Pledoarie în fața Curții Memoriei Publice, judecată cu juriul cititorilor.

Onorată Curte, domnilor jurați

Mă înfățișez astăzi în fața unei instanțe pe care nicio lege de organizare judecătorească nu a înființat-o și pe care niciun ministru nu o poate desființa. Completul ei este alcătuit din memoria publică și din istorie, iar banca juraților o ocupă fiecare om care a deschis vreodată „Moara cu noroc”, „Mara” sau „Budulea Taichii” și a simțit că pagina aceea îi aparține. În numele lui Ioan Slavici, născut la Șiria la 18 ianuarie 1848 și mort la Panciu în august 1925, declar recurs împotriva tuturor sentințelor, scrise și nescrise, prin care statul român și societatea românească l-au declarat trădător. Nu vin cu o cerere de grațiere. Clientul meu le-a refuzat pe toate cât a trăit, și nu am niciun drept să fac în numele lui, după o sută de ani, ceea ce el n-a vrut să facă în viață.

Cuvântul recurs are aici înțelesul lui cel mai vechi. El nu cere milă, ci reexaminarea legalității. Cel care declară recurs nu spune instanței „iertați-mă”, ci „ați judecat greșit”, iar sarcina mea este să arăt că hotărârile pronunțate împotriva lui Slavici au fost greșite în temeiul legii de atunci, nu doar în lumina sensibilității noastre de azi. Voi folosi drept probă principală un înscris pe care adversarii lui nu l-au putut confisca: cartea „Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume”, tipărită la Viața Românească în 1921, adică la doi ani după condamnare, când autorul avea 73 de ani, șchiopăta de la o fractură de gleznă și dormea două-trei ore pe noapte din cauza emfizemului. Este o mărturie scrisă de un om care nu mai avea nimic de câștigat și care o spune limpede: „N-am vrut și nu vreau decât să te ajut a te dumiri asupra celor petrecute în timpul acestei părți din viața mea, și am spus și spun numai ceea ce este adevărat.”

Vă cer, înainte de orice, să vă luați un angajament pe care judecătorii lui nu și l-au luat. Această Curte nu judecă părerile lui Ioan Slavici. Nu cercetează dacă avea dreptate când credea că România nu trebuia să intre în război alături de Rusia, dacă se înșela asupra Franței și Angliei sau dacă viitorul i-a dat sau nu dreptate. Asemenea întrebări aparțin istoricilor, care le dezbat în cărți, nu procurorilor, care le dezbat în rechizitorii. Monarhia austro-ungară l-a judecat pentru părerile lui și l-a trimis un an în temnița de la Vaț, pentru că scrisese că românii nu au loc în viața constituțională a Ungariei. Statul român l-a judecat tot pentru părerile lui și l-a trimis la Domnești și la Văcărești, pentru că scrisese că România nu trebuie să se sprijine pe aliații ei. Au fost două state cu interese opuse și cu același reflex: acela de a pune un om în lanțuri ca să-i oprească gândul. Dacă această instanță ar începe să cântărească și ea care dintre ideile lui Slavici sunt plăcute și care nu, ar deveni a treia curte care îl judecă pentru ceea ce gândea. Apărarea refuză să repete această greșeală. Vă voi arăta întregul dosar, inclusiv pasajele pe care acuzarea le-a scos din context ca să-l facă odios, dar le voi așeza în fața dumneavoastră cu explicația lui, nu cu verdictul nostru moral. Întrebarea este una singură: putea un stat de drept să-l închidă fără mandat în 1916 și să-l condamne în 1919, prin o curte aleasă tocmai pentru că va condamna, pentru niște idei? Răspunsul apărării este nu, iar între o idee și o crimă stă toată diferența dintre libertate și temniță.

Competența dumneavoastră nu are nevoie de altă motivare decât aceea pe care a dat-o chiar acuzatul. În ultimul lui cuvânt în fața Curții Marțiale, în 1919, Slavici a spus judecătorilor militari: „Se poate că ei greșesc și greșesc și eu, dar greșala nu e crimă și procesul acesta au să-l judece urmașii noștri, care vor cunoaște și urmările faptelor săvârșite azi de noi.” Despre Ionel Brătianu, alături de care umblase pe aceleași drumuri până în ajunul războiului, a adăugat: „Urmașii au să-l judece. Și pe mine tot numai ei au căderea de a mă judeca.” Urmașii suntem noi. Dosarul a ajuns, după o sută șapte ani, la instanța pe care el însuși a sesizat-o.

