Nepotul domnitorului

George Valentin Bibescu s-a născut la București, la 22 martie 1880 pe stil vechi, adică 3 aprilie pe stil nou, ca fiu al prințului George Bibescu și al Valentinei de Riquet de Caraman-Chimay. Bunicul lui era Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Românești detronat de revoluția de la 1848, iar fratele acestuia, adoptat în familia Știrbei, domnise și el sub numele de Barbu Știrbei. Familia trăia între București și Paris, cu o educație și o sociabilitate pe jumătate franceze, iar băiatul a crescut cu limba, gusturile și relațiile aristocrației pariziene.

A fost al treilea copil al părinților și a primit numele unui frate mai mare, mort în 1879. A fost botezat la biserica Domnița Bălașa, cu nașă prințesa Vera Lobanov-Rostovski. Din copilărie se știu puține lucruri, legate mai ales de București și de Posada, pe Valea Prahovei, unde familia avea moșie.

Moștenirea a contat și dincolo de avere. Bunicul domnitor fusese inițiat în masonerie, ca și fratele lui, Barbu Știrbei, iar tatăl fusese ofițer în armata franceză. Prințul a intrat deci în viața publică purtând un nume care deschidea uși la Paris și care, în România, amintea de vechea boierime a Regulamentului Organic. În 1900 a intrat în rezerva artileriei, sublocotenent în 1901, locotenent în 1907. Contemporanii îl numeau „Cavalerul George”, după felul de a trăi mai mult decât după grad.

Pionierul

Prințul a fost, înainte de toate, un om al motoarelor. Împreună cu Bazil Assan și Barbu Bellu a adus primele automobile în România și a primit în 1901 numărul de înmatriculare 0B, cel dintâi eliberat. A fondat Automobil Clubul Român, a câștigat în 1904 cursa București–Giurgiu–București și a făcut în 1905 primul drum cu automobilul până în Persia, pe care Marta l-a transformat în carte. Era și un trăgător excelent, câștigător de concursuri, și un vânător pasionat.

Drumurile lui au fost recorduri de epocă. În 1901 a mers cu mașina de la Geneva la București cu o medie de 25 km/h, socotită atunci record mondial. În 1905, alături de Leon Leonida și Mihai Ferekide, însoțiți de Marta și de Maria Ferekide, a parcurs Galați–Ispahan în 70 de zile, primul turism automobilistic intercontinental pornit din România. În 1904 cumpărase din Germania balonul „România”, pe care l-a donat Ministerului de Război. Chiar el a povestit mai târziu un zbor cu acest balon: echipajul arunca balast ca să urce, trimitea prin porumbel un protest la Minister, iar un om agățat de frânghia de remorcare a fost „bombardat” cu saci de nisip până a dat drumul, înainte ca balonul să aterizeze cu bine la Lehliu.

Momentul decisiv a venit la 18 octombrie 1909, când Louis Blériot a zburat la București la invitația lui, ca președinte al Automobil Clubului. Bibescu a plecat apoi la școala lui Blériot de la Pau și a primit, la 6 ianuarie 1910, brevetul nr. 20 al Aéro-Club de France. Întors acasă, a organizat școala de pilotaj de la Cotroceni, unde și-au luat brevetul Mircea Zorileanu și Nicolae Capșa. La 14 septembrie 1910 a traversat Dunărea în zbor, de pe ostrovul Cioroiu, lângă Giurgiu, până la Rusciuk, la vreo 50 de metri înălțime. În 1911 a zburat la manevrele militare din zona Roman–Pașcani, în 1912 a înființat Liga Națională Aeriană, iar în războiul balcanic din 1913 a condus o secție de avioane în misiuni de recunoaștere.

Prințul l-a sprijinit și financiar pe Traian Vuia. Tot lui i se atribuie întemeierea aerodromului Băneasa, pe fosta moșie a mătușii lui, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fézensac.

Războiul cel mare l-a găsit cumpărând material de aviație din Anglia și Franța. În toamna lui 1916, după prăbușirea frontului, a lucrat cu colonelul britanic John Norton-Griffiths la distrugerea instalațiilor petroliere din Prahova, ca să nu încapă intacte pe mâna germanilor. În ianuarie 1917, la Moreni, i-a salvat viața ofițerului englez, iar în aprilie a primit Distinguished Service Order. Piatra lui de mormânt pomenește comanda unei infanterii marine pe Siret în 1917 și a unei artilerii motorizate la Budapesta în 1918–1919.

