Rezumat. Studiul reconstituie arhitectura instanțelor și statutul magistratului în Vechiul Regat imediat după intrarea în vigoare a Legii pentru organizarea judecătorească promulgate la 1 septembrie 1890, folosind ca izvor principal Anuarul Justiției pe 1891, întocmit de Ioan Teodoru, șeful diviziunii personalului și contabilității din Ministerul Justiției. Anuarul are un dublu interes: pe de o parte descrie sistematic noua organizare, pe de altă parte oferă tabloul complet, nominal și statistic, al corpului judiciar la acea dată. Analiza arată că reforma din 1890 nu a fost o schimbare de arhitectură, ci una de statut: piramida instanțelor rămâne cea din 1865, în schimb se introduce inamovibilitatea parțială, se strâng condițiile de admisibilitate și se construiește un regim disciplinar detaliat. Rezultatul este un sistem cu trei straturi care coexistă fără a se armoniza, unul profesionalizat și inamovibil, unul rural condus de primar și notar și judecând după dreptatea firească, și unul confesional, în Dobrogea. Ultima secțiune propune o comparație cu reforma judiciară maghiară din același an, aplicabilă teritoriilor românești din Ungaria și Transilvania.

Cuvinte-cheie: organizare judecătorească, inamovibilitate, Legea din 1890, Curtea de Casație, curți cu jurați, judecătorii comunale, tribunale mahomedane, drept comparat, istoria justiției.

1. Izvorul și miza lui

Literatura de istorie a dreptului românesc a tratat de regulă Legea pentru organizarea judecătorească din 1890 din perspectiva textului normativ și a dezbaterilor parlamentare care au precedat-o. Rămâne mai puțin exploatată categoria izvoarelor administrative contemporane, care arată nu ce a vrut legiuitorul, ci ce a rezultat efectiv în aparat. Anuarul Justiției pe anul 1891¹ aparține acestei categorii. Autorul său, Ioan Teodoru, era funcționarul care administra chiar materia despre care scrie, personalul și contabilitatea ministerului, iar lucrarea a fost concepută în trei părți, o descriere a organizării judecătorești rezultate din legea promulgată la 1 septembrie 1890, un tablou al personalului magistraturii și al baroului și o parte consacrată bugetului justiției, la care se adaugă un supliment cuprinzând legea și regulamentul pensiunilor civile, legea asupra cumulului și textul legii de organizare.

Valoarea izvorului stă în această juxtapunere. Descrierea normativă este însoțită de cifre pe care textul legii nu le poate furniza, iar cifrele contrazic uneori impresia pe care o lasă legea. Este cazul, între altele, al distanței de calificare dintre judecătoriile de ocol și instanțele superioare, sau al ponderii diplomelor obținute în străinătate.

2. Argumentul reformei: profesionalizarea corpului

Teodoru își deschide expunerea cu o serie statistică menită să justifice reforma. Raportul dintre numărul magistraților de la curți și tribunale și numărul celor cu titlu universitar în drept evoluează astfel: 31,05% în 1870, 45,12% în 1875, 79,82% în 1880, 91,86% în 1885 și 96,92% în 1890, ultimul procent corespunzând unui număr de 315 titrați dintr-un total de 325 de magistrați.² Concluzia autorului este că legea din 1865 nu mai corespundea unui corp devenit între timp universitar, iar reforma nu creează profesionalismul, ci îl consacră.

Argumentul merită reținut pentru că inversează ordinea obișnuită a discursului despre reformă. Nu legea produce competența, ci creșterea numărului de licențiați și doctori în drept, formați la Paris, Bruxelles, Berlin sau la facultățile din țară, face inutilă vechea organizare. Este exact raționamentul pe care Anuarul îl extinde și asupra baroului, considerat de autor parte a organizării judecătorești.