Starea de fapt: un om, patru închisori, două state

Viața lui Ioan Slavici poate fi povestită prin ușile care s-au închis în urma lui. Prima a fost a penitenciarului de la Vaț, pe Dunăre, în Ungaria. În 1888, ca director al „Tribunei” de la Sibiu, a fost judecat la Cluj de o curte cu jurați maghiari pentru un articol în care arăta de ce generalul Traian Doda avea dreptate să spună că în viața constituțională a Ungariei nu este loc pentru români. Redactorul responsabil își asumase articolul și procesul nu fusese pornit împotriva lui Slavici. El s-a dus totuși la judecătorul de instrucție și a declarat că el este autorul, pentru că nu se putea împăca, scrie el, „cu gândul, că altul să sufere pedeapsa pentru fapta săvârșită de mine”. A făcut-o deși tovarășii îl rugau să nu o facă și deși societatea care edita ziarul îi anunțase că nu-i va plăti onorariul cât va sta în temniță. A executat un an și două săptămâni, cu soția și copilul mic mutându-se lângă penitenciar, într-o odaie închiriată la un șvab. Acolo i s-a născut o fiică. Când regele Carol I a intervenit la Viena, iar un consilier ministerial maghiar i-a sugerat soției să ceară grațierea, Slavici a răspuns că îi poate adresa o cerere monarhului, dar nu guvernului care îl condamnase, și și-a făcut anul până la capăt.

A doua ușă s-a închis în noaptea în care România a intrat în război, în august 1916. Slavici, întors chiar în acea zi de la Panciu, unde terminase sintaxa gramaticii la care lucrase cu Eminescu și Caragiale, a fost luat de acasă de un comisar de poliție „ca să dea oarecare informațiuni”. Agentul Siguranței i-a strâns de pe masă și din sertare peste o mie de file de manuscrise, printre ele romanul „Musculiță” și partea a doua a gramaticii, pe care nu le-a mai văzut niciodată. Prin Prefectura Capitalei și curtea cazărmii de jandarmi a ajuns, în zori, în cazematele fortului Domnești, apoi la Hotelul Luvru, transformat în loc de internare. A stat, după propria socoteală, câte cinci săptămâni în fiecare loc. A fost eliberat de prefectul poliției, care l-a trimis acasă fără nicio hârtie. „Dar ceva la mână nu-mi dați?”, a întrebat Slavici. „Nu e nevoie!”, i s-a răspuns.

A treia ușă a fost a Văcăreștilor. Pe 18 ianuarie 1919, în ziua în care împlinea 71 de ani, a fost citat la Curtea Marțială, „drept felicitare de ziua nașterii mele”, cum notează el. A doua zi a fost reținut și dus la fosta mănăstire a lui Nicolae Mavrocordat, devenită închisoare. În drum spre Curte, Nicolae Iorga l-a zărit pe stradă, s-a oprit și a scuipat spre el, „tare și cu multă ostentațiune, încât trecătorii s-au oprit”. Același Iorga îl vizitase cu câțiva ani înainte la spitalul Filantropia, când Slavici căzuse de pe o schelă. Pentru pregătirea procesului, Slavici și alți șase dintre cei socotiți „cei mai vinovați” au fost mutați la Hotelul Modern, o casă de întâlniri ale cărei etaje superioare găzduiau curtea marțială a armatei franceze. Procesul a durat cincisprezece zile, cu douăzeci și cinci de acuzați într-un singur dosar. Slavici a fost condamnat la cinci ani de recluziune, alături de Dumitru Karnabatt, Saniel Grossmann, Tudor Arghezi și Dem. Theodorescu. Curtea militară superioară a confirmat sentința, Înalta Curte de Casație i-a respins recursul, iar Slavici a fost readus la Văcărești.

