Ciprian Păun

Cluj-Napoca · Drept · Istorie · Politică · Societăți secrete și discrete

Liniștitul Cluj interbelic între polemici naționaliste și gloanțe contra rectorilor

CIPRIAN PĂUN

Un oraș care se voia liniștit

În primăvara lui 1923, Clujul românesc avea patru ani de existență și își căuta o imagine pe măsura noii sale condiții de capitală a Ardealului. Săptămânalul Clujul, scos de librarul și fabricantul de clopote Alexandru Anca, își justifica titlul, la primul număr din 8 aprilie, prin transformarea orașului în „Ierusalimul învierii românești”. Șapte săptămâni mai târziu, același ziar publica pe prima pagină un editorial semnat de avocatul și fostul deputat Ion Giurgiu, care spunea exact contrariul: Clujul în care toți credeau că vor găsi pace și armonie devenise un „cuib de vespi”, un vulcan care își aruncă lava pe propriul trup.

Numărul 8 al ziarului, din 27 mai 1923, adună într-o singură foaie de patru pagini aproape toate tensiunile care vor marca orașul în deceniul următor. Pe aceeași pagină stau scandalul alegerilor de la Baroul Cluj, greva avocaților români împotriva noului decan și știrea despre cele trei gloanțe trase noaptea prin fereastra rectorului Iacob Iacobovici. Mai încolo se găsesc protestul negustorilor față de legea speculei, adunarea Partidului Maghiar de la Târgu-Mureș și o notă amară despre orfanii de război de la Lomb, „mâncați de râie”.

Prima pagină a ziarului Clujul, nr. 8, 27 mai 1923
Prima pagină a ziarului Clujul, nr. 8, 27 mai 1923, cu editorialul lui Ion Giurgiu despre „zarva advocaților” (BCU Cluj)

Articolul de față pornește de la acel număr și urmărește firele lui în presa vremii și în cercetarea istorică recentă. Drumul trece prin anul universitar pierdut 1922–1923, prin disputa pentru „naționalizarea” baroului și prin violențele studențești din 1923 și 1927. Se încheie cu împușcăturile din 28 noiembrie 1938, care l-au lăsat pe rectorul Florian Ștefănescu-Goangă la un pas de moarte și au oferit regimului carlist pretextul pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Anul irosit și gloanțele de pe strada Schütz János

Totul a pornit în noiembrie 1922, în sălile de disecție ale Facultății de Medicină. Studenții evrei au refuzat să diseace trupul unui coreligionar, iar colegii lor români au cerut ca evreii să lucreze de acum înainte doar pe „cadavre evreiești”. Conflictul a crescut repede, pentru că avea un teren pregătit: în anul acela, Medicina din Cluj avea 355 de studenți români (50,5%) și 300 de studenți evrei (42,7%), după socotelile Mariei Ghitta.

Centrul Studențesc „Petru Maior” a preluat conducerea mișcării și a trimis Senatului o listă de cereri. Pe primul loc stătea numerus clausus, urmat de rezolvarea chestiunii cadavrelor și de un examen obligatoriu de limba română. Cererile antisemite erau amestecate cu nevoi reale și presante: cămine, cantine, săli de lectură, cărți în românește și laboratoare. La 10 decembrie 1922 s-a înființat la nivel național Uniunea Națională a Studenților Creștini, iar ziua a devenit „sărbătoare studențească”.

Anul universitar 1922–1923 s-a consumat aproape în întregime în greve și boicotarea cursurilor. În seara de 28 aprilie 1923, în ajunul sosirii Prințului Carol la Cluj, la Universitate au izbucnit tulburări violente. Două zile mai târziu, studentul la drept Ion I. Moța s-a autoproclamat președinte „ad-hoc” al Centrului, iar pe 3 mai Senatul l-a exclus împreună cu alți șase colegi. Universitatea și orașul au intrat sub stare de asediu, iar căminele au fost închise pe 15 mai.

