O scrisoare din toamna lui 1428

La 9 octombrie 1428, de ziua Sfântului Dionisie, Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și rege al romanilor, scria marelui maestru al Ordinului Teutonic că are de gând să încredințeze cavalerilor câteva cetăți „în vecinătatea Dunării, între Ungaria, Serbia și Valahia”, pentru apărarea împotriva turcilor. Scrisoarea, redactată în germană și datată „Sebisch”, se păstra în arhiva ordinului de la Königsberg (Cista IV, nr. 54 și 56) și fusese semnalată de Johannes Voigt în Geschichte Preussens, tomul VIII, p. 534.

Cititorul român a aflat de ea abia în decembrie 1872, din foaia Transilvania a ASTREI, tipărită la Brașov sub redacția lui George Bariț. Revista publica atunci, număr de număr, regestele din diplomatarul contelui Iosif Kemény, alese după un criteriu mărturisit: documentele „care privesc mai ales pe români”. Între o danie către Baia de Criș, o poruncă privind cnezii din districtele Devei și transumptul privilegiilor nobilimii transilvane, regesta din octombrie 1428 pare un amănunt de politică externă. Nu este. Pusă alături de celelalte acte din 1427–1430, ea arată o direcție de guvernare care îi privea pe români mai direct decât pe oricine altcineva.

De altfel, ideea nu era nouă. Teutonii mai fuseseră aduși o dată în Transilvania, în Țara Bârsei, de Andrei al II-lea, în 1211, și alungați de același rege în 1225, când au încercat să-și facă din danie un stat propriu sub ocrotirea papei. Sigismund relua, după două secole, o formulă care eșuase deja o dată.

Dunărea după Golubăț

Scrisoarea vine la câteva luni după cea mai umilitoare înfrângere a lui Sigismund de la Nicopole încoace. În vara lui 1427 murise despotul sârb Ștefan Lazarević, iar potrivit înțelegerii de la Tata (1426) Belgradul și Golubățul trebuiau să treacă la coroana ungară. Belgradul a fost predat, Golubățul nu: comandantul cetății a dat-o turcilor. În primăvara lui 1428 regele a asediat-o, cu sprijinul lui Dan al II-lea al Țării Românești, dar sosirea armatei lui Murad al II-lea a transformat asediul într-o retragere grea, în care a căzut și cavalerul polon Zawisza Czarny. Sigismund a scăpat cu greu și a încheiat un armistițiu care lăsa turcilor malul sârbesc al Porților de Fier.

Din acel moment, sectorul dintre Belgrad și Severin devenea linia cea mai expusă a regatului. Cetățile de aici, Orșova, Severinul, Mehadia și fortificațiile mai mici de pe Dunăre, nu puteau fi ținute de nobilimea comitatelor, care refuza serviciul îndelungat la graniță, și nici de un voievod muntean a cărui loialitate oscila după cum bătea vântul de la Adrianopol. Un ordin cavaleresc, disciplinat, cu oameni și bani din afara regatului, părea soluția firească pentru un rege care conducea în același timp Imperiul și Ungaria și care avea nevoie de un zid ieftin la sud.

Regestele din Transilvania arată însă că Sigismund privea aceeași graniță și din interior. În 1427 el campa „în Câmpul Bârsei, lângă hotarele părților transalpine” și tot atunci, de la Brașov, îi scria vicevoievodului Lóránd Lépes că românii din districtele cetății Deva, îndemnați de cnezii lor, refuzau slujbele datorate castelului: săpatul șanțurilor, tăiatul lemnelor, repararea întăriturilor. Regele îi dădea vicevoievodului mână liberă să-i aducă la ascultare „cu toată puterea”. Regulamentul de oaste din aceiași ani îi chema, în schimb, pe români sub arme alături de sași, secui și nobili, ca pe un corp de sine stătător. Granița de sud se sprijinea deci pe oameni pe care regele îi folosea, dar în care nu avea încredere.

Ce vedea redacția din 1872

Nota redacției de sub regesta din 1427 privind Deva leagă explicit chemarea teutonilor de politica față de români. Sigismund, observă textul, îi scutea pe nobili de obligația de a ieși împotriva turcilor, dar cerea ca românii să meargă. În 1428 el reînnoia, mai aspru decât Ludovic I, poruncile împotriva „ritului și confesiunii” românilor. Iar teutonii erau aduși, „firește, nu numai pentru ca să apere țara de turci”, ci și ca să propage cu armele ritul apusean și autoritatea papei, cu ajutorul căreia regele spera să-și asigure stăpânirea asupra tuturor românilor. Concluzia notei este sumbră: pe aceste căi s-ar fi pregătit marea catastrofă din 1437–1438, când „steaua românilor transilvani” a apus pentru multă vreme.