A patra ușă, cea care nu se vede, s-a închis în afara zidurilor. Societatea Scriitorilor Români l-a exclus „ca nevrednic de a-i fi membru”, Sindicatul ziariștilor la fel. Pe stradă, în fața librăriei Socec, un trecător l-a scuipat, o cucoană a strigat „Iată trădătorul!”, iar un bătrân profesor l-a numit „trădător infam”. Când senatorul Zamfir Arbore a spus în Senat o vorbă bună pentru el, un ministru a strigat din bancă: „Slavici e om mort!”. Ieșit de la Văcărești la 18 decembrie 1919, „după 11 luni de zile împlinite”, a căzut fără suflare a doua zi seara și a zăcut 87 de zile. A trăit încă șase ani, suficienți ca să scrie mărturia pe care o depun la dosar și insuficienți ca să vadă manuscrisele confiscate în 1916, despre care Prefectura îi comunicase că „se află la Moscova”.

Rezumăm deci. Între 1888 și 1919, același om a fost închis de statul maghiar ca dușman al maghiarilor și de statul român ca dușman al românilor. Același om, care în 1871 scrisese că „cultura română trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș”, a ajuns să fie tratat în capitala României Mari ca un străin primejdios. Este o simetrie atât de stranie încât ea singură ar trebui să trezească îndoiala unui judecător cinstit. Fie Slavici a fost un om care își schimba stindardul după vreme, fie au fost două state care, pe rând, nu au suportat un om care nu-și schimba stindardul niciodată. Dosarul ne va spune care dintre aceste două ipoteze este adevărată.

Primul motiv de recurs: arestarea fără mandat și detenția fără acuzație (1916)

Onorată Curte, încep cu ceea ce s-a întâmplat înainte de orice articol din „Gazeta Bucureștilor”, pentru că aici se află rădăcina întregului proces. În august 1916 Slavici nu publicase încă niciun rând sub ocupație, pentru simplul motiv că ocupația nu începuse. Era profesor la școala evanghelică din București, membru corespondent al Academiei Române și autor de manuale. Constituția din 1866, în vigoare atunci, garanta la articolul 13 libertatea individuală și prevedea că nimeni nu poate fi arestat, în afara flagrantului, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat, comunicat celui arestat cel târziu în 24 de ore. Slavici nu a primit niciun mandat, nicio comunicare, nicio acuzație formulată. A fost chemat noaptea „la secție” și nu s-a mai întors decât după aproape două luni. Nici măcar eliberarea nu a primit-o în scris.

Cum a arătat această detenție, ne spune mărturia lui, iar ea nu e contestată de nimeni. O sală de zece pe șase metri, cu două ferestre cu zăbrele, cu paturi de scânduri pentru douăzeci și cinci-treizeci de oameni, cu păduchii lăsați de arestanții militari de dinainte. O latrină cu opt găuri în șir, fără nicio despărțitură, pentru peste trei sute de oameni. Un om de 68 de ani, bolnav de multă vreme, hrănit cu fasole și varză acră, pe care medicii i le interziseseră. Slavici, care îndurase un an de temniță la Vaț fără să se plângă, scrie despre Domnești: „Aceasta a fost cea mai aspră parte a pedepsei ce am suferit. Multe s-ar putea zice pentru dezvinovățirea celor ce au croit-o; rămâne însă mai presus de orice îndoială, c-a fost o mișelie de a mă trimite acolo pe mine, omul de șaptezeci de ani, care a muncit mult în viața lui fără ca să fi pierdut fie măcar și numai pe o clipă din vedere curăția sufletului și demnitatea omenească.” Rețineți, domnilor jurați, și fraza pe care plutonierul fortului a rostit-o despre el, pentru că ea rezumă întreaga logică a acuzării: „Bătrân o fi, dar dacă și om de treabă ar fi, nu l-ar fi trimis stăpânirea aici.” Nu fapta dovedea vinovăția, ci arestarea însăși.