În acest climat, în seara de marți 22 mai 1923, cineva a tras cu revolverul în ferestrele locuinței rectorului Iacob Iacobovici, chirurgul care conducea Universitatea în acel an. Casa se afla pe strada Schütz János, cu geamurile spre promenadă. Clujul vorbește de trei gloanțe, Wikipedia de patru focuri trase din stradă, pe când rectorul trecea din dormitor în sufragerie, iar Újság, preluat de Ellenzék pe 25 mai, de o „adevărată salvă”. Rectorul a scăpat nevătămat.

Bănuiala a căzut imediat asupra studenților. Comitetul „Petru Maior” a dat o declarație de condamnare unanimă, iar Moța i-a scris personal rectorului că asemenea fapte nu puteau fi comise decât de indivizi care voiau să-i compromită pe studenți. Iacobovici însuși a minimalizat incidentul, numindu-l isprava nocturnă a unor oameni iresponsabili. Clujul a observat cu acreală că atentatul venea tocmai la timp pentru a justifica menținerea stării de asediu înăsprite.

Pe 26 mai, Ellenzék anunța prima arestare. Poliția îl reținuse și îl predase parchetului pe Jonel Moldován, student la drept, originar din Békéscsaba, venit în Ardeal odată cu retragerea trupelor române și înrolat în armata română. Moldován mai fusese reținut cu câteva săptămâni înainte, pentru că participa, deși jurist, la ședințele mediciniștilor, printre cei mai înfocați. A negat energic orice implicare, iar ancheta continua împotriva a doi presupuși complici, fugiți. Clujul comenta ironic că studentul fusese arestat doar pentru că era „originar din Ungaria”.

În iunie, cotidianul Patria scria că atacatorii fuseseră descoperiți: trei studenți antisemiți, dezavuați de colegii lor „serioși”. Cifra se potrivește cu Moldován și cei doi complici, deși legătura nu e confirmată explicit de nicio sursă consultată. Ce s-a întâmplat mai departe cu ancheta nu reiese din presa parcursă. Universitatea s-a închis la 1 iunie, cu examenele amânate pentru toamnă. Ultima măsură semnată de Iacobovici, la sfârșitul lui iunie, a fost introducerea examenului de admitere cu probe de limba, istoria și geografia românilor, un numerus clausus pe ocolite.

Zarva avocaților și „naționalizarea” baroului

Alegerile de la Baroul Cluj din duminica de 20 mai 1923 au părut la început o competiție obișnuită între doi avocați români. Au votat 139 de avocați, patru voturi au fost anulate, iar dr. Dionisie Pop a câștigat cu 85 de voturi, față de 50 pentru dr. Valer Roman. Pop era jurisconsultul primăriei din 1919 și secretarul baroului de patru ani, Roman era considerat socialist și îl răsturnase anterior din decanat pe bătrânul Aurel Isacu.

Pe lista învingătoare au intrat în comitet Camil Negrea, Imre Gabányi, Salamon Berkes, Ede Abrudbányai și Aurel Milea, iar ca delegați la Uniunea avocaților Liviu Ghilezan, Vasile Pop și Ion Giurgiu. Noul decan și-a anunțat programul în Ellenzék: aplicarea strictă a noii legi a avocaturii, nepărtinitor, fără politică și fără deosebire de naționalitate. La propunerea lui Giurgiu, Aurel Isacu a fost ales decan de onoare pe viață.

Înfrângerea a fost repede transformată într-o chestiune națională. Partizanii lui Roman au cerut casarea alegerii pe motiv că pe listă figurau avocați maghiari și evrei care „nu știu românește”, iar trei dintre ei, Aurel Blaga, Simion Nemeș și Aurel Socol, și-au anunțat demisia și au declarat grevă împotriva noului decan. Giurgiu le-a răspuns în Clujul cu argumentul aritmetic: minoritarii formau majoritatea covârșitoare a baroului și puteau alege un consiliu exclusiv minoritar, dar n-au făcut-o. Nota redacțională a ziarului adăuga o lecție practică: avocații lui Roman veniseră la vot abia spre final, după ce minoritarii votaseră în bloc.

