Pe 14 octombrie 2026 a apărut în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859, Ordinul președintelui ANAF nr. 1163 din 29 septembrie 2026 pentru aprobarea Procedurii de atragere a răspunderii solidare reglementată de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Ordinul are șapte articole și opt anexe. Procedura propriu-zisă (anexa nr. 1) și formularele (anexele nr. 2–8) au fost publicate separat, în Monitorul Oficial nr. 859 bis. Temeiul invocat este art. 26 alin. (9) lit. a) și art. 342 alin. (1) din Cod, alături de art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 520/2013, iar ordinul a fost emis cu avizul conform al Ministerului Finanțelor, comunicat prin adresa nr. 798.348 din 25 septembrie 2026.

Primul lucru care merită observat este art. 6. Acesta abrogă Ordinul președintelui ANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de art. 27 și 28 din O.G. nr. 92/2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 85 din 4 februarie 2014. Așadar, din 2016 și până acum, organele fiscale au aplicat art. 25 și 26 din noul Cod după instrucțiuni scrise pentru articolele 27 și 28 ale unui cod abrogat. Schimbarea de vocabular nu e întâmplătoare: vechiul text vorbea de „angajarea” răspunderii, noul vorbește de „atragerea” ei, exact ca legea în vigoare. Ce a stat zece ani nealiniat spune destul despre locul pe care procedura l-a avut în dreptul nostru fiscal.

Știrea a circulat sub titluri de felul „administratorii vor plăti datoriile firmei”. Formula este înșelătoare. Ordinul nu creează niciun caz nou de răspundere și nici nu ar putea, fiind un act inferior legii. Cazurile sunt cele din art. 25 din Cod, iar ordinul arată doar drumul pe care organul fiscal trebuie să îl parcurgă până la decizie. Referatul de aprobare care a însoțit proiectul o spune deschis: scopul este o analiză individuală a fiecărei persoane, evitând atragerea automată a răspunderii doar pe baza calității formale față de debitor. Privit așa, textul este în cea mai mare parte o veste bună pentru persoana vizată, pentru că transformă în obligații scrise ale ANAF ceea ce instanțele cereau deja de ani de zile.

Datoria altuia și condițiile în care devine a ta

Doctrina germană face de mult distincția între Steuerschuldner, cel care datorează impozitul, și Haftungsschuldner, cel care răspunde pentru datoria altuia. În Abgabenordnung, răspunderea reprezentanților (§ 69 AO) se stabilește printr-un Haftungsbescheid (§ 191 AO), iar emiterea lui presupune nu doar îndeplinirea condițiilor legale, ci și o putere de apreciere exercitată și motivată în concret. Codul nostru a preluat construcția doar pe jumătate. Art. 26 face din răspunzător un debitor prin efectul deciziei, decizia este act administrativ fiscal și, neplătită la termen, devine titlu executoriu. Ce lipsea era disciplina procedurală care să împiedice transformarea calității de administrator sau asociat într-un temei suficient de răspundere. Anexa nr. 1 încearcă să umple acest gol. Ea stabilește sfera obligațiilor care pot face obiectul procedurii și pe cele excluse, organul fiscal competent și structurile care pot semnala elemente relevante, modul în care se identifică și se evaluează informațiile, elementele avute în vedere pentru reaua-credință sau, după caz, pentru conduita imputabilă, condițiile de analiză pentru fiecare ipoteză din art. 25 și 26, audierea, încetarea procedurii și regimul deciziei, inclusiv contestarea ei.

Procedura privește obligațiile fiscale principale și accesoriile restante existente în evidența debitorului la momentul atragerii răspunderii, iar în condițiile ordinului pot fi incluse și creanțe vamale, anumite redevențe, amenzi și alte creanțe bugetare transmise ANAF spre recuperare. Lista persoanelor vizate urmează îndeaproape textul Codului. Sunt cuprinși asociații din asocierile fără personalitate juridică, membrii întreprinderilor familiale și reprezentanții lor legali care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea sau neachitarea la scadență. Terții popriți răspund în limita sumelor sustrase indisponibilizării. Reprezentantul legal care declară cu rea-credință băncii, potrivit art. 236 alin. (14) lit. a) din Cod, că societatea nu are alte disponibilități pentru plata salariilor și a impozitelor și contribuțiilor reținute la sursă intră și el în sfera procedurii. La fel instituția de credit sau societatea de asigurare emitentă a scrisorii de garanție ori a poliței de asigurare de garanție, din România sau din Uniunea Europeană, precum și instituția din România care a confirmat o garanție emisă de o instituție financiară din afara Uniunii.