Marta și cele două vieți paralele

La 29 iulie 1902 s-a căsătorit cu Marta Lucia Lahovary, fiica ministrului Ion Lahovary, care avea atunci doar 16 ani. Unica lor fiică, Valentine, s-a născut la 27 august 1903. Căsnicia a fost, foarte devreme, una de reprezentare: prințul își împărțea timpul între motoare, curse și aventuri amoroase, iar Marta și-a construit o carieră literară care a făcut-o celebră la Paris, de la Les Huit Paradis din 1908, cartea drumului în Persia, încununată de Academia Franceză, la prietenia cu Proust și la saloanele unde se întâlneau diplomați și capete încoronate.

În 1912 George i-a dăruit Palatul Mogoșoaia, iar Marta a făcut din ruina brâncovenească o reședință restaurată și un loc de întâlnire al elitei europene. Cei doi au rămas legați de nume, de fiică și de Mogoșoaia mai mult decât unul de celălalt, dar niciodată nu au divorțat. Este caracteristic pentru el că palatul pe care i l-a dat soției avea să devină, la sfârșitul vieții lui, un adăpost pentru frații de lojă.

Povestea Martei

Marta se născuse la București, la 28 ianuarie 1886, fiica lui Ioan Lahovary și a prințesei Emma Mavrocordat. Logodna cu George a fost ținută secretă aproape un an, iar căsătoria la 16 ani a aruncat-o într-o lume în care soțul avea numeroase amante și își trăia viața departe de ea. Biografii ei descriu totuși un parteneriat ciudat de solidar: fiecare și-a urmat drumul, iar prințul a fost generos și înțelegător cu viața soției lui, așa cum ea a fost cu a lui.

Les Huit Paradis, cartea călătoriei în Persia din 1905, a lansat-o în 1908 și i-a adus premiul Academiei Franceze. Au urmat Isvor, țara sălciilor, despre lumea satului românesc, Le Perroquet vert (1923), Catherine-Paris (1927), Au bal avec Marcel Proust (1928) și Égalité (1936), iar sub pseudonimul Lucile Décaux a scris romane istorice. Proust i-a lăudat prima carte într-o scrisoare, iar abatele Mugnier, care a convertit-o la catolicism, i-a fost corespondent timp de 36 de ani.

Viața ei sentimentală a fost la fel de vastă ca a soțului. Prințul moștenitor Wilhelm al Germaniei i-a scris scrisori de dragoste vreme de cincisprezece ani, cu Charles-Louis de Beauvau-Craon a avut o legătură de un deceniu, cu regele Alfonso al XIII-lea o idilă scurtă, iar cu Henry de Jouvenel o pasiune ruptă de diferențele de clasă. Cu Ramsay MacDonald și Winston Churchill a avut prietenii care au durat până la moartea lor. Un fir o leagă direct de soț: ofițerul britanic Christopher Thomson, cunoscut în 1915, când pregătea intrarea României în război alături de Aliați, i-a rămas devotat toată viața, iar în 1916 George a lucrat cu același Thomson la distrugerea sondelor din Prahova.

În război Marta a îngrijit răniți într-un spital din București, până când germanii i-au ars casa de la Posada, apoi a ajuns prin Austro-Ungaria la Geneva. După moartea soțului, biografii ei o pun în 1943 într-o misiune în Turcia, alături de vărul ei Barbu Știrbey, pentru ieșirea României din război. La 7 septembrie 1945 a părăsit țara în fața Armatei Roșii și nu s-a mai întors; în 1948 comuniștii au confiscat toate bunurile familiei, inclusiv Mogoșoaia. A primit în 1955 un fotoliu în Academia regală belgiană de limbă și literatură franceză, Legiunea de Onoare în 1962, și a murit la Paris, la 28 noiembrie 1973, la 87 de ani. Autobiografia ei, La Nymphe Europe (1960), este și cea mai bună cheie pentru căsnicia cu prințul aviator.

Fratele Bibescu, 33°

Latura masonică a prințului este cea mai puțin cunoscută, dar și cea mai bine legată de restul vieții lui: un aristocrat francofil, cu relații la Londra și Paris, devenit în anii ’20–’30 fața internațională a masoneriei regulare românești. Data și loja inițierii nu apar în sursele publice pe care le-am putut consulta. Ce se poate urmări este ascensiunea lui după reorganizarea din 1923, când Ioan Pangal, conducătorul Supremului Consiliu de gradul 33, a creat Marea Lojă Națională din România, federația lojilor albastre de Rit Scoțian Antic și Acceptat.