Pe 26 mai, Ellenzék descria baroul împărțit în trei tabere. Tinerii îl aleseseră pe Pop fără criterii politice, grupul lui Roman refuza intrarea minoritarilor în comitet, iar o a treia grupare socotea noua conducere nepotrivită pentru tradiția baroului. După demisii a plecat și Lajos Ötvös, ales în unanimitate în comisia de examinare, pentru că majoritatea era nemulțumită. Nemulțumiții pregăteau o delegație la ministrul justiției I. Th. Florescu, care trebuia să sosească la Cluj, pentru a cere anularea alegerilor din cauza conduitei „teroriste” a opoziției.

În iunie, Giurgiu a numit în Clujul omul pe care îl socotea instigatorul boicotului: dr. Ioan Suciu, fost șef de resort în Consiliul Dirigent și președinte al Comisiei de unificare, acum șef al contenciosului clujean. Pamfletul „Balaurul Clujului” îl acuză că, după ce declarase că nu vrea nicio funcție, se plânsese că a fost ocolit și ceruse „capul” noului decan. Tot Suciu l-ar fi făcut „stupid” pe Demetriu Dobrescu, președintele Uniunii avocaților, venit la Cluj la invitația lui Giurgiu să împace părțile.

Pe 24 iunie, tabăra naționalistă a organizat o alegere parțială pentru locurile rămase libere și l-a proclamat decan pe dr. Amos Frâncu. Pop, Berkes, Gabányi și Abrudbányai au contestat-o, iar comitetul Uniunii, condus de Dobrescu, a invalidat-o pe motive de formă. Printre ele: se aleseseră membri noi în locul a șapte avocați evrei și maghiari care nu demisionaseră. Vechiul consiliu al lui Pop a fost declarat legal.

Clujul din 22 iulie, care în mai îl găzduise pe Giurgiu, numea acum decizia Uniunii „revoltătoare”. Tabăra Suciu–Frâncu–Roman a declarat sentința nulă și „naționalizarea” baroului definitivă, cu planul unui bloc al avocaților români din tot Ardealul. Giurgiu a răspuns, prin întâmpinare, că și sub Pop 12 din cei 20 de membri ai conducerii erau români și că invalidarea era cea mai mare palmă primită vreodată de un barou din țară.

Miza depășea însă breasla avocaților. În același număr, Frâncu, prezentat drept „decanul baroului Cluj”, era ales în fruntea legiunii de tir și sport a foștilor gardiști naționali din 1918, viitoarea „Frăție de Cruce” sprijinită de generalii Moșoiu și Rășcanu. Roman avea să conducă, spre sfârșitul anului, grupul intelectual „Acțiunea Românească”. Disputa din barou se transformase într-un laborator al noului naționalism clujean.

De la vitrine sparte la pogromul itinerant (1923–1928)

După vara lui 1923, mișcarea studențească a ieșit din universitate în stradă. Congresul delegaților de la Iași, din 22–25 august, a hotărât în secret „lupta activă împotriva guvernului și a tuturor dușmanilor”. Pe 8 octombrie au fost arestați la București membrii unui complot care plănuia uciderea unor miniștri, rabini, bancheri și ziariști. Printre ei se aflau clujenii Ion Moța, Aurel Vernichescu și Corneliu Georgescu. „Văcăreștenii” au devenit eroii mișcării, iar în martie 1924, în plin proces, Moța a tras asupra lui Vernichescu, pe care îl socotea trădătorul grupului.

La Cluj, prima aniversare a „mișcării”, pe 10 decembrie 1923, a adus o slujbă religioasă, o conferință a lui Octavian Goga la Teatrul Național și demonstrații de stradă care au degenerat. Șase zile mai târziu a venit episodul cel mai grav din acel an: Congresul General al Presei, primul de acest fel din Ardeal, cu ziariști români și maghiari, programat pentru 16–18 decembrie. În gară, președintele studenților clujeni, doctorandul Mica, i-a avertizat pe delegați că studenții nu garantează felul în care vor fi primiți ziariștii care nu le sunt pe plac. În Piața Unirii, studenții au ars toate exemplarele din Dimineața, Adevărul, Lupta și Presa găsite la cele șase chioșcuri de ziare.

