Comunicatul Romanian Business Leaders despre proiectul B563/2026 are o calitate rară: în două fraze ne spune mai multe despre cei care l-au scris decât despre proiectul pe care îl critică. Ni se spune că avocatul ar deveni obligatoriu pentru „actele firmelor și contractele comerciale”. Pentru o organizație care pretinde că apără mediul de afaceri de costuri inutile, e o formulare care arată de ce mediul de afaceri are uneori nevoie de un jurist.

Să începem cu „firmele”. Legea nr. 31/1990 nu reglementează firme, ci societăți. Termenul a fost ales deliberat, iar după reforma Codului civil legiuitorul a scos și adjectivul „comerciale” din titlul legii, tocmai ca să nu rămână nicio ambiguitate. În dreptul nostru, firma are un sens tehnic precis, consacrat de legislația registrului comerțului: este numele sub care profesionistul își desfășoară activitatea. Așadar, luat în serios, comunicatul ne avertizează asupra unui pericol nou: obligativitatea avocatului pentru actele numelor comerciale. Firma „Popescu Construct” va trebui, pare-se, să-și angajeze apărător înainte să semneze ceva. Rămâne de văzut cu ce mână.

Apoi „contractele comerciale”. Aici comunicatul face o adevărată incursiune arheologică. Codul comercial din 1887 a fost abrogat la 1 octombrie 2011, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, care a adoptat concepția monistă. De atunci nu mai avem fapte de comerț, comercianți și contracte comerciale opuse celor civile. Avem profesioniști, întreprinderi și contracte, pe care Codul civil le reglementează unitar. Faptul că o asociație a oamenilor de afaceri descoperă în 2026 o categorie juridică dispărută acum cincisprezece ani e aproape înduioșător. E ca și cum ai protesta împotriva unui impozit pe ferestre: indignarea poate fi sinceră, dar obiectul ei nu mai există.

Nu e o simplă chichiță de terminologie. Cine critică o propunere legislativă pretinde implicit că a citit-o și că o poate plasa în sistemul de drept în care urmează să funcționeze. Când chiar titlul comunicatului folosește noțiuni pe care legislația în vigoare nu le mai cunoaște, cititorul are tot dreptul să se întrebe cât de atent a fost citit restul. Cu atât mai mult cu cât cifra de „peste 100 de milioane de euro anual” apare fără nicio metodologie, fără vreo ipoteză despre câte acte ar fi afectate, ce onorariu mediu s-a luat în calcul sau ce costuri ale litigiilor evitate s-au scăzut din ecuație. Un număr rotund, mare, plasat strategic, care sună bine pe un fundal mov cu un ciocănel de judecător.

Ironia cea mai fină este însă alta. Comunicatul demonstrează, involuntar, exact argumentul celor care susțin implicarea unui profesionist al dreptului în redactarea actelor juridice: atunci când nespecialiștii scriu despre drept, rezultatul conține erori elementare. Dacă două fraze dintr-un comunicat de presă atent cizelat au reușit să confunde societatea cu numele ei și să reînvie Codul comercial, ne putem imagina ce se întâmplă într-un act constitutiv sau într-un contract de cesiune redactat după un model descărcat de pe internet.

Asta nu înseamnă că dezbaterea despre costuri ar fi lipsită de sens. Întrebarea dacă o obligație legală de asistență juridică e proporțională, dacă nu cumva creează o rentă de monopol pentru o profesie sau dacă frânează soluțiile digitale de constituire a societăților este una legitimă și merită discutată serios, cu date verificabile și cu textul proiectului pe masă. Tocmai de aceea merita o analiză mai bună decât două fraze care, la prima lectură a unui student de anul doi, pică examenul de drept comercial. Pardon, de dreptul afacerilor. Că și eu mă las uneori purtat de nostalgie.