Traseul legislativ confirmă durata dezbaterii. Din 1876 datează proiectul lui Alexandru Lahovari asupra admisibilității în funcții judecătorești. În 1882, o comisiune constituită în sânul Adunării Deputaților s-a divizat pe chestiunea de principiu, majoritatea pronunțându-se pentru eligibilitatea magistraților, iar minoritatea pentru inamovibilitatea lor. Chestiunea a fost reluată de Eugeniu Stătescu și de Constantin Nacu, iar un proiect întemeiat pe principiul inamovibilității, elaborat de Stătescu, a intrat în dezbaterea Senatului în 1887. Proiectul devenit lege este cel elaborat în 1888 de Alexandru Marghiloman, studiat și modificat în dispoziții de detaliu de Theodor Rosetti și promulgat la 1 septembrie 1890, cu aplicare de la aceeași dată.³

Divizarea din 1882 între eligibilitate și inamovibilitate este momentul teoretic cel mai interesant al întregii serii. Ea arată că problema nu era percepută ca una tehnică, de carieră, ci ca una de legitimare a puterii judecătorești, între o legitimare democratică prin alegere și una profesională prin garanția stabilității. Soluția din 1890 este a doua, dar aplicată parțial, ceea ce spune ceva despre prudența legiuitorului.

3. Arhitectura instanțelor

Legea enumeră limitativ autoritățile chemate să distribuie justiția, judecătoriile comunale și de ocoale, tribunalele de județ, curțile de apel, curțile cu jurați și Curtea de casație, și interzice înființarea oricărei alte jurisdicții altfel decât în virtutea unei legi.⁴ Este o clauză de rezervă a legii în materie de organizare jurisdicțională, cu funcție de garanție împotriva jurisdicțiilor administrative sau de excepție.

Baza piramidei o formează judecătoriile comunale, menținute din legea de la 6 martie 1879, câte una în fiecare comună rurală și în târgurile care nu sunt reședință de judecătorie de ocol. Ele sunt compuse din primar ca președinte și din doi jurați aleși, notarul comunei făcând serviciul de grefier, iar alegerea juraților are loc la începutul fiecărui an, de obștea satului, după procedura alegerii consilierilor comunali. Competența lor este restrânsă la pricini până la 50 de lei capete și dobânzi, cu apel la judecătoria de ocol, la punerea sau menținerea în stăpânire în litigiile posesorii și de hotare dintre săteni și la abaterile de simplă poliție săvârșite în comună. Prima lor îndatorire este împăcarea părților, iar textul legii precizează că aceste judecătorii nu sunt ținute a judeca după lege și pravilă, ci dau hotărârile lor după dreptatea firească și după convingerea ce își fac despre adevăr.⁵

Judecătoriile de ocoale, în număr de două, trei sau mai multe pe județ, acoperă câte două sau trei plăși și sunt împărțite în două clase, cele de clasa I fiind stabilite în unsprezece orașe, București, Iași, Craiova, Galați, Brăila, Focșani, Botoșani, Giurgiu, Ploiești, Bârlad și Turnu-Severin. La 1891 funcționau 117 asemenea judecătorii în afara Dobrogei, dintre care 20 de clasa I. Ele judecă în materie civilă, comercială și penală, sunt totodată tribunale polițienești, iar judecătorul de ocol primește denunțările de crime și delicte comise în circumscripția sa, fiind ofițer al poliției judiciare auxiliar al procurorului. Circumscripția și reședința se stabilesc de Consiliul de Miniștri, după raportul ministrului justiției și după avizul consiliilor generale respective.⁶

Tribunalul de județ are circumscripția administrativă a județului și este împărțit în secții numai la Ilfov, cu cinci secții, între care una de notariat și una de comerț, la Iași și Dolj, cu câte trei, și la Prahova, cu două. Compunerea de bază este un președinte, doi judecători și un supleant. Două mecanisme merită subliniate. Primul este rotația obligatorie: în fiecare an, la 1 septembrie, primul-președinte repartizează prin tragere la sorți membrii tribunalului pe secții, astfel încât același judecător să nu servească doi ani consecutivi la aceeași secție. Al doilea este completarea completului cu un avocat desemnat de președinte, după ordinea tabloului și dintre cei prezenți în localul tribunalului, atunci când ședința nu se poate întregi.⁷ Această din urmă soluție, astăzi de neconceput, arată că separația funcțională dintre magistratură și barou era gândită ca o incompatibilitate de carieră, nu ca o incompatibilitate de rol procesual.