După-amiază, peste o mie de studenți au forțat cordonul de vreo sută de polițiști și jandarmi și au ocupat jumătate din sala Prefecturii, unde se deschidea congresul. Seara, la Teatrul Național, l-au împiedicat să vorbească pe Constantin Bacalbașa, președintele Sindicatului ziariștilor din București, care a crezut că asistă la o manifestație împotriva Vechiului Regat. Apoi au pornit în grup compact prin oraș și au spart vitrinele băncilor și prăvăliilor evreiești, cu pagube estimate la un milion și jumătate de lei.

Congresul a fost suspendat, iar generalul Nicolae Petala, comandantul Corpului 6 Armată, a înăsprit pe 17 decembrie starea de asediu. C. G. Costa-Foru, secretarul general al Ligii Drepturilor Omului, a aflat cu stupoare că unii dintre spărgătorii de vitrine îl căutau pe nume. Peste două săptămâni, Valer Roman explica la o adunare a „Acțiunii Românești” că Liga Drepturilor Omului este organizația diametral opusă noii grupări, iar profesorul Iuliu Hațieganu cerea ca studenții să-și continue mișcarea naționalistă. Maria Ghitta descrie acest moment ca trecerea de la „naționalizarea” la „brutalizarea” Clujului.

Anii 1924–1926 au fost mai liniștiți la Cluj, dar nu și în țară. La Iași, Corneliu Zelea Codreanu l-a împușcat mortal pe prefectul de poliție Constantin Manciu, pe 25 octombrie 1924, și a fost achitat în 1925. La congresul studențesc de la Iași, din noiembrie–decembrie 1926, clujenii au mers însoțiți de prefectul județului, Marcian Căluțiu, și de câțiva profesori, iar Centrul „Petru Maior” și-a creat o „poliție a congresiștilor” ca să-i țină în frâu pe turbulenți.

Acalmia s-a rupt în decembrie 1927, la congresul Uniunii Naționale a Studenților Creștini de la Oradea, din 4–6 decembrie. Guvernul a dat trenuri gratuite, iar subsecretarul de stat de la Interne, Gheorghe Tătărescu, a sprijinit logistic reuniunea. Au venit aproape 5.000 de studenți, o treime dintre ei femei. În seara de 5 decembrie, după o horă în fața Teatrului și un incident real sau provocat la Hotelul Park, au început bătăile. Până a doua zi după-amiază, sinagogile, casele și prăvăliile evreiești din Oradea au fost devastate, iar peste o sută de oameni au fost răniți, câțiva grav.

La întoarcere, trenurile cu studenți au dus violența mai departe, la Tileagd, Ciucea, Huedin, Șoricani, Cluj, Brașov, Târgu Ocna și Chișinău. Istoricul Lucian Nastasă-Kovács a numit episodul „pogromul itinerant”. La Cluj, raportul trimis de ministrul american la București pe 10 decembrie consemna că șase sinagogi au fost sparte și distruse complet, la fel și locuințele cunoscute ale rabinilor. Documentele adunate de Nastasă-Kovács arată că, cel puțin la Oradea și Cluj, distrugerile au fost organizate sistematic, cu „binevoitori” care indicau adresele.

Pe 14 decembrie, Consiliul de Miniștri și-a recunoscut o parte din vină, dar a sancționat doar administrația locală. Pe 17 decembrie au fost demiși prefectul poliției din Cluj, lt.-col. Al. Stătescu, directorul poliției Ioan Chifor, inspectorul Eugen Cloanță, comandantul sergenților de stradă Gheorghe Poruț și subcomisarii Avram Faragău și Ioan Colț. Tătărescu, care autorizase congresul, a rămas în funcție. În 1928, guvernul a interzis întrunirile studențești și a promis să refacă din bani publici sinagogile distruse.

