În Monitorul Oficial nr. 855 din 12 octombrie 2026 a apărut Ordinul comun ANAF nr. 1.137/2026 și al Ministerului Justiției nr. 1.967/C/2026, care aprobă procedura de aplicare a art. V din Legea nr. 239/2025. Titlul ordinului vorbește despre „opozabilitatea cesiunii părților sociale față de organul fiscal central”. Formula merită citită atent, pentru că spune mai mult despre mecanism decât orice comunicat.

Istoria e scurtă. Legea nr. 239/2025 a introdus verificarea fiscală la cesiunea părților sociale pentru asociatul care deținea controlul societății. Ideea era ușor de înțeles: statul voia să oprească practica, deloc rară, a societăților încărcate cu datorii fiscale care își schimbau peste noapte asociatul majoritar, de obicei cu un cumpărător fără nimic de pierdut, iar creanța bugetară rămânea în aer. OUG nr. 13/2026 a extins însă mecanismul la orice asociat, indiferent de mărimea participației. Ordinul publicat acum este piesa care lipsea: fără el, regula exista pe hârtie, dar nimeni nu știa concret ce se depune, unde, în ce termen și ce verifică Registrul Comerțului.

Procedura e următoarea. În 15 zile de la cesiune, societatea, cedentul sau cesionarul notifică organul fiscal central, la registratură, prin poștă sau prin SPV, depunând actul de transmitere și actul constitutiv actualizat. ANAF eliberează certificatul de atestare fiscală în 3 zile lucrătoare. La înregistrare, ONRC cere certificatul și verifică dacă sunt îndeplinite condițiile de opozabilitate. Dacă societatea nu are obligații restante, totul se oprește aici. Dacă are, înregistrarea depinde de stingerea lor sau de constituirea garanțiilor, iar dacă obligațiile garantate nu sunt plătite în 60 de zile de la înregistrare, ANAF execută garanțiile.

Unde stă problema

Cesiunea în sine rămâne valabilă între părți. Ordinul nu vorbește de nulitate, ci de opozabilitate. Numai că, într-o societate cu răspundere limitată, o cesiune neînregistrată la Registrul Comerțului nu folosește aproape la nimic: cumpărătorul nu poate vota liniștit, nu poate dovedi calitatea de asociat față de terți, iar finanțatorii nu vor lucra cu o structură de capital incertă. Practic, înregistrarea devine poarta pe care statul și-a pus un vameș.

Cine preia controlul preia și decizia privind plata datoriilor, iar dreptul fiscal german cunoaște de mult o soluție asemănătoare, chiar dacă mai fină: § 75 din Abgabenordnung face răspunzător pe cel care preia o întreprindere pentru anumite datorii fiscale ale acesteia, dar răspunderea e limitată la valoarea bunurilor preluate. Măsura e legată de ceea ce primește cumpărătorul, nu de cât datorează debitorul.

La noi, garanția se raportează la restanțele din certificatul fiscal, nu la prețul participației. Dacă un asociat vinde 5% dintr-un SRL pentru 50.000 de lei, iar societatea datorează bugetului 300.000 de lei, garanția poate fi calculată la 300.000. Asociatul minoritar, care n-a avut niciodată puterea să decidă dacă societatea plătește sau nu, ajunge să finanțeze garantarea unei datorii pe care n-a controlat-o, pentru o tranzacție care nu schimbă nimic în guvernanța firmei. Personalitatea juridică distinctă și separația patrimoniilor, care stau la baza SRL-ului, sunt ocolite pe ușa din spate a procedurii de înregistrare.

Din perspectiva școlii germano-austriece de drept fiscal, aici se rupe legătura dintre sarcina fiscală și capacitatea contributivă a celui care o suportă. Tipke și Lang au construit întreaga doctrină a principiului capacității contributive pe ideea că sarcina trebuie să cadă pe cel care are puterea economică la care se raportează. Asociatul cu 1% nu are nici puterea economică, nici puterea de decizie asupra datoriilor societății. Iar testul de proporționalitate, pe care l-ar aplica atât Curtea Constituțională, prin art. 53 din Constituție, cât și Curtea de la Strasbourg, în raport cu art. 1 din Protocolul 1, nu se mulțumește cu un scop legitim. Cere și ca mijlocul să fie necesar și să nu impună o sarcină excesivă. Un prag de participație sau o limitare a garanției la valoarea cesiunii ar fi atins același scop cu un cost mult mai mic.

Ce e de făcut până atunci

Până la o eventuală corectare legislativă sau jurisprudențială, regula se aplică așa cum e scrisă. Pentru cine vinde sau cumpără părți sociale, consecința practică se poate citi prin triada pe care o folosesc de obicei, risc, răspundere și profit. Riscul s-a mutat din zona documentelor societare în zona fiscală, așa că verificarea începe cu fișa sintetică a societății și cu un certificat de atestare fiscală obținut înainte de semnare, nu după. Răspunderea trebuie împărțită prin contract: cine stinge restanțele, cine constituie garanția, cine suportă costul ei și ce se întâmplă dacă apar restanțe noi între constituirea garanției și verificarea ONRC, situație în care ordinul permite cererea de suplimentare. Profitul tranzacției, în fine, trebuie recalculat ținând cont de banii blocați în garanții și de calendarul impus de cele două instituții.

Merită făcută și o distincție pe care practica o va pune la încercare. Nu orice sumă din evidența fiscală este o obligație restantă. Sumele aflate în eșalonare, cele suspendate la executare sau cele compensabile cu un TVA de rambursat trebuie analizate potrivit Codului de procedură fiscală, iar un certificat care le tratează greșit ca restanțe poate fi contestat. Aici se va da, probabil, prima luptă.

Statul are dreptul să se apere de societățile golite și vândute pe nimic. Dar o regulă gândită pentru cel care preia controlul aplicată identic celui care vinde un procent simbolic nu mai e o măsură antifraudă, ci o taxă pe mobilitatea capitalului în firmele mici. Iar firmele mici sunt exact cele în care un asociat minoritar vrea, la un moment dat, să iasă.

Conf. univ. dr. Ciprian Păun

Sursa: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855/12.10.2026; art. V din Legea nr. 239/2025, cu modificările aduse prin OUG nr. 13/2026.