Curțile de apel erau patru, la București cu trei secții, la Iași, Galați și Craiova cu câte două, fiecare secție compusă dintr-un președinte și cinci consilieri, hotărârea putând fi dată cu majoritate de cel puțin trei membri. Trei consilieri formează camera de punere sub acuzare. Avocatul chemat să completeze un complet la curte trebuie, spre deosebire de situația de la tribunal, să fie titrat.⁸

Curtea cu jurați se formează la reședința fiecărui județ, din trei membri, președinte fiind un consilier al curții de apel în circumscripția căreia se află județul, iar ceilalți doi judecători ai tribunalului, la care se adaugă comisiunea de 12 jurați. Consilierul delegat prezidează prin rotație două sau trei curți, trecând de la un județ la altul. Sesiunile durează zece zile și se deschid la 15 septembrie, 1 decembrie, 1 martie și 1 iunie, iar competența acoperă crimele și delictele politice și de presă.⁹ Structura este consecința directă a opțiunii constituționale din 1866, care, urmând modelul belgian, consacrase juriul în materie criminală și pentru delictele politice și de presă.

În vârf se află Curtea de casație și de justiție, unică pentru întregul stat, compusă dintr-un prim-președinte, doi președinți de secțiuni și paisprezece consilieri, împărțită în două secții. Cvorumul de lucru al unei secții este de șapte consilieri, hotărârea se dă cu cinci voturi, iar în secțiuni unite este nevoie de cel puțin doisprezece consilieri pe lângă președinte și de opt voturi, majoritatea absolută fiind suficientă când completul este întreg. În cauzele de drept privat funcționează ca instanță de casare, iar în cauzele politice și disciplinare ca Înaltă Curte de Justiție. Curtea nu judecă niciodată fondul, ci casează hotărârile date cu călcarea legii și procedurile vicioase și trimite cauza la o altă instanță de aceeași treaptă, cea mai apropiată. Îi sunt supuse și tribunalele militare, însă numai pentru necompetență sau abuz de putere și numai când sunt atacate de guvern în interesul legii.¹⁰

Această din urmă precizare merită atenție. Controlul de casație asupra justiției militare nu este deschis părții interesate, ci guvernului, ceea ce transformă recursul în interesul legii într-un instrument de unificare a jurisprudenței rezervat executivului. Este una dintre limitele reale ale construcției din 1890, într-o materie în care justiția militară avea să joace un rol politic însemnat în deceniile următoare.

4. Statutul magistratului

Dacă arhitectura instanțelor este în esență cea moștenită, noutatea reformei se concentrează în regimul persoanei magistratului, tratat de Anuar în patru registre.

Condițiile de admisibilitate construiesc o scară de vârstă, titlu și stagiu. Pot fi numiți în funcții judecătorești și în serviciile auxiliare numai cetățenii români cu deplina folosință a drepturilor civile și politice, necondamnați pentru faptele prevăzute de lege. Pentru ajutor de judecătorie de ocol se cer 21 de ani și două examene de drept, pentru judecător de ocol, supleant sau substitut 22 de ani și licența ori doctoratul, cu preferință pentru cei care au exercitat avocatura cel puțin doi ani, pentru judecător de tribunal și procuror șef de parchet 25 de ani și doi ani de funcție ori patru ani de avocatură, pentru președinte de tribunal și prim-procuror 27 de ani și patru ani de serviciu, pentru consilier sau procuror de curte 30 de ani și trei ani ca președinte de tribunal, șapte ca judecător ori procuror, opt ca avocat sau ca profesor de drept la o universitate a statului, iar pentru Curtea de casație 35 de ani și paisprezece ani de magistratură, barou sau profesorat la o facultate de drept. Anii de avocatură se socotesc jumătate față de cei petrecuți în magistratură, iar titlurile obținute la facultăți străine nu valorează dacă nu sunt recunoscute conform art. 273 din legea instrucțiunii publice.¹¹

Merită observat că profesorul de drept este asimilat expres avocatului și magistratului în calculul stagiului, la nivelul curților de apel și al casației. Cariera academică este deci recunoscută ca izvor de competență judiciară, ceea ce explică circulația constantă, în epocă, între catedră, barou și instanță.