O biografie recentă, publicată în 2025 de Tribuna, îl dă Mare Maestru al Marii Loji Naționale între 1911 și 1916, apoi Mare Maestru onorific din 1925. Prima perioadă nu poate privi obediența reorganizată de Pangal în 1923, ci vechea Mare Lojă Națională Română a lui Constantin Moroiu, întemeiată în 1880. Lista conducătorilor păstrată de urmașii acesteia îl pune pe George Valentin imediat după bunicul său, domnitorul Gheorghe Bibescu, și înaintea lui Zamfir Arbore. Nu am găsit însă un document din anii 1911–1916 care să confirme mandatul.

Primul semn documentat este o ținută de inspecție a Marii Loji din 23 iulie 1924, în care „Fr. G. Bibescu 33” vorbește despre fazele prin care trecuse masoneria română la începuturile ei, în cuvinte păstrate în documentele interne ale obedienței. În 1925 devine Mare Maestru onorific al Marii Loji, iar în mai 1929 membru activ al Supremului Consiliu pentru România. La 26 octombrie 1929 este numit garant de amiciție al Marii Loji Elvețiene Alpina pe lângă Marea Lojă Națională, iar la 11 februarie 1930 participă la adunarea care ratifică fuziunea cu Marea Lojă Simbolică de Rit Ioanit.

Prestigiul lui contează decisiv în relația cu Londra. Pangal obținuse recunoașterea Supremului Consiliu român de la Consiliul Suprem Mamă al lumii, iar recunoașterea engleză a venit cu sprijinul lui Bibescu. Corespondența păstrată la Freemasons’ Hall arată pașii următori: în septembrie 1930 Marea Lojă română anunța că prințul ar socoti un privilegiu să fie primul reprezentant al Marii Loji Unite a Angliei pe lângă ea, în februarie 1931 Londra comunica aprobarea Ducelui de Connaught, iar în aprilie bijuteria de reprezentant îl aștepta la București, până la întoarcerea lui din India. În 1932, tot la inițiativa lui, a fost propus ca reprezentant român la Londra Edward Dean. Sursele obedienței de azi îl socotesc Mare Maestru în perioada în care Marea Lojă Națională a obținut recunoașterea engleză, iar arhiva lui Jean Pangal îl numește explicit Mare Maestru al MLNR.

Anii ’30 au fost anii presiunii. Liga lui Cuza publica la Cluj, în februarie 1930, chemări ca masonii români să se „pocăiască”, apărea Buletinul anti-iudeo-masonic, iar sediul Marelui Orient fusese percheziționat din inițiativă privată. Marea Lojă a răspuns închizându-se și organizându-se: la 9 noiembrie 1934, într-o ședință a Marelui Consiliu ținută în prezența lui Bibescu, Pangal a aprobat crearea unui serviciu de informații masonic. În februarie 1937, după o audiență la Carol al II-lea, Pangal a „adormit” Marea Lojă, iar ordinul a încetat oficial să lucreze. Tradiția obedienței spune că prințul a pus atunci Mogoșoaia la dispoziția fraților pentru întâlniri, pe toată durata interdicției. Nu am găsit un document de epocă pentru această afirmație, dar ea se potrivește cu omul și cu locul.

Ce spune arhiva

Inventarul fondului Francmasoneria Română 1921–1945 de la Arhivele Naționale Istorice Centrale (inv. 3254, 354 de unități arhivistice) nu îl pomenește pe Bibescu în niciun titlu de dosar. Explicația ține de structura fondului: cea mai mare parte a lui vine de la Marele Orient al României și de la loji ca „Înfrățirea”, „Minerva”, „C.A. Rosetti” sau „Steaua Dunării”, adică din tabăra care nu era a lui. Prefața inventarului confirmă ruptura: la 24 ianuarie 1934 s-a constituit Francmasoneria Română Unită, din facțiunea lui Mihail Sadoveanu a Marii Loji Naționale și din Marele Orient condus de Emil I. Papiniu, cu circa 50 de loji. Facțiunea lui Pangal, în care se afla Bibescu, nu apare în această unire.

Tot prefața datează închiderea conducerii Marii Loji Naționale în 1938, printr-o înțelegere aprig contestată între Carol al II-lea și Marele Maestru Jean Pangal, motivată de situația politică și de atacurile legionare. Arhiva lui Pangal vorbește de februarie 1937, iar diferența ține probabil de pașii succesivi ai adormirii. Pentru cercetarea mai departe, dosarele cele mai promițătoare sunt tăieturile de presă din Dreptatea, Cuvântul și Dimineața despre masoneria română (1924–1933), actul de unire și pactul de federalizare dintre Marea Lojă Națională Română și Marele Orient (1929–1936) și raportul Marii Loji din New York din 1933–1934 despre federația românească.

