Un dezertor poate fi achitat de legile țării sale, dar niciodată de conștiința lui. Fraza aceasta a rostit-o un căpitan de vânători de munte, la 4 septembrie 1918, în fața Consiliului de Război al Corpului IV Armată din Iași, ca ultim cuvânt într-un proces pe care guvernul Marghiloman ar fi vrut să-l câștige și l-a pierdut. Omul se numea Gheorghe Băgulescu (stenograma din 1921 îi scrie numele Bâgulescu), avea douăzeci și opt de ani, Ordinul „Mihai Viteazul” la piept și părinții deportați în Germania. Peste două decenii avea să fie unul dintre cei mai cunoscuți străini din Tokio, iar peste patru decenii avea să moară în exil, pe Coasta de Azur, cerând să fie adus acasă numai într-o Românie liberă.

Începutul poveștii e cunoscut din volumul tipărit în 1921 de avocatul Ioan Țimiraș, care stenografiase dezbaterile. În noaptea de 26 spre 27 aprilie 1918, după pacea de la Buftea, apar pe zidurile Iașului douăzeci de afișe semnate „Conștiința Națională”. Textul îi acuza pe semnatarii păcii de trădare și se încheia cu un avertisment că în țară se mai găsește un suflet curat, un revolver încărcat și o grenadă plină. Siguranța a identificat autorul după forma literelor de plumb, comparându-le cu cele din cartea lui de front, „Zile de energie”, prefațată de Nicolae Iorga. Ofițerul a recunoscut totul din primul cuvânt al declarației, un DA scris cu majuscule. Apărarea a strâns doi deputați, avocați celebri și un colonel venit în civil, iar completul de ofițeri l-a achitat cu patru voturi contra unul, singurul vot pentru condamnare fiind al președintelui. Statul n-a acceptat verdictul și i-a aplicat pe cale administrativă șaizeci de zile de închisoare, pe care nu le-a mai executat, fiindcă localul închisorii trebuia reparat, iar reparația a durat exact cât guvernul. În noiembrie, sub alt ministru de război, căpitanul trecea Carpații cu Regimentul 1 Vânători, ajungea la Alba Iulia deghizat într-un „general francez” care călătorea cu tren special prin gări păzite de gărzi ungurești și pleca apoi spre București în delegația care ducea actul Unirii.

Aici s-ar fi putut încheia o biografie de erou. Nu s-a încheiat, iar a doua parte a ei e mai interesantă tocmai pentru că e mai puțin comodă.

Pata din anii douăzeci

În decembrie 1922, Băgulescu figurează printre fondatorii Fasciei Naționale Române, organizație inspirată direct de marșul lui Mussolini asupra Romei. Iorga, cel care îi girase cartea de front, notează în memorii că în anumite cercuri ofițerești se plănuia pe atunci o dictatură militară „cu maiorul Băgulescu”, cu jurăminte pe pumnale și liste de proscripție. În aprilie 1924, consiliul de reformă al Corpului I Armată din Craiova îl găsește nevinovat de abateri grave de la disciplină, dar vinovat, cu trei voturi contra două, de greșeli grave contra onoarei, și îl scoate din activitate. În drum spre București, unde mergea să declare apel, e oprit și dus la Jilava, astfel încât termenul îi expiră fără ca apelul să poată fi declarat. Gazeta clujeană care scrisese despre caz, un ziar deschis antisemit, e suprimată, iar redactorul ei responsabil ajunge, sub stare de asediu, tot în fața unui tribunal militar, care îl achită. Procedura statului rămăsese la fel de brutală ca în 1918, doar că de data aceasta inculpatul nu mai putea fi admirat. Asta trebuie spus limpede înainte de a merge mai departe, pentru că restul vieții lui nu se înțelege fără el.

Revenit în armată, maiorul se însoară în ianuarie 1926 cu Elena Dimitriu, naș fiindu-le Octavian Goga, care îi botează și fetița, născută în decembrie același an. Scrie în continuare, publică un roman istoric, „Antiquitas rediviva”, și urmează Școala Superioară de Război. Nimic din acești ani nu anunță omul care avea să devină.