Ce i s-a reproșat? Abia după trei săptămâni de Luvru a fost dus la Direcțiunea Siguranței, în fața unui anchetator în uniformă de maior, de față fiind un deputat trimis, spune el, ca nu cumva „afacerea” să fie mușamalizată. Corpul delict era un teanc de hârtii luate de pe masa lui. Prima acuzație privea legăturile cu un german pe nume Hildebrand, care scrisese o carte despre cultura mazării și fasolei în România; Slavici refuzase să o scrie el, dar fiul lui, absolvent al școlii agronomice de la Hohenheim, o tradusese sub supravegherea tatei. Agenții Siguranței număraseră de câte ori intrase „marele dușman al neamului românesc” la Slavici acasă. A doua privea un bavarez care se oferise să finanțeze o revistă și calendare ieftine pentru săteni, pentru că, spunea el, era și interesul lor ca producția agricolă a României să crească. Pe masa anchetatorului stătea, ca probă supremă, o scrisoare a acestuia despre „purtarea de grijă pentru copilul nostru comun”. Copilul comun era revista. A treia privea broșura „Vox populi”, rezultatul unui concurs publicat în ziarul „Ziua”, la care învățătorii fuseseră rugați să spună ce cred sătenii despre război; prefectul poliției confiscase exemplarele de la tipografie și le arsese.

Iată deci materia acuzării din 1916: o traducere agronomică, un calendar pentru țărani și un sondaj de opinie printre învățători, făcut în timpul neutralității, când țara discuta deschis și legal dacă să intre sau nu în război și de partea cui. Niciuna dintre aceste fapte nu era infracțiune nici atunci, nici azi. Cel mai bun argument al apărării îl oferă chiar statul: după interogatoriu, Slavici a fost eliberat, iar faptele, în termenii dosarului păstrat, nu se încadrau în legea spionajului. Dacă Slavici ar fi fost spion, statul în război nu l-ar fi trimis acasă fără nicio hârtie. A fost reținut pentru că i se cunoșteau părerile, iar Slavici a înțeles perfect de ce nu i s-a dat drumul mai devreme: „Dacă mi se dădea voie să mă-ntorc acasă, una din două: ori se socotea ca fiind împlinită pedeapsa ce mi se cuvenia, ori rămânea lucru învederat că mi-au făcut o mare nedreptate cei ce m-au trimis la Domnești. Cu nici una din aceste nu se puteau împăca cei mari și tari.”

Detenția din 1916 nu a avut un temei legal, dar a avut o consecință juridică pe care vă rog să o rețineți pentru tot restul pledoariei. Ea a fixat imaginea lui Slavici ca trădător înainte ca el să fi scris la ziarul ocupantului. Stigmatul a precedat fapta. Secretarul general al Ministerului de Interne i-a spus fiicei lui, după eliberare, că tatăl ei „avea o vină mare” și i-a dat „sfatul prietenesc” să nu se mai amestece în învălmășelile politice. Vina mare era părerea lui, rostită public în anii neutralității. Când, în 1919, Curtea Marțială l-a judecat, judecătorii nu aveau în față un om neutru, ci un om pe care Poliția îl declarase deja vinovat în 1916 fără să poată spune de ce. Prezumția de nevinovăție fusese răsturnată de trei ani, iar manuscrisele lui, singura avere a unui scriitor, „se aflau la Moscova”, împreună cu tezaurul țării. Cer, așadar, să constatați nelegalitatea acestei detenții și să o ștergeți din fișa morală a clientului meu.

Al doilea motiv de recurs: o instanță aleasă ca să condamne (1919)

Ajungem la sentința propriu-zisă și încep cu întrebarea pe care orice instanță de control și-o pune înaintea fondului: era Curtea Marțială competentă? Slavici era judecat pentru articole de ziar, adică pentru ceea ce dreptul vremii numea delict de presă. Constituția din 1866 garanta la articolul 24 libertatea de a comunica și publica ideile prin grai, scris și presă, fiecare răspunzând de abuz în cazurile determinate de Codul penal, iar la articolul 105 așeza juriul în toate materiile criminale și pentru delictele politice și de presă. Constituantul din 1866 nu a pus jurații între presă și stat din întâmplare. A făcut-o pentru că știa că în procesele de opinie statul este și parte, și judecător, și că numai cetățeanul tras la sorți poate spune dacă un articol e o crimă sau doar o părere neplăcută guvernului. Starea de asediu a permis, desigur, trimiterea civililor în fața instanțelor militare. Dar în ianuarie 1919 războiul cu Puterile Centrale se încheiase prin armistițiu de două luni, ocupantul plecase, iar articolele încriminate fuseseră scrise cu doi ani înainte. Excepția fusese menținută tocmai pentru a judeca trecutul.

