Uniunea Națională a Barourilor din România a propus completarea Codului civil cu o regulă aparent tehnică, dar cu efecte largi asupra felului în care încheiem contracte. Atunci când legea cere, pentru validitatea sau pentru dovedirea contractului, forma scrisă sub semnătură privată, înscrisul constatator ar urma să fie întocmit de avocat, dacă legea nu prevede altfel. Textul vine însoțit de trei precizări. Nerespectarea obligației nu atrage nulitatea decât dacă legea o prevede expres. Modificarea contractului intră sub regulă numai dacă legea cere forma scrisă chiar pentru acea modificare. Contractele încheiate electronic urmează condițiile legii speciale.

Propun în cele ce urmează o lectură favorabilă a acestei inițiative, dar și o delimitare clară a câmpului ei de aplicare, pentru că discuția publică a pornit deja pe ideea greșită că fiecare angajare, fiecare vânzare de mașină sau fiecare închiriere ar trece de acum prin cabinetul unui avocat.

De ce propunerea este bună pentru societate

Orice practician vede zilnic că multe litigii civile și comerciale nu se nasc din rea-credința părților, ci din contracte prost scrise. Clauze contradictorii, obiect determinat vag, prețuri fără mecanism de plată, garanții care nu garantează nimic. Toate ajung, după ani, în fața instanțelor. Propunerea UNBR nu creează forme noi și nu extinde categoria contractelor formale. Ea ridică doar standardul de calitate acolo unde legiuitorul a decis deja că actul merită un înscris. Dacă legea consideră un contract suficient de important încât să nu poată exista sau să nu poată fi dovedit fără scris, are sens ca acel scris să fie opera unui profesionist al dreptului.

Câștigul cel mai vizibil este prevenirea litigiilor. Un contract redactat de avocat clarifică drepturile și obligațiile, anticipează neexecutarea, stabilește răspunderea și modul de soluționare a disputelor. Din perspectiva analizei economice a dreptului, costul unei redactări profesioniste la încheiere este aproape întotdeauna mai mic decât costul unui proces, la care se adaugă incertitudinea care blochează resurse ani la rând. Fiecare proces evitat înseamnă și o instanță mai puțin încărcată.

Al doilea câștig este protecția părții mai slabe. Împrumuturile între particulari, tranzacțiile sau contractele de întreținere sunt adesea semnate fără ca partea vulnerabilă să înțeleagă ce își asumă. Avocatul este obligat la consiliere, la verificarea identității și la secret profesional, iar Legea nr. 51/1995 îi permite deja să ateste identitatea părților, conținutul și data actelor. Propunerea valorifică această competență și o așază în Codul civil. Se adaugă un efect mai puțin vizibil: contractul redactat de avocat poartă o răspundere asumată, acoperită de asigurarea profesională. În lipsa ei, riscul redactării greșite rămâne la părți, de obicei la cea mai puțin informată. Mutarea riscului către cel care îl poate controla este o alocare eficientă și echitabilă.

Sancțiunea este construită cu măsură. Noul art. 1242 alin. (3) exclude nulitatea, cu excepția cazurilor în care legea o prevede expres. Principiul consensualismului din art. 1178 rămâne intact, iar un contract voit de părți nu cade doar pentru că nu l-a scris un avocat. Norma funcționează ca standard de bună practică, cu forță de stimulare, iar legiuitorul poate decide punctual, prin legi speciale, unde e nevoie de mai mult. Aceeași proporționalitate se vede în art. 1243 alin. (2), care scutește ajustările minore ale contractului de un formalism inutil, și în art. 1245 alin. (2), care lasă contractele electronice sub regimul eIDAS și al legislației privind semnătura electronică. Comerțul online nu este îngreunat, iar într-un mediu în care identitatea și consimțământul se verifică mai greu, intervenția unui profesionist responsabil disciplinar sporește încrederea.

Soluția nu este o excentricitate nici în plan comparat. Doctrina germană vorbește de mult despre funcția de avertizare și despre funcția de consiliere ale formei (Warnfunktion, Beratungsfunktion). Propunerea UNBR urmează această idee, într-o variantă mai blândă, fără nulitate, adaptată tradiției românești.

Ce nu spune textul: nicio obligație de reprezentare sau de asistență

Primul lucru care trebuie lămurit este că propunerea nu impune reprezentare juridică și nici asistență la semnare. Noul art. 1241 alin. (2) spune doar că înscrisul „se întocmește de avocat”. Obligația privește redactarea actului. Părțile nu trebuie să fie reprezentate, nu trebuie să fie asistate, iar avocatul nu trebuie să fie prezent la semnare. Întrebarea reală este alta: intră sau nu un anumit contract sub obligația de redactare? Răspunsul depinde de condiția din text, adică de existența unei norme care cere forma scrisă sub semnătură privată pentru validitate sau pentru dovadă. Să luăm cele trei cazuri care au stârnit cele mai multe întrebări.

