Un boier care prefera umbra

Barbu Alexandru Știrbey s-a născut la Buftea, la 4 noiembrie 1872, nepot al domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei și fiu al lui Alexandru B. Știrbei, ministru de finanțe în 1891. A făcut liceul Louis-le-Grand și Dreptul la Paris, s-a însurat cu Nadèje Bibescu și a avut cu ea cinci fiice. Sora lui, Eliza, divorțată de Alexandru Marghiloman, s-a recăsătorit în 1907 cu Ionel Brătianu, iar din acel moment destinul prințului s-a legat de cel al Partidului Național Liberal fără ca el să fie vreodată, formal, liberal.

Cel mai bun portret al lui l-a lăsat I.G. Duca, în Amintiri politice, scrise în anii ’30. Duca îl numește „adevăratul suveran al României” în anii războiului și îl descrie ca pe omul cel mai tăcut dintr-o țară de vorbăreți, care afecta o neînsemnătate perfectă a propriei persoane. Sub această mască, spune Duca, stăteau o inteligență pătrunzătoare, o abilitate excepțională și o mare ambiție, un amestec ciudat de voință și lene, de hotărâre și fatalism. Nu avea cultură aleasă și nici gusturi artistice, dar avea un instinct politic fără greș; la el nimic nu era improvizat, totul era întors și răsucit îndelung. Concluzia lui Duca e aproape un proverb: Știrbey era tipul boierului român care știe să se mlădie ca să se strecoare. Tot Duca îi amintește trecutul conservator-carpist din tinerețe și insistă că se socotea deasupra partidelor.

Ceea ce făcea din el un personaj public atât de neobișnuit era averea. Grădina de viță de tip american de la Buftea, fabrica de conserve și cea de vată din 1903, școala profesională și, mai târziu, președinția consiliilor de administrație de la Steaua Română, Reșița, Astra sau Societatea Generală de Asigurări îl făceau unul dintre cei mai bogați oameni ai Regatului. Era, deci, un curtean care nu avea nevoie de Curte, iar asta i-a dat o libertate pe care puțini o aveau în jurul Tronului.

Missy și „prințul alb”

Principesa Maria l-a cunoscut în 1907, anul răscoalei, când căsnicia cu Ferdinand era de mult doar o formă. Ferdinand ieșise din febra tifoidă din 1897 îmbătrânit și timid, iar tânăra principesă nu era dispusă să-și închidă viața la douăzeci și ceva de ani. Știrbey, înalt, brunet, cu ținută englezească și cu o eleganță de om care nu se grăbește niciodată, i-a devenit confident, apoi iubit. Ea îl numea „prințul alb”, iar porecla a trecut din budoar în presă și în memorialistică.

Scandalul a fost, paradoxal, unul foarte liniștit. Buftea a devenit a doua casă a principesei, cu un apartament la etajul al doilea și alei de călărie tăiate prin pădurea de stejari. Nadèje Știrbey își primea rivala cu toată căldura și socotea zvonurile simple bârfe de invidioși, iar fiicele prințului erau încântate de musafira princiară. Ferdinand știa și accepta, prețuindu-l pe Știrbey pentru inteligența și tactul lui. Constantin Argetoianu, singurul memorialist care a scris fără menajamente despre legătură, nota că la Curtea noastră secretele alcovului erau secretele tuturor. El păstrează și anecdota cea mai crudă: principesa Elisabeta și-ar fi chemat odată sora mai mică, pe Ileana, la fereastră, ca s-o vadă pe „tatăl ei” coborând din automobil, iar povestea a făcut ocolul Bucureștilor.

Paternitatea Ilenei, născută în 1909, a fost atribuită lui Știrbey de aproape toți contemporanii, iar istoricii de azi o tratează ca foarte probabilă. Pentru Mircea, mort de tifos în 1916, la trei ani, zvonurile au circulat pe aceleași căi, fără nicio dovadă. O tradiție familială, transmisă mult mai târziu, spune că în 1931, la nunta Ilenei cu arhiducele Anton, Carol al II-lea i-ar fi arătat-o surorii lui pe Știrbey cu vorbele „acela este tatăl tău”. Este genul de poveste care spune mai mult despre ura lui Carol decât despre biologie.

Legătura nu a fost liniară. În 1918, la Iași, regina s-a îndrăgostit de canadianul Joe Boyle, iar Știrbey a rămas pe dinafară, dar nu a plecat. Scrisorile lui către ea, publicate recent de Cătălin Strat sub titlul I love you, my Marie, arată un bărbat care a iubit-o toată viața și i-a iertat aproape totul.

