Pe 16 octombrie am fost din nou în Aula Magna a Academiei de Studii Economice din București, la ediția a XIII-a a Conferinței Naționale de Drept Fiscal. Am participat la toate edițiile de până acum și pot spune, fără exagerare, că am îmbătrânit alături de această conferință. Sala de sub frescele Ceciliei Cuțescu-Storck a rămas aceeași, publicul s-a schimbat și a crescut, iar discuțiile au devenit, de la an la an, tot mai aplicate și mai curajoase. Este unul dintre puținele locuri din România în care practicieni, consultanți fiscali, magistrați, reprezentanți ai administrației și universitari stau în aceeași sală și vorbesc deschis despre aceleași texte de lege.

Anul acesta am avut o dublă bucurie. Mi-am prezentat cartea „Dreptul fiscal român în dialog cu doctrina germano-austriacă și cu dreptul fiscal european”, apărută la Editura Hamangiu, în fața unui public care o poate citi cu creionul în mână. Este o carte despre felul în care marile construcții ale doctrinei germane și austriece, de la Hensel la Tipke, Lang, Kirchhof și Schön, pot lumina textele noastre, și despre locul pe care dreptul fiscal european îl ocupă deja în fiecare dosar românesc. Apoi am susținut lucrarea mea despre caducitatea art. 14 din Codul de procedură fiscală și despre instrumentele de cuantificare a prejudiciului fiscal. Tema pornește de la un text pe care l-am publicat pe juridice.ro, în care numeam art. 14 „paloșul aurit al ANAF”: o armă de ceremonie, care taie în orice direcție și nu cere justificarea loviturii, iar aurul îi dă aparența de legitimitate.

Ce am susținut

Teza mea este simplă, chiar dacă incomodă. Prevalența conținutului economic din art. 14 alin. (2) C. proc. fisc. nu mai poate funcționa ca temei autonom de recalificare. Fundamentul material al recalificării este art. 11 din Codul fiscal, completat de norma generală antiabuz preluată din Directiva ATAD. Art. 14 rămâne legitim doar ca instrument procedural prin care acest fundament se aplică în inspecția fiscală. Când organul fiscal nu poate dovedi lipsa scopului economic sau caracterul artificial al unei construcții și se refugiază în „realitatea economică”, nu mai aplică legea fiscală, ci o creează.

Am folosit termenul de caducitate într-un sens apropiat de cel din dreptul civil. Un text valabil adoptat își pierde eficacitatea printr-un eveniment ulterior. Aici evenimentul este dublu: ordinea juridică germană, din care ideea a fost preluată prin Reichsabgabenordnung și Steueranpassungsgesetz, a abandonat-o în forma ei originară, iar dreptul român și dreptul Uniunii au construit între timp instrumente specializate, cu condiții clare și garanții procedurale. Jurisprudența Curții de Justiție, de la Halifax și Weald Leasing la Newey și Cussens, arată cum se recalifică o operațiune fără a lăsa la discreția inspectorului ce înseamnă „realitate”.

A doua parte a lucrării a privit o întrebare pe care practica o ocolește aproape constant. Chiar dacă recalificarea este legitimă, cât este, de fapt, prejudiciul? Deciziile de impunere și hotărârile judecătorești discută pe larg existența prejudiciului și foarte puțin metoda prin care a fost calculat. Am propus, cu instrumentele analizei economice a dreptului, câteva criterii prin care cuantumul să devină verificabil, contestabil și, mai ales, motivat. Un prejudiciu care nu poate fi reconstituit de contribuabil pas cu pas nu este o constatare, ci o afirmație.

Discuțiile de după

Ce m-a bucurat cel mai mult au fost întrebările de după. Au venit din toate direcțiile: consultanți care se lovesc zilnic de recalificări motivate în două fraze, colegi avocați care au pierdut sau au câștigat dosare exact pe art. 14, oameni din administrație care mi-au amintit, pe bună dreptate, că inspectorul are nevoie și el de instrumente atunci când construcțiile sunt cu adevărat artificiale. Nu ne-am pus de acord în toate, și nici nu era cazul. Un schimb de idei de felul acesta ține dreptul fiscal viu și, sper, îl împinge încet spre mai multă predictibilitate.

Mulțumesc organizatorilor, Academiei de Studii Economice, Camerei Consultanților Fiscali și partenerilor de la Editura Hamangiu și Wolters Kluwer, pentru invitație și pentru o zi foarte bine organizată. Mulțumesc colegilor de panel și tuturor celor care au rămas în sală până la capăt. Ne revedem la ediția următoare, cu aceeași întrebare pusă puțin altfel: cât din dreptul fiscal românesc este lege și cât este interpretare?