Aceeași lectură revine la privilegiul acordat în 1428 franciscanilor minoriți din Caransebeș, Sebeș, Hațeg și Orșova, confirmat în 1429 de voievodul Ladislau Csáki. Redacția îi descrie pe minoriți drept instrumentul unei propagande confesionale menite să țină piept călugărilor greci și să îndepărteze din Dacia orice influență bizantină. Geografic, potrivirea este izbitoare: mănăstirile minoriților și cetățile promise teutonilor acopereau același culoar, de la Hațeg la Porțile de Fier, adică exact ținuturile cneziatelor românești ale Banatului de Severin.

Lectura lui Bariț trebuie totuși citită cu data ei. Numărul din 1 decembrie 1872 al Transilvaniei se deschide cu un lung articol despre pangermaniști și despre „limbile destinate morții”, scris în plin dualism, când maghiarizarea și germanizarea erau temeri concrete ale elitei românești. Cavalerii germani trimiși de un rege maghiar să păzească o graniță locuită de români aveau tot ce le trebuia ca să devină o prefigurare. Istoriografia de mai târziu a pus accentul mai ales pe rațiunea militară și financiară a proiectului. Faptul rămâne însă că, în aceiași ani, regele lovea în cneziatele de la Deva, strângea măsurile împotriva ortodocșilor și aducea la Dunăre un ordin catolic de cruciată. Cele trei gesturi nu se contrazic, ci se completează.

Severinul teutonilor, 1429–1435

Proiectul anunțat în octombrie 1428 s-a realizat în anul următor. În 1429 a sosit la Dunăre un contingent condus de Nikolaus von Redwitz, căruia regele i-a încredințat Banatul de Severin cu cetățile sale. Ordinul, slăbit de războaiele cu Polonia, nu a trimis însă armata pe care o sugera planul, ci un nucleu restrâns de cavaleri, completat cu mercenari și cu oameni ridicați din veniturile banatului. Raidurile otomane din anii următori, la care au participat și pretendenți munteni aliați ai sultanului, au lovit tocmai această linie, iar Severinul a avut mult de suferit în 1432. Pe la 1435 experimentul se încheiase, iar Redwitz părăsise granița.

Cea de-a doua venire a teutonilor s-a terminat, ca și prima, fără urmare durabilă, dar din motive opuse: în Țara Bârsei ordinul fusese prea puternic pentru gustul regelui, la Severin a fost prea slab pentru misiunea primită. Golul lăsat a fost umplut de oameni ai locului. În 1438–1439, banatul a trecut în mâinile lui Iancu de Hunedoara, un fiu de cneaz român din Hațeg, adică din exact lumea pe care regele încercase s-o supravegheze prin cavaleri și călugări. Apărarea Dunării a fost dusă, în deceniile următoare, tocmai de cei de care Sigismund se temuse.

În ordinea internă, nota lui Bariț nu greșește în privința direcției. Presiunea fiscală și confesională din anii 1420 a contribuit la tensiunile care au izbucnit în răscoala de la Bobâlna (1437) și s-au încheiat cu înțelegerea de la Căpâlna dintre nobili, sași și secui, cea care a fixat pentru secole excluderea românilor din sistemul „națiunilor” Transilvaniei. Scrisoarea din 9 octombrie 1428 nu a provocat nimic din toate acestea. Ea arată doar, într-o frază, cum își imagina un rege al Ungariei granița de sud: ca pe un spațiu care trebuia apărat de turci și, în același timp, ținut în frâu.

Surse

Transilvania. Foaia Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura poporului român, Brașov, an V, nr. 23 (1 decembrie 1872), p. 271–273, și nr. 24 (15 decembrie 1872), p. 282–283, regestele din diplomatarul lui Iosif Kemény, cu notele redacției (George Bariț), exemplar digitizat BCU Cluj. Johannes Voigt, Geschichte Preussens, vol. VIII, p. 534, nr. 1, după originalul din arhiva Ordinului Teutonic de la Königsberg, Cista IV, nr. 54, 56.