Pentru ipotezele din art. 25 alin. (2), procedura se poate declanșa numai după declararea stării de insolvabilitate a debitorului. Aici intră persoanele care au dobândit cu rea-credință, în orice mod, active de la debitor înainte de declararea insolvabilității, dacă debitorul și-a provocat astfel insolvabilitatea; administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință a activelor; administratorii care, în timpul mandatului, nu au cerut cu rea-credință deschiderea procedurii insolvenței, dar numai pentru obligațiile aferente acelei perioade și rămase neachitate la data declarării insolvabilității; administratorii sau alte persoane care au determinat cu rea-credință nedeclararea ori neachitarea obligațiilor debitorului declarat insolvabil; în fine, cei care au determinat cu rea-credință restituiri sau rambursări de la bugetul general consolidat fără ca sumele să fie cuvenite. Separat sunt tratate persoanele care au determinat, cu rea-credință, acumularea și sustragerea de la plată a obligațiilor unui debitor pentru care s-a cerut deschiderea insolvenței, precum și persoana juridică ce controlează debitorul insolvabil sau insolvent, este controlată de el ori se află sub control comun cu el, dacă este îndeplinită condiția din art. 25 alin. (3) lit. a) din Cod. Ordinul precizează că insolvabilitatea declarată de organul fiscal și insolvența constatată de instanță sunt situații distincte, cu reguli proprii.

Limitele cantitative sunt fixate expres, iar practica le trata adesea cu lejeritate. Dobânditorul de rea-credință răspunde în limita valorii activelor dobândite. Administratorul sau asociatul care a provocat insolvabilitatea răspunde în limita valorii bunurilor înstrăinate ori ascunse. La rambursările necuvenite se au în vedere sumele acordate nejustificat și rămase de recuperat. În toate cazurile, obligațiile din decizie trebuie să corespundă perioadei în care persoana a avut calitatea sau conduita care justifică răspunderea și să rezulte din acțiunile ori inacțiunile contrare legii care au dus la neplată. Creanțele pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a prescris nu pot fi incluse. Când sunt vizate mai multe persoane pentru aceleași datorii, se emit decizii distincte, fiecare cu perioada, temeiul legal și cuantumul propriu.

Reaua-credință, de la etichetă la probă

Cele mai multe decizii de atragere a răspunderii care au căzut în instanță au căzut pe același punct: organul fiscal afirma reaua-credință fără să o demonstreze. Anexa enumeră acum indiciile pe care inspectorul le poate examina: transferul bunurilor către persoane afiliate sau interpuse, vânzări fictive, donații ori înstrăinări la valori nejustificat de mici, neplata efectivă a prețului, folosirea în continuare a bunului de către societate după transferul formal, ascunderea bunurilor sau omiterea lor din contabilitate, folosirea lichidităților în alte scopuri în timp ce obligațiile fiscale rămân neachitate, nedeclararea repetată și operațiunile fără justificare economică reală. Partea cu adevărat importantă vine imediat după listă. Procedura precizează că aceste elemente nu sunt, singure, prezumții absolute de răspundere și că trebuie puse în legătură cu documentele, cu atribuțiile efective ale persoanei și cu raportul de cauzalitate dintre conduita ei și obligațiile neachitate.

Pentru folosirea lichidităților, ordinul admite expres o excepție pentru cheltuielile necesare susținerii activității. Este o precizare cu greutate. Administratorul care, într-o perioadă de criză, a plătit salariile, utilitățile și furnizorii critici pentru ca firma să nu se oprească nu a acționat prin aceasta cu rea-credință față de buget. În ipoteza debitorului pentru care s-a cerut insolvența, organul fiscal trebuie să analizeze cumulativ conduita care a dus la acumularea obligațiilor și conduita care a împiedicat sau a diminuat plata ori recuperarea lor, putând examina plăți selective către persoane afiliate, retrageri de numerar fără justificare economică, transferuri de active sau ascunderea veniturilor. Simpla acumulare a restanțelor nu ține loc de probă. Soluția este în acord cu jurisprudența Curții de Justiție privind răspunderea solidară în materie de TVA (de pildă C-384/04 Federation of Technological Industries și C-499/10 Vlaamse Oliemaatschappij), potrivit căreia asemenea mecanisme trebuie să respecte proporționalitatea și securitatea juridică și nu pot aluneca spre o răspundere practic obiectivă, în care persoana plătește pentru simplul fapt că ocupa o anumită funcție.

Cum arată procedura, pas cu pas, și ce face cel vizat

Art. 2 din ordin aprobă șapte formulare, care descriu de fapt traseul dosarului: Referatul privind declanșarea procedurii (anexa nr. 2), Referatul privind încetarea procedurii (anexa nr. 3), Notificarea privind convocarea la audiere (anexa nr. 4), Nota de constatare privind neprezentarea la audiere (anexa nr. 5), Procesul-verbal de audiere (anexa nr. 6), Referatul privind atragerea răspunderii solidare (anexa nr. 7) și Decizia de atragere a răspunderii solidare (anexa nr. 8). Procedura se declanșează, de regulă, de organul de executare silită sau, după caz, de o altă structură competentă, care transmite documentele justificative organului fiscal competent. Punerea în aplicare revine, potrivit art. 5, Direcției generale de administrare a marilor contribuabili, direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice și organelor fiscale subordonate. Pentru cel vizat, referatul de declanșare și referatul de atragere sunt piesele care trebuie cerute la consultarea dosarului, pentru că în ele se vede raționamentul organului fiscal înainte de a deveni decizie.