Tokio, 1935: un ofițer român în Japonia samurailor și a generalilor

În 1935, Băgulescu pleacă la Tokio ca atașat militar și aero-naval al Legației României, acreditat totodată pentru China și Manciuria. Ajunge într-o țară care tocmai își schimba natura. La câteva luni după sosirea lui, în dimineața de 26 februarie 1936, aproape o mie cinci sute de soldați conduși de ofițeri tineri ocupă centrul capitalei și îi ucid pe ministrul de finanțe și pe lordul păstrător al sigiliului, în numele unei „restaurații” care să dea puterea împăratului și armatei. Puciul e înăbușit în trei zile, dar câștigătorul real e tot armata, care de atunci încolo dictează politica guvernelor. În noiembrie 1936 Japonia semnează cu Germania Pactul Anticomintern, în iulie 1937 începe războiul cu China, iar în decembrie cade Nankinul. Un atașat militar străin la Tokio în acești ani asistă, din primul rând, la transformarea unui imperiu constituțional într-un stat condus de militari.

Băgulescu face ceva ce puțini diplomați occidentali făceau: învață japoneza repede și bine, citește, colindă templele și anticariatele, și se lasă cucerit. Biografii lui spun că a dus acolo o a doua viață, cu o tovarășă japoneză și un băiat, în timp ce soția și fiica rămăseseră în țară. Tot atunci începe să adune obiecte de artă cu o frenezie de colecționar și cu un plan precis. Voia, scria el, ca românii care nu puteau vedea niciodată China și Japonia să-și facă o idee dreaptă despre sufletul acestor civilizații, și voia să dăruiască țării un muzeu de artă chino-japoneză. Colecția a ajuns la București în trei vagoane de tren, după peste douăsprezece mii de kilometri, și număra 2.773 de piese: 720 de tablouri, treizeci de paravane, mii de gravuri, vase, monede, brocarturi și sculpturi în bronz, piatră, fildeș și lemn prețios. A fost expusă la Ateneul Român în 1938 și în 1940. Condiția donației era una singură, ca statul să construiască în doi ani, la Herăstrău, o clădire în formă de pagodă care să o adăpostească. Clădirea n-a fost construită, iar colecționarul și-a retras oferta și și-a luat colecția înapoi.

Opera lui japoneză e însă romanul. În 1936 scrie, în trei volume, povestea celor patruzeci și șapte de ronini din Akō, cea mai cunoscută legendă a Japoniei: un senior obligat să-și facă seppuku după ce scosese sabia la curtea shogunului, samuraii lui rămași fără stăpân, doi ani de prefăcătorie și umilință, răzbunarea dintr-o noapte de iarnă a anului 1702 și sinuciderea rituală a tuturor, îngropați apoi lângă stăpânul lor la templul Sengaku-ji. În română cartea apare la Universul, întâi în foileton, apoi în volum în 1939, sub titlul „Suflet japonez”. Primul volum fusese tradus în engleză și franceză și tipărit la Tokio de editura Kenkyusha în 1938, sub titlul „Yamato Damashii”, iar traducerea japoneză apare la aceeași editură în 1943. Biografii români scriu că romanul a primit un premiu pentru cea mai bună carte despre Japonia scrisă de un străin și că autorul a fost primit, singurul străin la acea vreme, în Gishi-kai. Sursele românești o numesc „Academia Națională Gishi-kai”, dar e vorba de societatea dedicată memoriei celor patruzeci și șapte de „gishi”, samuraii drepți, ceea ce, pentru un scriitor care tocmai le povestise viața, era o onoare mai potrivită decât orice academie. În 1939, pentru serviciile aduse relațiilor dintre cele două țări, împăratul Hirohito îi conferă Ordinul Tezaurului Sacru, clasa a III-a.

Problema acestei cărți e titlul, și ea merită privită cinstit. „Yamato damashii”, sufletul japonez, era în anii aceia lozinca preferată a propagandei militariste, formula prin care tinerii erau învățați că loialitatea până la moarte față de împărat le e datorie supremă. Un ofițer român care scria în 1936, la Tokio, o epopee a loialității absolute și a morții voluntare cânta, fie că voia, fie că nu, exact idealul pe care generalii japonezi îl transformau în doctrină de război. Faptul că traducerea japoneză a apărut în 1943, în plin război al Pacificului, nu e o întâmplare editorială. Și nici faptul că, după capitulare, autoritățile americane de ocupație au interzis romanul în Japonia, odată cu o bună parte din literatura care glorifica bushido și răzbunarea samurailor. Cartea e, în același timp, un act de admirație sinceră pentru o civilizație și un document al anilor în care admirația aceasta era ușor de folosit de alții. Mihai Epure, diplomatul care l-a redescoperit în arhiva legației de la Tokio, crede că James Clavell s-ar fi inspirat din ea pentru „Shōgun”. E o ipoteză frumoasă, pe care nimeni n-a dovedit-o.

