O cerere care pare de rutină

Scenariul nu mai este unul de manual. Inspectorii Direcției Generale Antifraudă Fiscală se prezintă la o societate, de regulă parte a unui grup cu entități în mai multe state, și solicită, printre altele, „întreaga corespondență purtată cu avocații societății”, contractele de asistență juridică încheiate și actele redactate în executarea acestora. Motivul declarat este stabilirea locului conducerii efective, adică a locului unde se iau, în fapt, deciziile strategice și comerciale ale entității.

Miza este considerabilă. Dacă se reține că o persoană juridică străină este condusă efectiv din România, ea devine contribuabil la impozitul pe profit în România pentru întregul său profit, iar în relația cu statul celălalt se ajunge la regula de departajare a rezidenței din convenția de evitare a dublei impuneri. Invers, dacă se reține că o societate românească este de fapt condusă din altă parte, se deschide discuția despre existența unui sediu permanent, a unei structuri artificiale sau a unei interpuneri fără substanță.

Logica fiscului este ușor de înțeles. Cine îi dă instrucțiuni avocatului, de unde și cu ce putere de decizie sunt indicii despre locul în care se formează voința socială. Numai că în aceeași corespondență se află și analiza riscurilor, variantele de structurare respinse, opiniile despre poziția fiscală a grupului, evaluarea șanselor într-un eventual litigiu și, nu de puține ori, chiar strategia de business. Contractul de asistență juridică nu este nici el un document neutru: obiectul mandatului spune deja ce problemă a identificat clientul și pe ce teren se pregătește să se apere.

Unde cedează protecția de astăzi

Legea nr. 51/1995 consacră secretul profesional și inviolabilitatea actelor și lucrărilor din cabinetul avocatului, iar art. 67 din Codul de procedură fiscală recunoaște anumite limite ale obligației de a furniza informații organului fiscal, de care se pot prevala cei ținuți de secretul profesional. Problema este că ambele garanții sunt construite în jurul avocatului. Ele îl protejează pe cel care deține secretul, nu și documentul aflat la client.

Când cererea nu mai este adresată cabinetului, ci societății, raportul se schimbă complet. Clientul are o obligație de cooperare, poartă sarcina probei pentru pozițiile sale fiscale și riscă, în caz de refuz, sancțiuni contravenționale, estimarea bazei de impunere sau, mai subtil, o prezumție defavorabilă construită pe ideea că „are ceva de ascuns”. În practică, contribuabilul este împins să renunțe singur la o confidențialitate care, teoretic, îi aparține. Ceea ce fiscul nu poate obține de la avocat obține, pe ușa din spate, de la client.

Aici apare și o asimetrie greu de justificat. Pentru a percheziționa sediul unei societăți sau cabinetul unui avocat, procurorul are nevoie de un mandat emis de judecător, iar ridicarea înscrisurilor de la avocat poate fi făcută numai de procuror, în condițiile legii. ANAF și Antifrauda pot cere astăzi aceleași documente, inclusiv corespondența cu avocatul, printr-o simplă adresă, fără niciun control prealabil al unui judecător. Rezultatul este aberant: organul care investighează infracțiuni are nevoie de autorizare judiciară, iar organul care face un control administrativ obține același rezultat fără ea.

Această construcție nu mai corespunde standardului european. În cauza C-694/20, Orde van Vlaamse Balies (hotărârea din 8 decembrie 2022), Curtea de Justiție a arătat că art. 7 din Cartă protejează nu doar activitatea de apărare în litigii, ci și consultanța juridică, atât în privința conținutului, cât și a existenței însăși a consultării. În cauza C-432/23, Ordre des avocats du barreau de Luxembourg (hotărârea din 26 septembrie 2024), Curtea a mers mai departe: o somație a administrației fiscale prin care i se cereau avocatului documente privind consultanța acordată unui client în materie de drept societar, într-o procedură de schimb de informații, intră sub protecția întărită a acestei garanții. Pe terenul Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă constant, de la Michaud c. Franței (2012), că schimburile dintre avocat și client se bucură de o protecție întărită în temeiul art. 8.

Din această jurisprudență se desprind două lucruri relevante pentru cazul nostru. Primul este că protecția nu depinde de natura domeniului, deci consultanța fiscală sau societară nu este un „secret de rang inferior” față de apărarea penală. Al doilea este că protejat este raportul, nu locul unde se găsește hârtia. Un e-mail cu opinia avocatului nu își pierde caracterul confidențial pentru că stă pe serverul clientului și nu pe cel al cabinetului.

Ce schimbă propunerea legislativă B563/2026

Pe 14 octombrie 2026 a fost înregistrată la Senat, sub nr. B563/2026, propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 51/1995, inițiată de senatorii Daniel Fenechiu, Robert Cazanciuc, Titus Corlățean și alți parlamentari din aproape toate grupurile. Pe 19 octombrie a fost trimisă la avize, iar Consiliul Legislativ are termen până pe 18 noiembrie. Expunerea de motive rezumă filosofia proiectului într-o frază: protecția secretului profesional trebuie să urmeze informația.

