În primăvara lui 1995, într-un atelier mic din Kapalıçarşı, un argintar bătrân pe nume Necati a primit o comandă neobișnuită. Nu era un inel de logodnă și nici o brățară pentru vreo mireasă din Anatolia. Un domn cu mustață albă și pardesiu gri i-a întins o foaie împăturită în patru, desenată de mână cu creionul. Sus, o stea într-un cerc. Dedesubt, o placă pentru inscripție, apoi ochiul din triunghiul cu raze, echerul și compasul cu litera G, iar jos, între două ramuri de salcâm, o carte deschisă cu o torță aprinsă deasupra.

„Pe placă scrieți așa”, a spus domnul și a dictat rar, literă cu literă: H∴K∴E∴M∴B∴L∴, adică Hür ve Kabul Edilmiş Masonlar Büyük Locası, Marea Lojă a Francmasonilor Liberi și Acceptați. Apoi numărul 131. Apoi Yücel Muh∴L∴, Respectabila Lojă Yücel. Și anul.

Necati a întrebat, cum întreabă meșterii care vor să înțeleagă ce lucrează, de ce Yücel. Bătrânul a zâmbit și i-a cerut un ceai. Povestea a durat cât trei pahare.

Se născuse într-un sat de lângă Kastamonu, într-o casă fără nicio carte. La doisprezece ani fusese trimis la Institutul Sătesc de la Hasanoğlan, una dintre școlile gândite de ministrul educației Hasan Âli Yücel, unde copiii de țărani învățau dimineața Homer și Molière, traduși atunci pentru prima oară în turcă, iar după-amiaza ridicau cu mâinile lor zidurile școlii. Acolo ținuse prima dată în mână un ciocan și o carte în aceeași zi. „Asta să puneți pe pagina din stânga”, a spus, și a arătat pe desen micile unelte încrucișate. „Iar pe cea din dreapta, atomul. Pentru că din satele acelea au ieșit învățători, ingineri, medici. Munca și știința, pe aceeași carte.”

Torța de deasupra era, spunea el, lumina pe care Yücel voise să o ducă în fiecare sat. Ramurile de salcâm erau pentru frații care nu mai apucaseră ziua aceea și pentru ideea, veche în ateliere, că ceea ce e drept nu moare odată cu omul. Ochiul și echerul cu compasul nu mai cereau explicații. Loja purta un nume care în turcă înseamnă și „cel înălțat”, dar pentru ei nu era un adjectiv, ci un om.

Necati a turnat bijuteriile în argint, câteva zeci, câte una pentru fiecare frate de la masa aceea. A lucrat ramurile cu dalta fină, frunză cu frunză, iar marginea de jos a tăiat-o în trei arcuri moi, ca o draperie de templu. Pe una dintre ele, cea pe care a păstrat-o bătrânul, s-a ros cu anii argintul pe muchii până a ieșit la iveală tonul cald al aliajului de dedesubt, așa cum se vede și astăzi pe frunzele salcâmului din dreapta.

Bătrânul a purtat-o la fiecare ținută, prinsă pe piept, deasupra inimii. Când a murit, nepoții n-au știut ce înseamnă semnele și au pus-o într-o cutie cu nasturi vechi și medalii de la serviciul militar. De acolo a ajuns la un anticar din Kadıköy, apoi într-un lot vândut peste hotare, fără nicio fișă și fără nume, doar cu un număr și un an.

Așa a ajuns, după treizeci de ani, pe o catifea neagră într-un birou din Cluj, la un om care știe să citească punctele în triunghi și care, privind cartea deschisă cu ciocanul și atomul, a recunoscut în ea o lecție pe care o predă și el, în felul lui, studenților: că legea, munca și știința stau pe aceeași pagină sau nu stau deloc.

Inscripția și simbolurile sunt reale, iar citirea H∴K∴E∴M∴B∴L∴ ca Marea Lojă a Turciei și Muh∴L∴ ca „Muhterem Loca” este cea uzuală. Legătura numelui cu Hasan Âli Yücel, care a fost el însuși francmason, e o ipoteză foarte plauzibilă, dar personajele și drumul bijuteriei sunt imaginate.