Omul care l-a convins pe Ferdinand

La 21 decembrie 1913, după moartea lui Ioan Kalinderu, Carol I l-a numit pe Știrbey administrator general al Domeniilor Coroanei. Ioan Scurtu bănuiește că bătrânul rege a vrut, prin numire, să „localizeze” aventurile principesei: oficial, prințul putea intra oricând la Palat fără să trezească bănuieli. Efectul politic a fost mult mai mare. Ferdinand, căruia Carol I îi interzisese politica, a găsit în Știrbey interlocutorul care stătea ore întregi la cafea sau la whisky și care îi aducea, discret, ideile cumnatului său, Ionel Brătianu.

În 1914–1916 cei doi, Maria și Știrbey, au dus munca de „lămurire” a unui rege german de sânge și de educație, care nu credea în victoria Antantei. Când Ferdinand a votat, în Consiliul de Coroană din august 1916, intrarea în război, a ieșit din sală cu ochii în lacrimi. Știrbey a fost apoi cu familia regală în refugiul de la Iași, iar în primăvara lui 1917, de teama contaminării revoluționare de pe frontul rusesc, el a redactat mesajul prin care regele le promitea soldaților pământ și vot. De acolo vine numele de „rege al țăranilor”. Ironia sorții a făcut ca pacea separată din 1918 să fie negociată chiar în castelul lui de la Buftea.

Regina a ținut să lase mărturie scrisă. La 20 noiembrie 1919 nota în jurnal că, fără Barbu Știrbey, ea și Nando nu ar fi fost unde erau, că nu primise niciodată un ban pentru munca lui și că țara nu va ști probabil niciodată ce a făcut pentru ea. Era însă exact momentul în care țara începea să afle, și nu în bine: votul universal și partidele noi transformau „politica de culise” într-o țintă de campanie.

„Jos Știrbey!” și guvernul de două săptămâni

Numele lui a intrat pentru prima dată în stradă la 4 ianuarie 1926, când Parlamentul vota excluderea principelui Carol și proclamarea micului Mihai ca moștenitor. Opoziția scanda în sală „Jos Brătianu!” și „Jos Știrbey!”. Presa vremii a lucrat apoi la o imagine care l-a urmărit toată viața: Știrbey ca Rasputin al Curții românești, comparație forțată, dar ușor de vândut. Ziarele țărănești, ca Foaia Poporului de la Sibiu, explicau cititorilor din sate că retragerea lui Carol avea motive „familiare” despre care nu se poate scrie, iar cititorul era lăsat să ghicească restul.

În primăvara lui 1927 se aflase că Ferdinand are cancer. La 4 iunie, după căderea lui Averescu, regele i-a cerut lui Știrbey un guvern de uniune națională, pe care acesta l-a format în câteva ore, cu liberali și național-țărăniști laolaltă, el însuși la Interne și interimar la Externe și la Finanțe. În cabinet intrau Constantin Argetoianu și Stelian Popescu, patronul Universului, la Justiție. Presa provincială a național-țărăniștilor l-a primit ca pe o victorie: gazeta Alba-Iulia din 19 iunie 1927 tipărea pe prima pagină manifestul electoral al partidului, semnat de Iuliu Maniu, în care se spunea că PNȚ, răspunzând apelului Coroanei, și-a trimis cei patru reprezentanți în guvernul provizoriu electoral prezidat de d. Barbu Știrbey. Aceeași foaie anunța alegerile de la 7 iulie și dizolvarea Parlamentului averescan.

Gazeta Transilvaniei de la Brașov, foaia lui George Barițiu, anunța pe prima pagină, miercuri 8 iunie 1927, formarea noului guvern cu participarea PNȚ. Ziarul descrie vizita nocturnă a lui Știrbey la Iuliu Maniu, sâmbătă la ora 11 seara, adusă de prefectul Poliției Capitalei, și precizarea lui că nu formează un guvern național, ci numai unul tranzitoriu-electoral, cu ținta precisă a alegerilor libere. Național-țărăniștii au pus trei condiții: raporturi normale între partidele de la guvern, libertatea alegerilor și libertatea presei, sufocată de cenzura fostului ministru Goga. În declarația dată presei, Știrbey spunea că păstrează Internele tocmai pentru că nu face parte din nicio organizație de partid. Primul consiliu de miniștri, ținut duminică seara, a interzis parchetelor militare orice măsură împotriva ziarelor și a înlocuit prefecții politici cu funcționari de carieră.

La Arad, Românul, săptămânalul Tineretului Național-Țărănist, titra pe 12 iunie „Criza de guvern. Cum s-a desfășurat criza” și relata cum generalul Averescu a semnat fără un cuvânt decretul de numire a lui Știrbey, adus de C. Hiott, ministrul Palatului, și și-a predat atunci demisia.

