Pe 20 aprilie 1919, la intrarea dinspre Cluj a Oradiei, lângă Uzina de Apă, primarul orașului îl aștepta pe generalul armatei care tocmai sosea. Primarul se numea Rimler Károly, era maghiar și venise cu pâine și sare, însoțit de câțiva consilieri municipali și de Coriolan Pop și Iustin Ardelean. Nu a cerut condiții și nu a negociat nimic. I-a cerut generalului un singur lucru: să ocrotească orașul de pe Criș, a cărui populație trecuse prin luni grele sub regimul bolșevic al lui Béla Kun. Generalul se numea Traian Moșoiu, era român, vorbea ungurește și a spus da.

Mi se pare că despre scena aceasta ar trebui să vorbim mai des decât o facem, pentru că ea conține, în câteva minute, aproape tot ce s-a pierdut din felul în care povestim astăzi Marea Unire. Nu a fost o capitulare filmată pentru posteritate și nici o umilire a învinsului. A fost o predare de chei între doi oameni care și-au recunoscut reciproc răspunderea pentru aceiași oameni. Ce a urmat în acea zi spune și mai mult. Generalul a urcat întâi în sala Primăriei, unde a discutat cu Rimler Károly probleme administrative, adică exact lucrurile plictisitoare de care depinde ca un oraș să funcționeze a doua zi dimineața. A coborât apoi în Piața Unirii, unde l-a întâmpinat vicarul ortodox Roman Ciorogariu. A intrat la Palatul Episcopal Greco-Catolic, la episcopul Demetrie Radu. A luat masa la restaurantul „Sas” din Palatul Vulturul Negru. Abia după ora patru a început defilarea trupelor. Ortodocși, greco-catolici, romano-catolici, români și maghiari, autoritate militară și autoritate municipală, toți în aceeași după-amiază și în aceeași ordine firească. Iar la sfârșitul zilei generalul a plecat mai departe cu automobilul său, lăsând comanda generalului Holban. Nu a rămas pentru aplauze.

Ca să înțelegem de ce acest om se purta astfel, trebuie să ne întoarcem cu treizeci de ani.

Un ofițer care a trecut munții în direcția greșită

Traian Moșoiu s-a născut la 2 iulie 1868, într-o familie înstărită din zona Branului, județul Brașov, pe atunci în Austro-Ungaria. A absolvit școala militară de la Wiener Neustadt în iunie 1889 și a devenit sublocotenent în armata austro-ungară. Avea în față o carieră imperială completă. În iulie 1891 a demisionat, a trecut granița în România și, în aprilie 1893, a fost luat în evidențele armatei române.

Merită să ne oprim o clipă aici. Un ofițer de carieră, cu diplomă de la cea mai bună școală militară a Imperiului, renunță la garnizoană, la soldă și la viitor, și trece munții către o țară mai săracă, într-o armată mai prost dotată, pentru un motiv care nu figurează în niciun regulament. Avea 23 de ani, nu avea martori și nu avea public. A fost o alegere de identitate, nu una de conjunctură, și de ea atârnă tot restul.

A urcat apoi treaptă cu treaptă, iar când a venit războiul s-a văzut din ce aluat era făcut. Avem o mărturie apropiată de evenimente, cartea lui Neculai Cibin „Răsboiul nostru”, tipărită la Imprimeria Statului în 1924 și păstrată la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Îl găsim acolo de vreo zece ori, sub numele de colonelul Moșoiu, și de fiecare dată în același loc: acolo unde linia stă să se rupă.

Toamna lui 1916 începe la Sibiu, cu un comandament care ezită și cu un oraș care rămâne neocupat pentru că nimeni nu vrea să semneze. Colonelul Moșoiu semnează, luându-și personal răspunderea ocupării. Când atacul german îl silește apoi să se retragă spre Rășinari și Cisnădioara, cu o brigadă înjumătățită de lupte, nu fuge: se retrage pas cu pas, făcând fiecare metru cedat să coste inamicul mai mult decât valorează. Puțini comandanți știu să piardă astfel.

La Sadu ajunge în situația de care nimeni nu scapă nevătămat. Patru batalioane ale lui sunt tăiate de restul frontului și închise în cerc. Nu lasă oamenii acolo: grupul iese din încercuire la baionetă, prin mitralierele care îl așteptau. Calul de sub el primește șapte gloanțe și se prăbușește. El se ridică și merge mai departe. Nu e o figură de stil, e o cifră dintr-o carte: șapte gloanțe, un singur om între ele și pământ.