Președintele aviatorilor lumii

După război, prințul și-a pus prestigiul în slujba aviației civile și a sportului. În 1920 a fondat Aeroclubul Regal al României, recunoscut ca persoană juridică la 13 aprilie 1923, a fost cofondator al Comitetului Olimpic Român în 1914 și președintele lui între 1920 și 1923. La Federația Aeronautică Internațională, pe care contribuise s-o întemeieze, a fost vicepreședinte din 1927 și președinte din 1930 până la moarte. Era un post de reprezentare mondială, iar prințul l-a ocupat exact în anii în care era și omul Marii Loji române în relația cu Londra: două rețele internaționale de prestigiu, ținute de același aristocrat cosmopolit.

Aventura nu s-a oprit la birou. În 1927 a primit un trimotor Ford, botezat „Comte de La Vaulx” după fondatorul FAI, iar în primăvara lui 1931 a plecat cu el într-un raid de propagandă Paris–Calcutta. La 17 aprilie 1931 avionul a fost atacat de vulturi uriași și a aterizat forțat; locotenentul Radu Beller a murit, iar maiorul Burduloiu și Bibescu au fost grav răniți. Episodul explică și scrisoarea din aprilie 1931 a Marelui Secretar Erast Peretz, care păstra bijuteria masonică a prințului până la întoarcerea lui din India.

Dimineața l-a intervievat pe 20 aprilie 1931, înaintea plecării. Prințul pregătea un zbor Paris–Saigon cu avionul construit de Ford, pe care unele surse îl spun împrumutat de regele Carol al II-lea, și ținea să precizeze că nu e un raid, ci propagandă aeriană a Federației. Ziarul îl descria ca pe un om cu o fire pronunțat combativă. Câteva zile mai târziu, depeșele Rador, Reuter și Havas anunțau că avionul s-a prăbușit lângă Gaya și Allahabad, după ce o pasăre a lovit elicea, și a ars. Primele știri se contraziceau asupra răniților; echipajul îi cuprindea pe Burduloiu, Beller și mecanicul Hunt.

Presa populară a vremii l-a transformat într-un erou național. Libertatea, foaia pentru popor a Universului, scria la 15 octombrie 1931, sub titlul „Miniștrii de aviație ai marilor țări s-au întrunit în România”, că după dubla alegere a lui Titulescu la Societatea Națiunilor România se învrednicea de o nouă mare cinste, prin alegerea unui coborâtor din domnitorii munteni în fruntea Federației Aeronautice. Ziarul povestea raidul spre India și atacul vulturilor, apoi conferința la care prințul îi chemase la București pe miniștrii aviației din Franța, Anglia, Italia și Germania. Francezul Dumesnil a aterizat pe aerodromul bucureștean la 10 octombrie, întâmpinat de patru avioane românești, iar oaspeții au urmărit apoi o demonstrație aeriană la Mogoșoaia. Articolul se încheie cu o înțepătură care spune mult despre epocă: o nouă dovadă de prețuire din partea străinilor de peste hotare, dar nu și din partea răuvoitorilor străini dinăuntrul țării.

În a doua jumătate a lui 1940 medicii i-au descoperit un cancer pulmonar. A murit la București, la 2 iulie 1941, la 61 de ani, în prima săptămână a războiului din Est și sub un regim care trimitea listele de masoni la poliție. A fost înmormântat în biserica albă din 1688 din curtea Palatului Mogoșoaia, locul pe care îl dăruise soției și pe care tradiția îl leagă de ultimele întâlniri ale fraților lui.

Surse

Presa interbelică: Libertatea, București, an XXX, nr. 21, 15 octombrie 1931, p. 5 (BCU Cluj); Dimineața, 20 aprilie 1931; Înfrățirea Românească, Cluj, an VI, nr. 8, 15 februarie 1930 (Internet Archive).

Arhivă: Arhivele Naționale Istorice Centrale, Inventar. Fond Francmasoneria Română 1921–1945, inv. nr. 3254, prelucrare și prefață Doina Cimpoeșu, 2012.

Masoneria: Marea Lojă Națională Unită din România, pagina lui George Valentin Bibescu; Documente masonice românești la Freemasons’ Hall, Londra; MLNR, Masoni celebri; Historia, Jean Pangal.

Biografie: George Valentin Bibescu, Wikipedia; Marta Bibescu, Wikipedia; Dorin Nădrău, „Fascinantul prinț George Valentin Bibescu”, Tribuna, 2025; „Fascinantul George Valentin Bibescu, sportsman și prinț veritabil”, Dosare Secrete, 2023.

Rămân de verificat în fondul Francmasoneria Română data inițierii și loja-mamă, precum și lista lui Toma Petrescu din Conspirația lojilor (1941).