Nu este o ipoteză a apărării, ci mărturisirea acuzării. Slavici i-a spus Curții, fără să fie contrazis: „D-l Comisar regal a stăruit cu toată puterea, ca noi să nu fim trimiși în fața curții cu jurați, zicând că, fiind trimiși în fața curții cu jurați, vom fi achitați. Cu alte cuvinte, noi am rămas aici pentru-că D-sa e încredințat, că D-voastre ne veți condamna.” Domnilor jurați, vă rog să cântăriți această frază. Procurorul militar a cerut ca o cauză de presă să fie luată de la jurați pentru că jurații ar fi achitat. A recunoscut, deci, că opinia publică, ai cărei reprezentanți sunteți azi, nu vedea în acei ziariști niște criminali. Alegerea instanței după rezultatul dorit are în dreptul procesual un nume și o sancțiune. Hotărârea pronunțată de o instanță aleasă astfel este viciată de la rădăcină, oricât de corect ar fi redactată.

Trec la dreptul la apărare. Dosarul a fost pus la dispoziție cu trei zile înainte de dezbateri, de la 9 la 12 și de la 3 la 6, adică optsprezece ore pentru douăzeci și cinci de acuzați și apărătorii lor. Comisarul regal adăugase „un car de ziare”, sute de articole însemnate cu creionul. Slavici a ajuns să vadă dosarul „abia peste umerii altora” și nu a reușit să citească articolele proprii pentru care era judecat. În cele trei procese de presă avute în Ungaria i se indicase de fiecare dată articolul și pasajul incriminat. Aici „m-am pomenit deodată cu o mare grămadă de articole”. De aceea a refuzat la început să-și ia avocat: „Cum să îndrăznesc să mă adresez la un advocat, ca să mă apere, când n-am putința de a-i da cuvenitele informațiuni? Ar fi fost un simulacru de proces.” Curtea i-a numit din oficiu un ofițer, pe maiorul Steriadi. O acuzație care nu spune ce frază anume constituie infracțiunea nu este o acuzație, ci o sentință care așteaptă să fie citită.

Dosarul se numea „Carnabat și ceilalți”. În rechizitoriu, comisarul regal l-a rebotezat „Slavici și ceilalți” și l-a așezat pe bătrân în frunte. Temeiul? O frază dintr-o petiție trimisă de la Văcărești, unde deținuții cereau să fie judecați în libertate pentru că erau „față-n față cu moartea, deși nu suntem osândiți la moarte”. Slavici o semnase ultimul, cu rezerva că „este gata și să moară aici, dacă marile interese ale neamului românesc o vor fi cerând aceasta”. Era o frază de demnitate, scrisă de un om care refuza să ceară ceva umilitor. Acuzarea a citit-o ca dovadă de fanatism și a răspuns la ea cu următoarele cuvinte, rostite în fața soției, a fiului și a două fiice ale acuzatului: „Când marile interese ale neamului cer, puțin importă, dacă o familie își pierde capul.” Același procuror l-a numit „tâmpit”, i-a spus că „va fi astupată gura cu pământ”, i-a strigat „Să te fi dus să mături strada”, a afirmat că Slavici „fugise din Transilvania” pentru că era condamnat, că „se lăfăia” și că trădase în speranța de a ajunge guvernator. În cele din urmă a făcut din sufixul numelui o probă: Slavici, deci Slav, așezat alături de „bulgarul” Karnabatt și „evreul” Grossmann.