Regimul incompatibilităților este foarte extins. Funcțiile judecătorești sunt incompatibile cu funcțiile administrative primite fie prin alegeri, fie prin numiri, cu orice funcție publică în afară de tutele, cu mandatul în adunările legislative, județene sau comunale, cu serviciul salariat de particulari, cu avocatura, cu starea militară sau eclesiastică și cu calitatea de membru în consiliul de administrație al creditelor funciare urbane și rurale sau al oricărei societăți de credit. Cumulul de funcții judecătorești este interzis, ca și exercitarea unui comerț pentru care se cere patentă, calitatea de agent de afaceri, participarea la administrarea unei societăți comerciale sau a unui stabiliment industrial, apărarea părților, darea de consultații și calitatea de arbitru sau expert. Singura compatibilitate expresă este profesoratul dreptului la facultatea din orașul unde magistratul își are reședința. La acestea se adaugă o incompatibilitate de rudenie, rudele și afinii în linie directă, iar în linie colaterală până la gradul de unchi și nepot, neputând fi membri sau grefieri ai aceleiași curți, tribunal sau judecătorii.¹²

Compararea celor două liste, cea a incompatibilităților și cea a interdicțiilor de exercitare, arată o preocupare care nu este doar aceea a imparțialității, ci și aceea a demnității funcției și a prevenirii dependenței economice. Interdicția de a fi membru în consiliile societăților de credit, într-o economie în care creditul funciar era instrumentul central al proprietății rurale, are o miză vizibil politică.

Inamovibilitatea a fost introdusă parțial. De la 1 septembrie 1890 au devenit inamovibili președinții și consilierii curților de apel și președinții tribunalelor. Ei nu pot pierde funcția decât prin demisie sau prin atingerea limitei de vârstă de 70 de ani, nu pot fi destituiți decât în cazul prevăzut de art. 95 din lege sau în temeiul unei decizii disciplinare și nu pot fi transferați, chiar prin înaintare, fără consimțământul lor scris. Excepția privește pe președinții de tribunale localnici, care au rude, legături și interese în județul unde tribunalul își are reședința și care pot fi transferați după avizul conform al unei comisiuni compuse din primul-președinte și procurorul general al curții de apel și din secția în care a funcționat primul-președinte. În caz de infirmități grave și permanente sau de slăbire a facultăților mintale, magistratul inamovibil este dispensat de serviciu prin decret regal, după avizul conform al curții în secțiuni unite cu parchetul sau al tribunalului întrunit cu parchetul, iar în caz de demență survenită ministrul justiției îl suspendă după raportul parchetului și examinarea a trei medici, suspendarea căzând dacă instanța nu emite avizul în termen de 15 zile.¹³

Construcția este remarcabilă prin echilibrul procedural. Suspendarea pentru demență este un act al ministrului, dar validitatea ei este condiționată de un aviz conform al corpului judiciar, dat într-un termen scurt, sub sancțiunea căderii măsurii. Este un mecanism de protecție împotriva folosirii politice a incapacității, cu atât mai important cu cât inamovibilitatea rămânea rezervată vârfului ierarhiei.

Regimul disciplinar cuprinde cinci pedepse, prevenirea, mustrarea, suspendarea pe timp limitat, disponibilitatea pe timp limitat și destituirea, aplicabile fie gradat, fie fiecare pentru prima oară, după gravitatea cazului. Faptele sancționate includ condamnarea pentru un delict, achitarea de pedeapsă prin prescripție, încălcarea prescripțiilor imperative ale legii de organizare, lipsa de la post fără concediu legal în dauna serviciului, neglijența obișnuită sau vădita incapacitate, lipsa de cuviință în raporturile de serviciu, compromiterea demnității ordinului printr-un fapt al vieții publice sau private și, expres, jocul de cărți de noroc practicat de judecători. Ministrul justiției are drept de priveghere asupra întregului corp și drept de disciplină asupra magistraților amovibili, asupra membrilor parchetului și asupra funcționarilor auxiliari, dar față de inamovibili poate aplica doar prevenirea sau mustrarea, în cazul prevăzut de art. 142. Judecata disciplinară propriu-zisă aparține secțiunilor unite ale Curții de casație, când este vorba de un consilier de casație sau de apel ori de un tribunal întreg, și secțiunilor unite ale curții de apel, când este vorba de un magistrat inamovibil de primă instanță.¹⁴