La 30 septembrie, un obuz îl ucide pe generalul Praporgescu în plin atac pe Olt. Divizia rămâne fără comandant, iar la conducerea ei este chemat, pe loc, colonelul Moșoiu. Nu ceruse nimic; a fost chemat pentru că, într-un ceas în care se murea, era omul pe care se putea pune temei. În octombrie, trupele alpine și tiroleze pun mâna pe înălțimile Robu și Pietrosul; sosesc trupele lui și contraatacă, iar el conduce asaltul în fruntea lor, ia câteva sute de prizonieri, lasă în urmă vreo patru sute de morți și capturează o baterie. Când alpinii pătrund la Sălătruc, adică în spatele liniilor românești, primește opt batalioane și douăsprezece baterii și îi scoate de acolo, curățind Sălătrucul și Areful.

Urmează partea cea mai grea, cea fără glorie. La Cărbunaru și pe aliniamentul Titești–Perșani, cu Divizia 23 sub comandă, ține piept atacurilor germane, bavarezi și prusaci laolaltă, zi după zi. Cartea lui Cibin nu pune aici nicio podoabă și spune pur și simplu că poziția a fost ținută printr-un remarcabil efort de voință. Nu prin numere, nu prin noroc, nu prin rezerve. La 7 noiembrie, divizia care ținuse munții mai avea sub două mii de luptători în picioare. Este schimbată, iar el își strânge oamenii rămași și îi duce la Pitești, pentru refacere. În toată povestea aceasta nu apare niciunde un comandant care își salvează cariera. Apare unul care își asumă decizia pe care alții au ocolit-o, care intră în încercuire ca să-și scoată oamenii și care, când nu mai are oameni, nu dispare, ci îi adună.

Patru zile din Carpați până pe Criș

Pentru partea ardeleană a poveștii avem o sursă care nu poate fi bănuită de simpatie: raportul propriului comandant. Generalul G. D. Mărdărescu, care a condus întreaga campanie, publică în 1921, la Cartea Românească, volumul „Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918–1920)”. De acolo aflăm că, la 11 decembrie 1918, când se înființează Comandamentul trupelor din Transilvania, cu postul de comandă la Sibiu și cu misiunea de a lucra alături de Consiliul Dirigent, comanda îi este încredințată celui mai vechi dintre comandanții de divizie din Ardeal, generalului Traian Moșoiu. Până atunci, operațiunile fuseseră conduse direct de Marele Cartier General. Cu alte cuvinte, primul om pus de țară să comande armata română în Ardealul abia unit a fost el.

În aprilie 1919, la ofensiva hotărâtoare, Mărdărescu îi dă Grupul de Nord: detașamentul mixt al generalului Olteanu, Divizia a II-a de cavalerie, Diviziile a VII-a și a VI-a și Divizia a XVI-a ardeleană. Prima etapă avea ca obiectiv linia Huszt–Satu Mare–Carei–Oradea Mare–Salonta–Beiuș–Boroș Sebeș, iar a doua, Debreținul, Seghedinul și Tisa. Ofensiva a pornit la 16 aprilie, la ora trei și un sfert dimineața. În prima zi, Divizia a VII-a lua Hadadul după câteva ore de luptă, coloana din centru intra la Haraclău la ora opt și la Balla în noaptea de 16 spre 17, iar Divizia a VI-a punea stăpânire pe Bogdănheza și Bojan și urca pe Dealul Secătura, la sud de Ciucea.

Faceți socoteala zilelor: 16 aprilie dimineața, plecarea din munți; 20 aprilie după-amiază, defilarea în Oradea. Patru zile i-au trebuit Grupului de Nord ca să coboare de pe creste până pe Criș. Nu e un detaliu de parcurs, e viteza cu care s-a desenat harta României Mari.

Tot atunci, Regele Ferdinand îl numește comandant al garnizoanei române din Budapesta, iar motivul numirii spune totul: Moșoiu urmase cursurile școlii militare de acolo, cunoștea orașul și vorbea maghiara. În capitala unui inamic recent învins a fost trimis singurul general care putea ocupa fără să umilească. Aceasta este, cred, singura definiție utilă a toleranței: nu cea din discursuri, ci cea care se vede în alegerea omului potrivit pentru o situație în care mii de oameni puteau fi umiliți și nu au fost. Regina Maria, care nu împărțea laude ieftine, și-a notat în jurnal cele mai calde aprecieri la adresa generalului ardelean.

