe „oamenii nefericiți”, Bánffy cere pentru ei episcop român, dar amândoi tratează orice glas care vorbește în numele națiunii, Horea, Ioan Para sau gazeta lui Piuariu-Molnar, ca pe o tulburare a ordinii. Între 1822 și 1840 românii aproape dispar din actele guvernatorilor. De la 1842 devin adversar politic: Teleki se teme de mulțimea de la Blaj, Mikó se plânge de agitația clerului, Wohlgemuth le numără puștile. Abia cu Schwarzenberg apare un interlocutor, și acela nu este poporul, ci un singur om, Șaguna.

Al treilea lucru este distanța dintre cuvânt și faptă, iar ea nu ține de o epocă anume. Aproape fiecare guvernator a lăsat o frază binevoitoare despre români și aproape niciunul o măsură. Haller constata că nu au pământ, O’Donell că totul e posibil prin episcopul lor, arhiducele Ferdinand că sunt blânzi și asupriți. Bursele lui Wohlgemuth, cei 60.000 de florini ai lui Schwarzenberg și cele trei locuri de consilier din 1861 sunt tot ce se poate trece la activ într-un secol și jumătate. Câștigurile adevărate au venit pe lângă guvern sau împotriva lui: desființarea iobăgiei prin revoluție, mitropolia prin stăruința lui Șaguna, legile din 1863 și 1864 printr-o Dietă pe care Guberniul încercase s-o împiedice. Au fost pierdute în 1867, odată cu instituția însăși, și recâștigate abia în 1918, într-o formă pe care niciun guvernator nu și-ar fi putut-o închipui. Kutschera nota că încălcarea legilor țării, „în mod când ascuns, când fățiș”, este una dintre trăsăturile esențiale ale istoriei transilvane din veacul al XVIII-lea. Privind tot șirul, aș adăuga că legea cea mai des încălcată nu a fost Diploma Leopoldină, ci simpla aritmetică a populației.

Câteva cuvinte despre izvoare. Teza lui Kutschera este în primul rând biografică și se sprijină pe arhivele militare vieneze, de unde atenția pentru generali și pentru conflictele de gardă și de protocol. Studiul lui Klima este solid în partea de arhivă vieneză și de neînlocuit pentru corespondența lui Bánffy cu Colloredo, pentru rapoartele lui Wohlgemuth și pentru jurnalul lui Liechtenstein. Este scris însă în 1943, de un istoric sas, în seria institutului clujean refugiat la Sibiu, și poartă semnele locului: sașii sunt mereu în prim-plan, românii apar prin citate din Lupaș și Barițiu, iar Supplexul, protestul lui Bărnuțiu din 1842 și legile Dietei de la Sibiu lipsesc cu totul. Are și scăpări de amănunt: plecarea arhiducelui Ferdinand este datată o dată „31 aprilie 1837”, altă dată aprilie 1838, numirea lui Wohlgemuth apare și în iunie, și în iulie 1849, iar Wittingau, unde este îngropat Schwarzenberg, este așezat lângă Viena, deși se află în Boemia. Pentru o lucrare proprie, datele privitoare la români pe care le-am adăugat din afara studiului ar trebui verificate pe izvoarele lor, în primul rând pe Barițiu, pe monografia lui Lupaș despre Șaguna și pe edițiile Supplexului.

Surse: Rolf Kutschera, Guvernatorii Transilvaniei 1691-1774, teză de doctorat, Universitatea „Regele Ferdinand I” Cluj-Sibiu, Sibiu, 1943; Helmut Klima, Guvernatorii Transilvaniei 1774-1867, Anuarul Institutului de Istorie Națională, vol. IX, Sibiu, 1943 (ambele digitizate de BCU Cluj-Napoca). Pentru Supplex Libellus Valachorum, adunarea de la Blaj, Dieta de la Sibiu și întreaga perioadă 1864-1918 am folosit istoriografia generală, nu cele două teze.