La aceasta se adaugă o disciplină a randamentului, exprimată în termeni categorici: ședințe în fiecare zi, în afară de duminici și sărbători legale, cu obligația de a intra în ședință la ora 11 precis, judecătorul care nu vine la ora legală sau care pleacă înainte de terminarea lucrărilor pierzând onorariul pe acea zi, iar sentințele și deciziile trebuind pronunțate în opt zile și redactate în cincisprezece zile de la închiderea dezbaterilor, orice încălcare atrăgând pedepse disciplinare.¹⁵ Termenul de redactare de cincisprezece zile, sancționat disciplinar, este mai strict decât cel practicat astăzi și arată că problema duratei redactării hotărârilor nu este o invenție a modernității.

5. Cele trei justiții ale Regatului

Analiza normativă lasă impresia unui sistem unitar. Anuarul arată în realitate trei ordini juridice care coexistă.

Prima este justiția profesionalizată, universitară, ierarhizată și, la vârf, inamovibilă, descrisă mai sus. A doua este justiția comunală, condusă de primar și de notar, cu jurați aleși anual de obștea satului și hotărând după dreptatea firească. Aici nu funcționează nici principiul legalității, nici cel al motivării în drept, ci un mecanism de conciliere cu autoritate de lucru judecat limitată valoric. A treia este justiția din Dobrogea, unde noua lege s-a aplicat numai în privința poziției și onorariului membrilor ordinului judecătoresc, organizarea rămânând cea din legea de la 29 martie 1887.¹⁶

Regimul dobrogean prezintă particularități care depășesc simpla derogare tranzitorie. Judecătoria comunală hotărăște acolo până la 15 lei, iar peste această valoare eliberează o carte constatând că împăciuirea nu s-a putut face. Judecătoriile de ocol judecă în primă și ultimă instanță de la 15 la 300 de lei capital și interese sau 50 de lei venit anual, cu drept de apel până la 1.500 de lei și, în cazuri anume prevăzute, cu drept de apel până la o valoare nelimitată. Tribunalele de la Tulcea și Constanța pot ține ședință și pronunța hotărâri și cu un singur judecător, care nu poate fi decât președintele sau judecătorul de ședințe, și nu au judecători de instrucțiune, atribuțiile acestora revenind procurorilor. Cel mai important element rămâne însă existența, la Tulcea și Constanța, a câte unui tribunal mahomedan compus dintr-un cadiu și un grefier, competent în materie de organizare a familiei, putere părintească, căsătorie, divorț și succesiuni ab intestat între musulmani, judecând conform legilor și uzurilor mahomedane, părțile fiind libere, prin comun acord, să supună aceste afaceri jurisdicției de drept comun, care urma de asemenea să judece după legile mahomedane.¹⁷

Formula finală este cea mai interesantă din punct de vedere teoretic. Statul român admite, într-o materie de statut personal, atât o jurisdicție confesională distinctă, cât și aplicarea dreptului confesional de către instanța de drept comun, pe temeiul acordului părților. Este o soluție de pluralism juridic asumat, cu o tehnică apropiată de cea a conflictelor de legi personale, care merită studiată separat, mai ales prin comparație cu regimul statutului personal din alte state succesoare ale Imperiului Otoman.

6. Aparatul în cifre

Partea a doua a Anuarului permite măsurarea sistemului. La 1891 justiția Regatului număra, făcând abstracție de judecătoriile comunale, 577 de magistrați de diferite trepte, dintre care 9 prim-președinți, 44 președinți, 59 consilieri de curți, 39 judecători de instrucțiune, 45 judecători de ședințe, 41 supleanți, 5 procurori generali, 4 prim-procurori, 51 procurori, 28 substituți, 126 judecători de ocoale și 126 ajutori. Personalul grefelor cuprindea 757 de funcționari, dintre care 59 grefieri, 129 ajutori de grefă, 52 registratori, 486 copiști și 31 telali, la care se adăugau 132 de portărei și 345 de oameni de serviciu.¹⁸

Structura calificării dezvăluie fractura internă a sistemului. Dintre magistrații de la curți și tribunale, 315 erau licențiați sau doctori în drept, la care se adăugau 10 practicanți, în timp ce dintre cei 126 de judecători de ocol numai 50 erau titrați. Totalul magistraților cu diplomă era de 365, dintre care 229 obținuseră diplomele la facultățile de drept din țară și 136 în străinătate.¹⁹ Cu alte cuvinte, la exact același moment în care instanțele superioare erau aproape integral universitare, instanța cu care justițiabilul avea cel mai des contact era în majoritate netitrată. Profesionalizarea invocată în preambulul reformei este reală, dar concentrată la vârf.