Două texte privesc direct situația descrisă mai sus. Noul art. 34 alin. (1) declară inviolabile „datele, informațiile, comunicările, actele, lucrările și celelalte materiale cu caracter profesional”, indiferent de suport, de modul în care au fost create, comunicate sau stocate și indiferent dacă se află asupra avocatului, în sediul profesional ori la un furnizor de servicii sau alt terț care le păstrează pentru avocat. Noul art. 34¹ duce această protecție, pentru prima dată în mod expres, în afara procesului penal: ea se aplică „și în cadrul inspecțiilor, verificărilor, controalelor sau al altor proceduri” desfășurate de autorități publice care pot conduce la accesarea, copierea sau ridicarea materialelor profesionale. Accesul se limitează la ceea ce este necesar scopului legal urmărit, iar materialele pentru care avocatul invocă secretul profesional nu pot fi examinate până la stabilirea, potrivit legii, a caracterului lor protejat.

Cu alte cuvinte, un control al Antifraudei intră în sfera noii reglementări. La acestea se adaugă art. 3 alin. (2²), potrivit căruia prezența avocatului în orice procedură administrativă nu poate fi restricționată cât timp clientul este implicat, și art. III, care obligă autoritățile să pună în acord, în 60 de zile, reglementările sectoriale privind protecția secretului profesional. Expunerea de motive invocă explicit art. 67 din Codul de procedură fiscală și mecanismul din art. 38 al Legii concurenței ca soluții sectoriale pe care proiectul le ridică la rang de garanție generală.

Trebuie spus limpede, pentru că discuția publică alunecă repede în caricatură: nu pledăm pentru neconformare fiscală și nici pentru evaziune. Pledăm pentru confidențialitate totală în relația cu clientul. Sunt lucruri diferite, iar confuzia lor este comodă doar pentru cine vrea să ocolească regulile probei. Evaziunea se dovedește cu facturi, fluxuri financiare, contracte cu terții și fapte, nu cu opinia pe care avocatul i-a dat-o clientului despre riscurile unei operațiuni.

Clientul care primește o asemenea cerere nu este un infractor și nici un contribuabil care nu se conformează. Până la proba contrară, el beneficiază de prezumția de nevinovăție garantată de art. 23 alin. (11) din Constituție și de art. 6 din Convenție, iar în raportul fiscal de principiul bunei-credințe consacrat de Codul de procedură fiscală. A-i cere toată corespondența cu avocatul doar pentru că o ipoteză de lucru a inspectorilor ar putea fi confirmată de ea înseamnă a răsturna această prezumție. Contribuabilul ajunge să își dovedească nevinovăția deschizându-și consultanța juridică, ca și cum confidențialitatea ar fi în sine un indiciu de fraudă.

Secretul profesional există pentru client, nu pentru avocat. O societate care nu poate discuta deschis cu avocatul ei despre riscurile unei structuri, despre o poziție fiscală discutabilă sau despre opțiunile de planificare fiscală legală va lua decizii mai proaste, nu mai oneste. Paradoxal, tocmai consultanța prudentă, care semnalează riscul și recomandă renunțarea la o schemă, devine o probă incomodă dacă poate fi ridicată și citită de inspectori. Un contribuabil care știe că tot ce îi spune avocatului poate ajunge în dosarul de control fie nu mai întreabă, fie nu mai scrie nimic, iar ambele variante sunt mai rele pentru conformarea fiscală decât confidențialitatea.

Proiectul rezolvă astfel cea mai mare parte a problemei, dar un punct merită clarificat în dezbaterea parlamentară. Textul protejează materialele aflate la avocat sau la terți care le păstrează „pentru avocat”, iar mecanismul din art. 34¹ alin. (3) pornește atunci când avocatul invocă secretul. Cererea Antifraudei din practica pe care o descriam nu ajunge însă la avocat, ci la client, care are aceeași corespondență pe propriul server. Argumentul că protejată este comunicarea însăși, oriunde s-ar afla, decurge firesc din litera art. 34 alin. (1) și din principiul afirmat în expunerea de motive. Ar fi totuși mai sigur ca legea să spună expres că aceeași protecție acoperă comunicările avocat-client și contractul de asistență juridică aflate la client, iar clientul le poate opune el însuși oricărei autorități. Ar trebui privită cu atenție și rezerva din art. 34¹ alin. (1), „cu excepția cazurilor și în condițiile expres prevăzute de lege”, pentru ca ea să nu fie folosită ulterior ca portiță în legislația fiscală.

Linia trebuie trasă cu precizie și în cealaltă direcție, pentru ca reforma să reziste unei critici serioase. Fiscul păstrează dreptul de a verifica realitatea și deductibilitatea onorariilor, iar pentru aceasta îi sunt suficiente factura, dovada plății și o descriere a serviciilor care nu dezvăluie conținutul consultanței. Protecția nu se întinde asupra actelor juridice încheiate de societate cu terții doar pentru că au trecut prin mâna avocatului și încetează acolo unde avocatul însuși este suspectat, pe baza unor indicii temeinice, de participarea la o faptă penală.

Cât privește locul conducerii efective, el trebuie dovedit cu faptele vieții sociale, nu cu sfaturile primite de societate. Unde se întrunește consiliul, unde își au reședința și unde lucrează efectiv administratorii, cine semnează și de unde, cine aprobă bugetele și investițiile sunt elemente pe care organul fiscal le poate obține fără să intre în cabinetul avocatului și fără să citească strategia clientului. Adoptată în forma propusă, cu clarificarea privind documentele aflate la client, legea nu va lăsa fiscul fără mijloace de probă. Îl va obliga să își construiască dosarul pe fapte și va lăsa consultanța juridică acolo unde îi este locul, în spațiul confidențial dintre client și avocatul său.

Ciprian Păun