Alții au văzut în guvern un scandal moral. Mihail Manoilescu a scris cu cruzime că Știrbey nu apăruse niciodată la vedere în viața publică, așa cum într-o casă decentă nu atârnă pe balcon obiectele de uz intim, și că instalarea lui lângă patul unui rege muribund era o impietate regizată de Brătianu. Scenariul a durat exact cât voia Brătianu. La 20 iunie miniștrii liberali și-au dat demisia la ordin, iar a doua zi Ionel Brătianu era din nou prim-ministru. Ferdinand a murit la 20 iulie, Brătianu la 24 noiembrie. În cinci luni, Știrbey își pierduse ambii protectori, iar Regența nu mai avea nevoie de serviciile lui.

Carol al II-lea și exilul

Restaurația din 6–8 iunie 1930 a fost salutată de Cuvântul lui Nae Ionescu ca sosirea „Salvatorului României Mari”, iar pentru Știrbey a însemnat sfârșitul. Carol îl detesta de ani de zile: îl numea „acest Iago”, îl socotea amantul fidel al mamei lui și omul prin care Brătianu îl ținuse pe Ferdinand în lanțuri. Mai era ceva, pe care biografii reginei îl spun deschis: Știrbey cunoștea adevărul despre plecările și renunțările lui Carol, iar simpla lui existență strica mitul prințului alungat de dușmani.

Noul rege i-a luat administrarea Domeniilor Coroanei și a încercat să-l scoată din toate consiliile de administrație, dar bancherii români și străini au refuzat să-l asculte. După Ioan Scurtu, Carol i-a cerut șefului Serviciului Secret să-l urmărească, în speranța de a-l prinde „complotând” împotriva dinastiei. Știrbey a locuit o vreme cu familia la Brașov, în palatul pe care și-l ridicase în 1922, iar în iarna lui 1931 a plecat în Elveția. Când mai venea acasă, nu vorbea politică cu nimeni, nici atunci când agenții regelui îl provocau. Vila de la Mamaia, construită lângă casa reginei și terminată tocmai în 1930, n-a mai apucat să o folosească alături de ea.

Regina, pusă de fiu sub tutelă politică, i-a rămas aproape prin scrisori și întâlniri la Paris. A murit în iulie 1938, fără ca Știrbey să se mai fi întors în țară cu vreun rol public.

Ultima misiune

Abdicarea lui Carol, în septembrie 1940, i-a deschis drumul înapoi. În februarie 1944, cu pașaport dat de Antonescu, dar ca emisar al opoziției și al Palatului, Știrbey a plecat la Cairo sub numele de cod „Bond”, ca să negocieze cu britanicii, americanii și sovieticii ieșirea României din război; englezii l-au deconspirat nemților încă de la Istanbul. Tratativele, continuate cu Constantin Vișoianu, au mers greu, fiindcă Aliații cereau capitulare necondiționată. În septembrie 1944 a fost la Moscova printre plenipotențiarii care au semnat armistițiul, iar presa ardeleană din 23 septembrie 1944 îi tipărea numele alături de generalul Dămăceanu și de Ghiță Popp. La sfârșitul lui februarie 1945 regele Mihai l-a însărcinat să formeze guvernul, dar sovieticii l-au impus pe Petru Groza. A murit la București, la 24 martie 1946; zvonurile că moartea lui nu a fost naturală nu au fost niciodată probate.

Povestea lui are o simetrie aproape literară. Prințul care făcuse, din umbră, România Mare alături de o regină care îl iubea a sfârșit trimis să negocieze, tot din umbră, înfrângerea ei, sub ocupația celor de care Ferdinand se temuse în 1917.

Surse

Presa interbelică: Gazeta Transilvaniei, Brașov, an XC, nr. 60, 8 iunie 1927; Românul, Arad, an XII, nr. 25, 12 iunie 1927 (BCU Cluj); gazeta Alba-Iulia, an IX, nr. 25, 19 iunie 1927 (BCU Cluj); Foaia Poporului, Sibiu, 1926 (BCU Cluj); presa din 23 septembrie 1944 privind armistițiul (BCU Cluj).

Memorialistică: I.G. Duca, Amintiri politice, vol. I, portretul lui Știrbey (Historia); citatele din Constantin Argetoianu, Mihail Manoilescu și jurnalul reginei Maria, după Ioan Scurtu, „Eminențe cenușii – Barbu Știrbey” (ioanscurtu.ro).

Lucrări de istorie: RADOR, portret la 75 de ani de la moarte (rador.ro); Mihnea-Nicolae Botezatu, despre presa 1927–1930 (Analele Univ. Ovidius); misiunea de la Cairo (Adevărul); exilul și Brașovul (Vocea Romanului); cabinetul din 1927 (Wikipedia).