Cifra de 136 de diplome străine dintr-un total de 365 spune, la rândul ei, ceva despre modelul intelectual al magistraturii românești. Listele nominale ale Anuarului indică precumpănitor Parisul, apoi Bruxelles-ul și Berlinul, ceea ce confirmă că recepția franceză, dominantă în structura instanțelor, era însoțită de o componentă germanică prezentă mai ales la nivelul Curții de casație și al curților de apel.

Merită notat, în fine, un detaliu care ține de sociologia profesiei. Portăreii nu erau retribuiți de stat, ci primeau de la părți taxe după tarif și depuneau cauțiuni exprimate încă în galbeni, 1.000 la București și Iași, 800 la un grup de opt tribunale și 600 la celelalte, iar grefierul depunea o cauțiune de 6.000 de lei, orice act ieșit de la o instanță și necontrasemnat de grefier sau de ajutorul său fiind lovit de nulitate.²⁰ Garanția bunei funcționări a serviciului este deci în bună măsură una patrimonială, plasată în sarcina funcționarului.

7. O comparație necesară: reforma din 1890 de o parte și de alta a Carpaților

Coincidența cronologică este frapantă. În același an 1890 în care România promulga legea de organizare judecătorească, Ungaria adopta legea XXV privind organizarea curților regale de apel și a parchetelor generale, prin care cele două ítélőtábla existente, de la Budapesta și Târgu Mureș, erau înlocuite cu unsprezece curți, între care cele de la Cluj, Târgu Mureș, Oradea și Timișoara, intrate în funcțiune la 1 mai 1891.²¹ Comparația celor două reforme este instructivă tocmai pentru că obiectul lor este diferit.

Reforma maghiară este una de decentralizare, impusă de volumul de activitate al instanțelor de apel și de exigențele oralității și nemijlocirii în fața instanțelor superioare. Ea vine însă după ce statutul judecătorului fusese deja reglementat: legea IV din 1869 privind exercitarea puterii judecătorești separase justiția de administrație și consacrase independența și inamovibilitatea judecătorului, legea XXXI din 1871 reglementase răspunderea disciplinară, legea XXXIII din 1871 organizase parchetul regal, subordonându-l direct ministrului justiției, legea XXIV din 1874 introdusese examenul practic de judecător, iar legea XXXIII din 1883 reglementase vacanțele judecătorești.²²

Reforma românească din 1890 face exact invers. Ea lasă neatinsă harta instanțelor, care rămâne cea cu patru curți de apel, și intervine asupra statutului, introducând inamovibilitatea cu douăzeci și unu de ani după soluția maghiară din 1869 și, chiar și atunci, doar pentru vârful ierarhiei. Diferența de densitate instituțională este la fel de vizibilă: patru curți de apel cu nouă secții pentru Regat, față de unsprezece curți regale pentru Ungaria, ceea ce înseamnă că teritoriile locuite de români din Ungaria aveau, începând cu 1891, patru instanțe de apel proprii, cât întregul Regat.

Trei diferențe merită dezvoltate într-o cercetare ulterioară. Prima privește accesul în profesie: dreptul maghiar cere examenul practic de judecător reglementat în 1874, în timp ce dreptul român se mulțumește cu diploma universitară și cu stagiul, ceea ce explică parțial de ce corpul judecătoresc românesc rămâne dependent de circulația dinspre barou și dinspre catedră. A doua privește juriul, general în materie criminală în Regat pe temei constituțional încă din 1866, în timp ce în Ungaria juriul era, la 1890, limitat la delictele de presă, generalizarea în materie criminală urmând să se producă abia prin codul de procedură penală din 1896, aplicat de la 1900. A treia privește raportul dintre parchet și executiv, formulat aproape identic în ambele sisteme, ministrul justiției fiind capul suprem al Ministerului public în România și parchetul fiind subordonat direct ministrului în Ungaria, ceea ce sugerează o sursă comună de model și, mai important, o problemă structurală comună, care avea să fie moștenită de statul unitar după 1918.