Contractul individual de muncă nu cade sub incidența propunerii și nu presupune, în niciun caz, asistența unui avocat la încheiere. Art. 16 alin. (1) din Codul muncii cere într-adevăr forma scrisă, iar doctrina discută de mult dacă ea este ad validitatem sau ad probationem. Această discuție nu mai contează aici, pentru că dreptul muncii are un regim propriu și complet pentru încheierea contractului, ceea ce activează direct clauza „dacă legea nu prevede altfel”. Codul muncii stabilește conținutul minim obligatoriu, obligația de informare prealabilă a salariatului, modelul-cadru aprobat prin ordin, înregistrarea în Revisal înainte de începerea activității și posibilitatea semnării electronice. Obligația de a încheia contractul în scris aparține angajatorului, nu ambelor părți, ceea ce face mecanismul din Codul civil netranspozabil. Mai mult, art. 278 din Codul muncii permite aplicarea dreptului civil numai complementar și numai dacă nu este incompatibil cu specificul raporturilor de muncă. O cerință de redactare de către avocat sau de asistare a părților ar contrazice logica unui contract încheiat în masă, pe model, adesea în aceeași zi cu angajarea. Angajatorul și salariatul semnează singuri, ca și până acum. Atunci când legislația muncii a vrut ca salariatul să poată fi asistat, a spus-o expres, de pildă la cercetarea disciplinară prealabilă, iar și acolo asistența este un drept, nu o condiție. Nimic din propunerea UNBR nu schimbă acest echilibru. Ar fi totuși util ca textul final să excludă explicit raporturile de muncă, pentru a nu lăsa loc unei lecturi pur literale din partea inspectorilor de muncă sau a instanțelor.

Vânzarea unui autoturism rămâne un contract consensual. Codul civil nu cere nicio formă pentru vânzarea bunurilor mobile, iar proprietatea se transmite la momentul acordului, potrivit art. 1674. Formularul-tip folosit în practică servește declarării fiscale și înmatriculării, nu validității vânzării. Prin urmare, vânzarea de autoturisme nu intră sub obligația de redactare de către avocat. Singurul risc ar veni dintr-o interpretare largă a art. 309 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care interzice dovada cu martori a actelor juridice cu o valoare de peste 250 de lei. Aceasta este însă o regulă generală de admisibilitate a probelor, cu numeroase excepții (început de dovadă scrisă, imposibilitate materială sau morală, regimul mai liber dintre profesioniști), nu o formă cerută pentru dovada unui anumit contract. Dacă ar fi citită altfel, obligația s-ar extinde asupra aproape întregului circuit civil, ceea ce nimeni nu a urmărit. Este punctul pe care textul ar trebui să îl clarifice cel mai urgent.

Contractul de închiriere este, de asemenea, consensual. Nici locațiunea de drept comun, nici închirierea locuințelor nu cer formă scrisă. Forma scrisă aduce avantaje, nu este o cerință: art. 1798 îi conferă calitatea de titlu executoriu pentru plata chiriei dacă este încheiat în formă autentică sau sub semnătură privată înregistrată la organul fiscal. Înregistrarea la ANAF este o obligație fiscală, iar notarea în cartea funciară privește opozabilitatea față de terți. Niciuna nu condiționează validitatea sau dovada între părți. Închirierea rămâne așadar în afara obligației. Părțile pot alege totuși un avocat, pentru că își doresc un înscris solid care să funcționeze ca titlu executoriu, dar aceasta ține de interesul lor, nu de lege.

Ce ar mai trebui precizat

Propunerea UNBR este, în esență, o completare discretă a Codului civil, care nu restrânge libertatea contractuală, ci o însoțește cu discernământ juridic acolo unde miza o cere. Pentru ca ea să fie primită fără temeri, textul final ar câștiga mult din trei precizări. Prima ar fi excluderea expresă a contractelor de muncă, cu mențiunea că nu se cere nici redactare de către avocat, nici asistență la semnare. A doua ar fi clarificarea că regula generală din art. 309 C. proc. civ. nu reprezintă o formă cerută pentru dovadă în sensul noului art. 1241 alin. (2). A treia ar privi o problemă practică pe care textul nu o atinge: un contract bilateral redactat de un singur avocat ridică chestiunea conflictului de interese din statutul profesiei, iar legiuitorul ar trebui să spună dacă avocatul redactor poate lucra pentru ambele părți sau numai pentru una. Cu aceste ajustări, inițiativa poate deveni un instrument real de securitate juridică, cu mai puține litigii și cu contracte mai clare pentru toată lumea.