Tot atunci, la sfârșitul lui 1927 și începutul lui 1928, asistentul universitar Lazăr Isaicu, fost combatant și lider local al Ligii Apărării Național-Creștine, organiza Legiunea în Ardeal. Doi ani mai târziu, Înfrățirea Românească, organul LANC scos la Cluj, publica pe prima pagină articolul lui A. C. Cuza „Oradea-Mare și Craiova”, care revenea asupra devastării sinagogilor de la Oradea.

Epilog: 28 noiembrie 1938

Cincisprezece ani după gloanțele care îl ratau pe Iacobovici, un alt rector al Clujului a fost lovit în plină stradă. Florian Ștefănescu-Goangă, psihologul format la Leipzig sub Wilhelm Wundt și fondatorul primului institut de psihologie experimentală din țară, conducea Universitatea din 1932. Între 1936 și 1937 fusese subsecretar de stat la Instrucțiune în guvernul Tătărescu, adus, după propria mărturie, ca să facă ordine într-un sistem universitar terorizat de Garda de Fier. Interzisese discuțiile politice și purtarea insignelor de partid în clădirile universitare, iar conducerea legionară hotărâse, tot după spusele lui, că trebuie să moară.

Toamna lui 1938 a adus un val de atentate. Pe 2 noiembrie a explodat o bombă în cantina studenților evrei din Cluj, pe 16 noiembrie a fost atacată cu grenade sinagoga din Reșița, iar pe 26 noiembrie, la Timișoara, două grenade aruncate din balcon în timpul spectacolului actriței Sidy Thal au ucis patru oameni. După arestarea a peste patruzeci de legionari, șeful poliției clujene i-a dat rectorului pază permanentă.

Luni, 28 noiembrie 1938, pe la ora 17, Ștefănescu-Goangă mergea pe jos de la Institutul de Psihologie spre clădirea centrală a Universității, însoțit de agentul de poliție Enache Gruia. Calea le-a fost tăiată, iar atacatorii au tras mai multe focuri. Agentul a murit pe loc. Rectorul a fost lovit de două sau trei gloanțe, după surse, și a stat la pat patru luni; agenția JTA îl credea a doua zi rănit, probabil, mortal.

Presa vremii a vorbit de „câțiva foști membri ai mișcării legionare”. Ancheta i-a identificat ca trăgători pe Dumitru (Dinu) Uță, student în anul V la Medicină, și pe Ioan Dumitrescu, student în anul III, tot la Medicină. Constantin Argetoianu notează că au fost prinși în noaptea de Anul Nou și au făcut mărturisiri complete. O relatare îl numește drept instigator și furnizor al armelor pe Gheorghe Atofanei, tot student la medicină. Cei trei au fost judecați de instanța militară, nu de un juriu, și condamnați. Imediat după faptă, în jurul lor s-a născut un mit legionar al „eroismului”.

Pentru regele Carol al II-lea, abia întors din vizita la Hitler, atentatul a venit ca pretextul așteptat. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu și alți treisprezece legionari, între care asasinii lui I. G. Duca, au fost scoși din închisoare și împușcați pe un drum pustiu, „în timp ce încercau să fugă”. Că atacatorii de la Cluj erau legionari s-a dovedit oficial abia în februarie 1939.

Ștefănescu-Goangă a supraviețuit, a condus mutarea Universității la Sibiu după Dictatul de la Viena și s-a întors la catedră în 1945. Comuniștii l-au închis la Sighet între 1950 și 1955, i-au ars cărțile și manuscrisele și i-au confiscat casa. A murit în 1958. Între 1923 și 1938, Clujul trecuse de la gloanțele trase noaptea prin fereastra unui rector la gloanțele trase ziua, în plină stradă, în altul; trăgătorii veneau din aceeași Facultate de Medicină unde pornise, în 1922, cearta pentru cadavre.

Surse

Presa vremii, digitizată de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj:

Studii și volume de documente:

Despre Iacobovici și Ștefănescu-Goangă:

Lasă un răspuns