8. Concluzii

Anuarul din 1891 surprinde un sistem în tranziție, în care reforma a operat asupra omului, nu asupra structurii. Piramida instanțelor rămâne cea franceză, moștenită din 1865, iar legea din 1890 se concentrează pe admisibilitate, incompatibilități, inamovibilitate parțială și disciplină. Rezultatul este un aparat cu un vârf aproape integral universitar și o bază în bună parte netitrată, cu o justiție comunală care judecă după dreptatea firească și cu o justiție confesională tolerată în Dobrogea.

Din perspectiva istoriei instituționale, trei constatări par să reziste. Prima este că profesionalizarea a precedat reforma și a impus-o, ceea ce inversează schema uzuală a modernizării prin lege. A doua este că inamovibilitatea parțială din 1890 a fost o soluție de compromis între cele două teze din 1882, eligibilitatea și inamovibilitatea, iar caracterul ei incomplet explică revenirile legislative ulterioare, până la legea din 1909. A treia este că pluralismul jurisdicțional al Regatului la 1891, cu trei straturi distincte, seamănă mai mult decât s-ar crede cu situația din teritoriile românești ale Ungariei, unde coexistau instanțele regale, jurisdicțiile confesionale în materie matrimonială și cutuma locală, ceea ce sugerează că problema unificării judiciare de după 1918 nu a fost doar una de armonizare a două sisteme, ci de reducere a mai multor pluralisme suprapuse.

Note

1. Ioan Teodoru, Anuarul Justiției pe 1891, cu un supliment cuprinzând legea și regulamentul pensiunilor civile, legea asupra cumulului și legea pentru organisarea judecătorescă, București, Tipografia Modernă Gr. Luis, 1891. Exemplar digitizat de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, cota FP 239024, disponibil în depozitul dspace.bcucluj.ro.
2. Ibidem, p. 3. Autorul redă în paralel efectivele totale și numărul celor titrați pentru anii 1870, 1875, 1880, 1885 și 1890. Cifrele absolute apar cu erori de tipar în exemplarul digitizat, motiv pentru care sunt reținute aici procentele, care sunt coerente între ele, și efectivul din 1890.
3. Ibidem, pp. 3 și 4.
4. Ibidem, p. 5.
5. Ibidem, pp. 5 și 6.
6. Ibidem, pp. 6 și 7. Numărul total al judecătorilor de ocol din tabloul de personal, 126, corespunde celor 117 judecătorii din Regat și celor 9 din Dobrogea.
7. Ibidem, pp. 7 și 8.
8. Ibidem, p. 9.
9. Ibidem, p. 10. Textul indică patru consilieri delegați pentru Curtea din București, trei pentru Iași și pentru Focșani și doi pentru Craiova; mențiunea „Focșani” pare a fi o eroare pentru Galați, sediul curții.
10. Ibidem, pp. 10 și 11.
11. Ibidem, pp. 13 și 15.
12. Ibidem, pp. 16 și 17.
13. Ibidem, p. 17.
14. Ibidem, pp. 18 și 20.
15. Ibidem, p. 20.
16. Ibidem, p. 24.
17. Ibidem, pp. 24 și 25.
18. Ibidem, p. 27.
19. Ibidem, p. 27, coroborat cu tablourile de la pp. 31 și 32.
20. Ibidem, pp. 12 și 13.
21. Legea XXV din 1890 privind organizarea curților regale de apel și a parchetelor generale a stabilit numărul acestora la unsprezece, cu sediile la Budapesta, Debrețin, Győr, Kassa, Cluj, Târgu Mureș, Oradea, Pécs, Bratislava, Szeged și Timișoara, instanțele astfel organizate începându-și activitatea la 1 mai 1891.
22. Pentru ansamblul legislației maghiare de organizare judecătorească din perioada dualistă, a se vedea legea IV din 1869 privind exercitarea puterii judecătorești, legile XXXI, XXXII și XXXIII din 1871, legea XXIV din 1874 și legea XXXIII din 1883.