Omul care a construit după ce a câștigat

În decembrie 1919, Traian Moșoiu „și-a băgat sabia în teacă” și a părăsit armata. Ce urmează e, în felul său, la fel de interesant, pentru că aici se vede dacă un om a luptat pentru ceva sau doar împotriva cuiva.

Între 1924 și 1932 a condus filiala Bihor a Partidului Național Liberal, dar implicarea lui în Oradea începe încă din 1919. A contribuit la sistematizarea Pieței Unirii în 1923, la statuia Reginei Maria din fața Teatrului în 1920 și la statuia ecvestră a Regelui Ferdinand din Piața Unirii în 1924, la busturile Regelui Ferdinand și Principelui Carol din fața școlilor militare orădene. Tot în 1923 a pus bazele Asociației Plugarilor din Județul Bihor și a sprijinit înființarea mai multor cooperative și bănci populare. Combinația merită observată: statui și bănci populare. Monumentul construiește memoria, cooperativa construiește pâinea, iar un om serios le ridică pe amândouă, pentru că a ști doar să comemorezi e o formă de lene.

A fost și o dovadă de construcție în sensul propriu al cuvântului. În 1923, ca ministru al comunicațiilor în guvernul lui Ion I. C. Brătianu, a inaugurat linia ferată Salonta–Chișineu, prima cale ferată construită de statul român în Ardeal, care lega Oradea Mare de Arad. Ziarul clujean „Clujul” din 27 mai 1923 relatează ceremonia: festivitatea fusese plănuită pentru ziua Unirii, dar a fost amânată pe duminica Rusaliilor ca să poată veni mai mulți miniștri; la Nădab s-a oficiat o slujbă în gară, generalul a vorbit oamenilor despre rostul noii linii, iar un tricolor a fost rupt și împărțit celor de față, bucată cu bucată, ca amintire. Trenul ministerial a fost cel dintâi care a circulat pe linia nouă. Patru ani după ce intrase în Oradea cu armata, se întorcea în Bihor cu o cale ferată.

Aceeași rubrică de știri a gazetei îl prinde și într-o slăbiciune foarte omenească: se spunea că jurase să nu mai calce în Oradea cât timp fostul prefect Iulian Peter va fi acolo, iar la banchetul de seară a intrat totuși în oraș, cu Peter încă la locul lui. Las și amănuntul acesta, pentru că un om fără niciun orgoliu nu e un om, ci o statuie.

Dosarul masonic, citit ca un istoric, nu ca un conspiraționist

Aici intervine o parte a biografiei lui care, la noi, se rostește de obicei în șoaptă. Traian Moșoiu a fost francmason. Propun să tratăm informația aceasta exact cum ar trebui tratată orice informație despre trecut: întrebând ce document o susține, cât de credibil e documentul și ce putem și ce nu putem deduce din el.

Problema metodologică e reală. Apartenența masonică e, prin natura ei, o informație pe care organizația o ține discret și pe care adversarii ei o exagerează, așa că istoricul lucrează cu patru categorii de surse, fiecare cu viciul ei. Prima sunt actele obedienței: tablouri de loji, rapoarte de ținute, liste de demnitari. Sunt precise, dar partizane, și au tendința de a-și revendica postum morții celebri. A doua sunt arhivele poliției politice: Siguranța și Prefectura Poliției Capitalei au ținut sub observație mediul masonic și au întocmit liste nominale. Sunt surse ostile, scrise de oameni care nu voiau binele celor listați, dar tocmai de aceea nu au niciun motiv să înfrumusețeze; valoarea lor documentară e mare, chiar dacă sunt pătate de erori de informator. A treia sunt memoriile contemporanilor, utile când autorul era el însuși în interiorul fenomenului, dar selective și scrise mereu pentru posteritate. A patra e presa, care în anii treizeci devine, pe acest subiect, aproape exclusiv un instrument de campanie. Un nume care apare într-o singură categorie e o ipoteză. Un nume care apare în trei este un fapt.