Ce e remarcabil e că, în aceiași ani japonezi, omul se schimbă. Fostul fondator al unei fascii, care în 1922 imita Roma lui Mussolini, vede acum de aproape cum arată un stat în care armata și-a dat singură toată puterea, și nu-i place ce vede. Asta explică gestul din 1939, care altfel ar fi greu de înțeles.

Ministru la Tokio, în tabăra Axei

Întors din Japonia, Băgulescu își dă demisia din armată în 1939, în semn de protest față de dictatura personală a lui Carol al II-lea. E un gest rar pentru un ofițer de carieră și costisitor pentru unul cu familie. După abdicarea regelui, în septembrie 1940, e reprimit și înaintat general, iar în același an e ales președinte al Asociației cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”. Biografii lui spun că Antonescu, coleg de școală militară, i-a oferit în 1941 Ministerul de Interne și că el a refuzat. În 1941 pleacă înapoi la Tokio, de data aceasta ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Japonia, Manciukuo și China (adică pe lângă guvernul de la Nankin instalat de japonezi).

Poziția lui e de un paradox aproape imposibil. România semnase Pactul Tripartit în noiembrie 1940, era în război alături de Germania din iunie 1941 și, la câteva zile după Pearl Harbor, declara război Statelor Unite și Marii Britanii. Ministrul ei la Tokio reprezenta, așadar, un aliat al Axei în capitala celui de-al treilea membru al ei, exact în lunile în care Japonia cucerea Asia de Sud-Est. Iar ministrul acesta începe, în 1942, să publice în presa japoneză o serie de articole pacifiste, adunate apoi sub titlul „Noua religie”, în care ideea centrală era că pacea trebuie să devină noua credință a lumii. Pentru un diplomat al unei țări aliate cu Hitler, într-un imperiu în război, textele acestea erau o sfidare deschisă la adresa oricărei forme de totalitarism. Biografii mai pomenesc un mesaj trimis în țară, interceptat de germani, în care avertiza că România riscă să fie sfâșiată între marile puteri.

Urmarea, așa cum e reconstituită de Mihai Epure din documentele legației și preluată de toți biografii lui, e o arestare la domiciliu, întâi în Japonia, apoi în China, cu interdicția de a mai vorbi cu lumea diplomatică. În 1943 urmează un atentat, pus la cale, potrivit acelorași surse, de Gestapo și încredințat unui angajat al propriei legații. Atentatul eșuează. Unele relatări vorbesc de trei încercări; cea pe care o descriu concret sursele publicate e una singură. Generalul scapă și, ajutat de diplomați elvețieni, pleacă spre Statele Unite, de unde ajunge în cele din urmă în Franța. Detaliile acestui drum, în plin război mondial, din Asia ocupată de japonezi până în America, rămân cel mai puțin documentat capitol al vieții lui și așteaptă încă pe cineva care să deschidă arhivele elvețiene și americane.

Nisa, anii cincizeci

După 1945, Băgulescu se stabilește la Nisa, unde primește azil politic. În țară, regimul comunist îl declară transfug și criminal de război, iar familia rămasă acasă cade în sărăcie și în uitarea obligatorie a celor cu rude „fugite”. În Japonia ocupată de americani, romanul lui e interzis. Fostul ministru al unei țări aliate cu Germania era acum, simultan, prea burghez și prea monarhist pentru București, prea samurai pentru Tokio și prea antifascist pentru cei care încă regretau Axa. E greu de imaginat o poziție mai singuratică.