Slavici a răspuns punct cu punct, cerând de fiecare dată Curții să-l întrebe pe comisar dacă „mai stăruie”. Nu fugise din Ardeal: în 1887 Maiorescu îl chemase în țară, iar regina Elisabeta îi oferise conducerea Azilului Elena Doamna; nu venise pentru că părintele Vasile Lucaciu avea un proces de presă și plecarea ar fi fost „o dezertare”. Și-a executat anul la Vaț și abia în 1890 a trecut munții, cu acte în regulă. Nu se lăfăise: haina pe care o purta în sală era de dinainte de război. Cât despre guvernatorat, „ilusiunea unui om de 72 de ani, care nici măcar la rangul de epistat n-a aspirat”. Despre nume a ținut o mică lecție de onomastică — Stroici, Vârgolici, Popovici, șirul de familii românești din Banat și Crișana pe care sârbii le numeau cu sufixul lor — și a încheiat: „Nu-i sunt ele destulă dovadă despre romanitatea mea”, arătând spre cărțile sale de istorie, literatură și știință. La invocarea formulei salus reipublicae, profesorul de istorie a ținut o lecție despre Roma care nu și-a schimbat constituția nici în războaiele samnite, nici în cele punice, și a arătat că formula a apărut odată cu Gracchii, cu Marius și Sulla, adică odată cu încălcarea legilor: „Aceasta e vorba oamenilor, care țin să calce legile când le dă mâna și le vine la socoteală, și nu vor să știe, că cel mai mare interes al ori-și-cărui stat e, ca legile lui toate să fie respectate.”

Vă cer acum să așezați alături două săli de judecată. În 1888, la Cluj, în fața curții cu jurați maghiari, procurorul regal și-a pierdut cumpătul și a spus că ziariștii români sunt plătiți să scrie ceea ce scriu. Președintele curții l-a oprit: „Rog pe d-l procuror regal să țină seamă de sfințenia forului judecătoresc și să-și cumpănească vorbele mai nainte de a le fi rostit.” Înainte de a citi sentința de condamnare, același președinte a declarat că „simpatiile cetățenești ale judecătorilor și onorabilitatea acuzatului rămân nealterate”. În 1919, la București, în fața unei curți a propriei sale națiuni, acuzatul a fost insultat ore întregi fără ca președintele să intervină, iar apărătorii l-au rugat să nu povestească episodul de la Cluj „ca să nu indispună curtea”. Slavici a comentat cu amară exactitate: „vorba nu era de mine, ci de dignitatea statului român, pe care președintele Curții nu știa s-o apere”. Sentința nu a fost pronunțată în fața acuzaților. Aceștia au fost închiși într-o sală depărtată, sub pază, unde a venit grefierul să le-o citească. Pentru toate aceste motive, care țin de competență, de dreptul la apărare, de imparțialitatea instanței și de publicitatea pronunțării, cer casarea sentinței din 1919 fără să mai fie nevoie de a cerceta fondul. Și totuși, pentru că juriul merită întregul adevăr, îl voi cerceta.

Al treilea motiv de recurs: o părere nu este o trădare

Să vedem, așadar, ce a făcut Slavici sub ocupație. După intrarea germanilor în București, în decembrie 1916, ziarul german „Bukarester Tagblatt” a fost rechiziționat, iar soția prietenului său Iuliu Pop, aflat la Iași, a obținut învoirea de a publica o traducere românească a lui. Așa s-a născut „Gazeta Bucureștilor”. Traducerea era făcută în pripă „de către oameni care nu știau nici românește, nici nemțește”, încât îi scandaliza până și pe bucureșteni. După o săptămână, Slavici a fost rugat să corecteze limba română a textului, pentru același onorariu pe care îl avusese la „Minerva”, cinci sute de lei pe lună. Mai târziu, când fruntașii politici rămași în Capitală au obținut ca gazeta să apară ca ziar de sine stătător, a dat trei articole pe săptămână, cu cincizeci de lei articolul. Cenzura germană i le suprima sau i le „ciopârțea”, iar uneori treceau zece zile fără să încaseze nimic. Când a apărut ziarul lui Constantin Stere, s-a retras, cu o vorbă care spune tot: „S-o mai pată și alții!”.