Moșoiu apare în trei. Alexandru Vaida Voevod, el însuși figură a mediului, îl menționează ca mason în memoriile sale. Actele obedienței îl arată în 1926 între marii demnitari ai Supremului Consiliu de grad 33 al Ritului Scoțian Antic și Acceptat din România și îl consemnează ca Pro-Mare Maestru al Marii Loji Naționale, adică al doilea om al structurii, cel care îl secondează pe Marele Maestru. Iar în arhiva Prefecturii Poliției Capitalei numele lui figurează sec, de poliție: „Moșoiu Traian, Gen., decedat, M.L.N.R.” Mai avem și o urmă de agendă publică, verificabilă: în 1929 participă la ținuta solemnă în care Constantin Argetoianu e proclamat Mare Patron al Ordinului și este propus garant de amiciție al Marii Loji Elvețiene Alpina, la 26 octombrie 1929; la 11 aprilie 1930 e prezent la inaugurarea Templului Masonic din strada Câmpineanu nr. 45 din București, iar la 26 aprilie, la primirea Lordului Lloyd, fost vicerege în Egipt. Convergența acestor surse independente face din apartenența lui un fapt istoric, nu o bănuială.

Contextul ajută la înțelegerea proporțiilor. Marea Lojă Națională din România fusese întemeiată în 1880, iar perioada interbelică este singurul moment din istoria noastră în care fenomenul masonic funcționează la vedere, cu temple inaugurate public și cu demnitari care nu-și ascund calitatea. Peisajul era, de altfel, fragmentat și adesea conflictual: în 1925 se constituie Marele Orient al României, care funcționează în paralel cu Marea Lojă Națională, iar în 1934 Marele Orient, Marea Lojă Națională și Marea Lojă Simbolică a Transilvaniei fuzionează sub numele de Masoneria Unită Română, condusă de Mihail Sadoveanu. Sfârșitul vine repede. În martie 1937, Sfântul Sinod aprobă un studiu antimasonic, iar presiunea combinată a Bisericii, a ligii lui A. C. Cuza și a Gărzii de Fier devine insuportabilă; în același an masoneria românească își suspendă singură activitatea, la cererea regelui Carol al II-lea, intrând în ceea ce masonii numesc adormire. În 1948, regimul comunist interzice complet fenomenul, iar foștii membri sunt anchetați și închiși.

Un cuvânt despre ce nu dovedesc aceste documente, pentru că aici se produce de obicei alunecarea. Faptul că mai mulți oameni politici importanți au fost masoni nu demonstrează că deciziile lor politice au fost luate în loji. Dovada cea mai simplă o avem chiar în biografia lui Moșoiu. La 7 iunie 1929, în Senat, el rostește o interpelare dură despre mișcarea comunistă și tulburările de la Oradea Mare, tipărită în același an sub titlul „Pericolul comunist”. Cel care îi răspunde de la banca guvernului, contrazicându-l punct cu punct și ironizându-l în fața sălii, este ministrul de interne Alexandru Vaida Voevod, adică exact omul care îl consemnează ca mason în memorii. Doi membri ai aceleiași organizații, de o parte și de alta a culoarului, în conflict politic deschis și public. Orice teorie care presupune o conducere unică și ocultă a vieții politice românești se lovește, aici, de stenograma unei ședințe de Senat.

Ce se poate spune, în schimb, cu temei, este că mediul masonic a funcționat ca o rețea de relații internaționale într-un moment în care România avea nevoie disperată de ele. Istoriografia îi asociază acestui mediu pe Vaida Voevod, Caius Brediceanu, Ioan Pillat și Mihai Șerban, implicați în demersurile diplomatice pentru recunoașterea internațională a actelor Unirii, inclusiv la Conferința de Pace de la Paris. Moșoiu nu a făcut parte din acel val, fiindcă în 1919 era pe front, dar rolul care i s-a dat mai târziu, acela de garant de amiciție pe lângă marea lojă elvețiană, ține de aceeași funcție: reprezentare externă, într-o epocă în care recunoașterea reciprocă a obedențelor era o chestiune de prestigiu național.

Și mai e un detaliu de cronologie care spune mai mult decât pare. Activitatea lui masonică începe abia după decembrie 1919, adică după ce părăsise armata. Nu s-a folosit de această apartenență ca de o scară: a venit la ea după ce urcase deja tot ce avea de urcat. Pentru cine caută în masonerie explicația carierelor, cazul Moșoiu e dezamăgitor. Pentru cine caută în ea un indiciu despre ce fel de om era, e mult mai interesant.

Fiul

Traian Moșoiu a murit la 15 august 1932, la București, și e îngropat la Bellu. Nu a apucat roadele a ceea ce construise, iar istoria avea să fie încă mai aspră cu fiul lui.