Scrie în continuare, de data aceasta în franceză. În 1947 publică, în două volume, „La nouvelle religion”, versiunea completă a articolelor de la Tokio. În 1950 apare la Paris „Race de vipères. La vérité devant Dieu et devant les hommes”, o carte împotriva tuturor dictaturilor, scrisă de un om care le cunoscuse pe toate, unele chiar din interior. Trilogia samurailor primește în Franța un Grand Prix de Littérature, iar autorul e ales în Académie des Lettres et des Arts din Paris. În exil, potrivit unor relatări, a încercat să adune în jurul lui ofițeri români refugiați pentru o eventuală luptă împotriva comunismului, cu grija explicită de a ține departe legionarii; unii biografi îl dau chiar, pentru o vreme, în fruntea unui guvern al exilului, după generalul Rădescu. Sunt afirmații care circulă de la un text la altul fără documente la vedere, așa că le consemnez ca atare.

Ce e sigur e soarta colecției. Comoara care trecuse o dată prin România în trei vagoane a urmat-o pe proprietarul ei. La Menton a donat 683 de stampe și 56 de chimonouri, la Nisa a deschis un muzeu de artă japoneză, iar o parte importantă a ajuns, în 1973, prin achiziția Ministerului Culturii, la Muzeul Național de Artă din București, unde formează astăzi o bună parte din fondul de stampe japoneze. Muzeul din Herăstrău, cu pagoda lui, n-a existat niciodată, dar colecția a ajuns totuși acasă, pe bucăți și cu treizeci de ani întârziere.

Moare la 26 noiembrie 1963, la Nisa (unele surse spun Menton). În testament cere să fie îngropat în uniformă, nu din spirit militar, ci pentru amintirile țării pe care o purta, și să fie dus la proprietatea familiei de la Florica, lângă Pitești, dar numai într-o Românie liberă. Mai cere ca lângă mormânt să se ridice o stelă pentru cei morți în exil și pentru cei morți în închisorile și lagărele de acasă. Și lasă o frază care rezumă, poate fără să-și dea seama, propria biografie: „Mai periculos decât bomba atomică pentru mine este demagogia”, cea care duce la anarhie sau la dictatură. Osemintele lui sunt și astăzi în Franța.

De ce l-am uitat

Lista dușmanilor lui explică aproape singură uitarea: guvernul Marghiloman, guvernul liberal din 1924, Carol al II-lea, Berlinul, Tokio-ul militarist și, la urmă, regimul instalat după 1945, care n-avea ce face cu un general monarhist mort în exil. Fiecare epocă a avut un motiv propriu să nu-l pomenească, iar motivele s-au adunat. Istoriografia de după 1990 a mai adăugat unul, fiindcă episodul din 1922–1924 îl face un personaj incomod, pe care e mai simplu să-l ocolești decât să-l explici.

Și totuși, tocmai traiectoria aceasta îl face să merite povestit. În 1918, conștiința lui l-a dus la Alba Iulia. În 1922, aceeași convingere că îi ajunge propria conștiință l-a dus printre cămășile negre. În Japonia anilor treizeci, unde a văzut de aproape ce înseamnă o țară condusă de ofițeri convinși că știu ei mai bine, a scris o epopee a loialității și, câțiva ani mai târziu, a ajuns să predice pacea dintr-o legație a Axei, cu prețul unei arestări și al unui atentat. Puțini oameni din generația lui au parcurs drumul de la tentația dictaturii la refuzul ei, și și mai puțini l-au plătit cu exilul. Conștiința singură, fără reguli, nu duce doar la Alba Iulia, și asta e lecția anilor douăzeci. Dar o conștiință care învață din ce a văzut poate ajunge, la capătul a două decenii, să înțeleagă că demagogia e mai periculoasă decât bomba atomică. Asta e lecția anilor de la Tokio, și e una pe care România de azi ar face bine să și-o amintească.

Surse: Ioan Țimiraș, „Din vremea «zilelor triste». Căpitanul Bâgulescu înaintea Consiliului de Războiu sub Guvernul Marghiloman”, Tipografia „Lupta”, București, 1921; „Clujul”, anul II, nr. 15, 13 aprilie 1924, și „Clujul Românesc”, anul II, nr. 26, 29 iunie 1924 (exemplare digitizate de BCU Cluj); N. Iorga, „O viață de om așa cum a fost”; Ilie Popa, „Generalul Gheorghe Băgulescu, personalitate marcantă a secolului XX”, ARA Journal of Arts and Culture, nr. 2/2019; Rodica Frențiu, „Gheorghe Băgulescu (1890–1963): From the war diary to the historical novel”, Transylvanian Review, nr. 4/2017; Mihai Epure, „Aproape de Soare Răsare” (2002) și „Dor de Sakura” (2006).