Dreptul de a fi ascultat înaintea unui act defavorabil este principiu general al dreptului Uniunii și se aplică și procedurii fiscale (C-349/07 Sopropé), iar Codul nostru sancționează cu nulitatea decizia de atragere a răspunderii emisă fără audiere. Ordinul dă acestui drept un conținut concret. Persoana primește notificarea de convocare, iar termenul pentru audiere nu poate depăși zece zile lucrătoare de la comunicare, cu posibilitate de prelungire pentru motive justificate, cu aprobarea conducerii organului fiscal. Ea poate consulta documentația din dosar, poate formula obiecțiuni, precizări și explicații, poate depune înscrisuri, poate fi asistată de avocat, consultant fiscal sau altă persoană care o consiliază ori poate fi reprezentată prin împuternicit, iar cei înregistrați în Spațiul Privat Virtual pot opta pentru audierea prin platforma de videoconferință MF-ANAF. Poziția ei se consemnează în procesul-verbal de audiere, iar după audiere are cinci zile lucrătoare pentru un punct de vedere scris și documente suplimentare. Dacă nu se prezintă la primul termen, i se trimite o a doua notificare. Dacă lipsește și atunci sau refuză expres să se prezinte, se întocmește nota de constatare, audierea se consideră îndeplinită, iar procedura continuă. Nici refuzul de a semna procesul-verbal nu o oprește.

Din experiența dosarelor de acest tip, zece zile lucrătoare sunt puțin pentru a reconstitui o gestiune de câțiva ani, mai ales când persoana a plecat de mult din societate și nu mai are acces la arhivă. De aceea primul gest util este o cerere scrisă de consultare a dosarului și, în paralel, una de prelungire motivată a termenului. A doua notificare nu trebuie tratată ca o formalitate, pentru că după ea dreptul de a fi ascultat se consumă. Iar punctul de vedere scris contează mai mult decât pare, fiindcă decizia trebuie să descrie faptele, legătura lor cu datoriile, perioada analizată, sumele și motivele pentru care organul fiscal acceptă sau respinge argumentele celui audiat. O decizie care trece peste ele fără răspuns are un viciu de motivare pe care instanța îl poate sancționa.

Procedura trebuie să înceteze, prin referat de încetare și cu înștiințarea persoanei, dacă probele nu sunt suficiente, dacă obligațiile au fost stinse, dacă datoriile nu corespund perioadei în care persoana a avut calitatea relevantă sau dacă intervine altă cauză legală. Dacă se ajunge la decizie, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare pentru deciziile comunicate între 1 și 15 ale lunii și până la data de 20 a lunii următoare pentru cele comunicate între 16 și 31. După expirarea termenului decizia devine titlu executoriu. Contestația se depune în 45 de zile de la comunicare, la organul fiscal emitent, iar decizia de soluționare se poate ataca în contencios administrativ. Trei aspecte cer atenție. Ordinul permite măsuri asigurătorii încă din timpul procedurii, dacă există pericolul ascunderii sau risipirii patrimoniului. Radierea ulterioară a debitorului principal nu stinge răspunderea deja atrasă. Iar dacă datoriile sunt stinse integral, executarea pornită pentru aceleași sume trebuie oprită, plățile făcute de oricare dintre debitori diminuând corespunzător obligațiile din evidență.

Dosarele în curs și ce rămâne de făcut

Potrivit art. 4, prevederile ordinului se aplică și procedurilor de atragere a răspunderii solidare aflate în curs la data intrării sale în vigoare, cu respectarea actelor procedurale legal îndeplinite anterior și fără afectarea efectelor juridice deja produse. Ordinul nu stabilește o dată ulterioară, așa că se aplică de la publicare, adică din 14 octombrie 2026. Pentru cei care au primit deja o notificare, garanțiile noi pot fi invocate pentru toate etapele care urmează. Mai trebuie spus că ordinul rămâne un act de aplicare: instanța judecă după art. 25 și 26 din Cod, iar ordinul nu poate adăuga condiții sau sarcini în dauna contribuabilului. În sens invers însă, administrația se leagă prin propriile reguli. Ceea ce ANAF și-a impus prin ordin, analiza individuală, legătura de cauzalitate, limitarea la perioadă și la valoarea bunurilor, răspunsul la apărări, poate fi opus ANAF în contestație și în instanță.

Pentru administratori concluzia practică este simplă. Răspunderea solidară se joacă, de fapt, cu mult înainte de notificare, în felul în care sunt documentate deciziile din perioada de dificultate: ce s-a plătit și de ce, când s-a constatat încetarea plăților, când s-a cerut deschiderea insolvenței, ce s-a întâmplat cu activele vândute și la ce preț. Cine are aceste răspunsuri pe hârtie are o apărare. Cine nu le are va descoperi că zece zile lucrătoare sunt foarte scurte.

Pornind de la articolul publicat de CECCAR Business Magazine. Textul oficial: Ordinul președintelui ANAF nr. 1163/2026, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 14 octombrie 2026; anexele nr. 1–8 în Monitorul Oficial nr. 859 bis din aceeași dată.