Tiberiu Moșoiu s-a născut la 23 iunie 1898, la Târgoviște. A făcut liceul la Ploiești și Câmpulung și a plecat voluntar în Primul Război Mondial, la Divizia 1 Vânători de munte și la artilerie, unde a fost decorat pentru curaj. Avea 18 ani. După război a studiat filosofia și dreptul la Viena și Bruxelles, iar în 1928 a luat doctoratul în drept la Universitatea din Bruxelles, echivalat apoi la Iași. În același an a fost numit conferențiar la Catedra de drept roman a Facultății de Drept din Oradea, profesor agregat din 1931 și titular din 1934.

A fost deputat din 1927, iar după moartea tatălui său a preluat conducerea organizației Bihor a liberalilor. La 29 noiembrie 1933, prefectura Bihorului era înștiințată telegrafic că profesorul Tiberiu Moșoiu fusese numit primar delegat al Oradiei. A preluat orașul la 1 decembrie 1933 și l-a condus până la 2 noiembrie 1935. Nu era orădean, dar a ajuns unul dintre cei mai apreciați primari ai orașului, iar lista lucrărilor lui spune de ce: Ștrandul Municipal, dotarea Aeroportului Oradea cu hangare noi și cu aerogară, un monument al tatălui său și busturile lui Eminescu și Delavrancea. Un ștrand și un aeroport, adică lucruri pe care oamenii le folosesc, nu doar le admiră.

A fost apoi guvernator al Băncii Naționale a României, între 21 mai 1946 și 8 noiembrie 1947, într-un interval în care s-au consumat devalorizarea monedei naționale și etatizarea băncii. După eliminarea liberalilor lui Gheorghe Tătărescu din guvernul Petru Groza a fost îndepărtat de la conducerea BNR. La sfârșitul lui 1947 i s-a impus domiciliu forțat. A fost arestat la 5 mai 1950 și a murit în închisoarea de la Sighet. Închisoarea avea un regim special: între 1950 și 1955 nu s-au întocmit acte de deces acolo, iar actele celor morți au fost redactate abia în 1957. Data morții lui rămâne, până astăzi, prezumată. Nu știm nici măcar ziua în care a murit fostul guvernator al Băncii Naționale a României.

O precizare de rigoare, ca să nu cădem în capcana pe care tocmai am descris-o. Pentru Tiberiu Moșoiu nu am găsit nicio atestare documentară a unei apartenențe masonice, iar faptul că tatăl său a fost Pro-Mare Maestru nu constituie o dovadă pentru fiu. Filiația de sânge nu e filiație de organizație, iar istoria se scrie cu documente, nu cu deducții comode. Ce se poate spune este doar atât: amândoi au lucrat cu aceleași unelte.

Ceea ce închide cercul într-un fel pe care nu îl poate inventa niciun scenarist. Tatăl a contribuit la construirea României Mari; fiul a murit în temnița regimului care, după ce a interzis masoneria în 1948, i-a închis pe foștii ei membri la fel cum l-a închis și pe el, pentru cu totul alte motive. Între cele două date se află tot ce avem de învățat despre prețul verticalității într-o țară care nu și-a răsplătit prea des oamenii drepți.

În parcul Nicolae Bălcescu din Oradea se află statuia generalului, reabilitată în ultimii ani de Primăria Oradea prin Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice din județul Bihor. Merită un ocol, dacă treceți pe acolo. Iar dacă vreți să duceți povestea mai departe de o plimbare prin parc, cele trei cărți pe care se sprijină articolul acesta sunt digitizate și se pot citi gratuit pe platforma Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj: „Răsboiul nostru” al lui Neculai Cibin (1924), campania lui Mărdărescu (1921) și discursul din Senat al generalului, tipărit în 1929 sub titlul „Pericolul comunist”. Sunt documentele pe care le lăsăm, de obicei, nedeschise.

Surse: Neculai Cibin, „Răsboiul nostru”, Imprimeria Statului, București, 1924; general G. D. Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918–1920)”, Cartea Românească, București, 1921; „Pericolul comunist. Discurs rostit în ședința Senatului din 7 iunie 1929 de General Traian Moșoiu”, Imprimeriile Statului, 1929; ziarul „Clujul”, anul I, nr. 8, 27 mai 1923 — toate în exemplarele digitizate de BCU Cluj. Pentru ziua de 20 aprilie 1919 la Oradea și pentru biografia lui Tiberiu Moșoiu, materialul documentar orădean. Pentru apartenența masonică, fișa publicată de Marea Lojă Națională din România și studiul lui Mircea Alexandru Birț din volumul „Francmasoni și patrioți”. Pentru data morții generalului circulă în unele materiale și 30 iulie 1932; sursele de arhivă indică 15 august 1932.