Ce a scris? Acuzarea nu a dovedit niciodată că Slavici ar fi transmis informații militare, ar fi denunțat pe cineva, ar fi cerut ocupantului vreun avantaj sau ar fi chemat la ascultare față de armata străină. Toate faptele din dosar sunt articole, iar toate articolele susțin, în esență, două idei pe care Slavici le rezumă cu ironie după condamnare: ei, „infamii trădători”, avuseseră îndrăzneala să spună „că Sârbii ne sunt dușmani mai primejdioși decât în trecut, și că pe Franța și pe Anglia nu putem să ne rezemăm, căci ele nu vor căuta decât satisfacerea propriilor lor interese și ne vor jertfi, dacă acestea o vor cere”. Prima idee, a pericolului slav, o susținea din tinerețe, de când editase documentele Hurmuzachi și văzuse cum se încheiaseră la Carlowitz, la Prut în 1711 și în toate războaiele ruso-turce soarta Principatelor. A doua, a interesului propriu al marilor puteri, o putea citi oricine în corespondența diplomatică pe care a invocat-o în fața Curții, de la rapoartele comisarului prusian din vremea divanurilor ad-hoc până la scrisorile ambasadorului englez William White. Nu este treaba acestei Curți să spună dacă erau juste. Sunt teze de politică externă, iar o teză de politică externă, susținută deschis, în ziar, cu numele autorului dedesubt, nu a fost niciodată și nu poate fi o crimă.

Mai mult, nu erau tezele lui personale. Ele fuseseră politica oficială a României timp de trei decenii, de la tratatul secret din 1883 și până în 1914, sub regele Carol I, cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti și Alexandru Marghiloman. Slavici a spus-o răspicat: „Nu poate să fie făcător de rele omul, care susține ceea ce făcea Regele Carol I, în înțelegere cu cei mai de frunte dintre sfetnicii lui.” Și a adăugat ceea ce înlătură definitiv bănuiala unui calcul personal: „am umblat în aceleași drumuri ca fiul lui Ioan Brătianu până-n ajunul războiului, dar după-ce el și-a schimbat părerile, eu nu m-am lepădat de ale mele”. Când judecăm o părere politică după ce istoria a dat câștig de cauză părerii contrare, suntem expuși celei mai vechi erori a judecătorului, aceea de a confunda cunoștința rezultatului cu vinovăția celui care nu l-a prevăzut. Slavici o știa: „Nimeni în lumea aceasta nu e în stare să scrie istoria faptelor nepetrecute.” Și tot el a observat, în octombrie 1919, cu o ironie pe care juriul o va aprecia, că guvernul lui Ionel Brătianu se retrăsese tocmai în urma conflictului cu Serbia, Franța și Anglia la Conferința de Pace, iar „Viitorul”, oficiosul liberal, publica la adresa aliaților articole „care întrec cu mult în violență pe cele publicate de noi”.

Urmează proba cea mai grea pentru acuzare: tratamentul inegal al celor care au făcut același lucru. Martorul Alexandru Marghiloman, fost președinte al Consiliului de Miniștri, care semnase în 1918 pacea cu Puterile Centrale, a declarat în fața Curții că în acele împrejurări „tăcerea era cestiune de prudență”. Comisarul regal a făcut din această frază axa rechizitoriului: „Ce-l împiedica pe bătrânul Slavici să tacă?”. Iată deci că omul politic care semnase pacea era martor, iar profesorul care scrisese articole era acuzat. Doi dintre coacuzați, Arghezi și Dem. Theodorescu, au arătat Curții dovezi că primiseră bani de la generalul Iliescu, adică de la guvernul liberal, ca să scoată un ziar și o revistă în care susținuseră aceleași idei ca în „Gazeta Bucureștilor”. Un altul a dovedit că scrisese la gazetă ca agent al poliției secrete române. Alții au adus martori că scriseseră de foame. Slavici nu a invocat nicio scuză de acest fel. El a rămas, cu Karnabatt și Grossmann, printre „cei câțiva încăpățânați”, adică printre cei care nu aveau decât convingerea lor de oferit. A fost condamnat, în fond, pentru că nu a mințit.

Acuzarea a scos din sute de articole două pasaje menite să stârnească sentimentele Curții, iar apărarea le pune pe masă fără teamă. Primul este articolul despre Mărășești, în care Slavici scrisese că vărsările de sânge de acolo fuseseră „fie zadarnice, fie de prisos”. Rechizitoriul l-a citit ca pe o insultă adusă armatei. Slavici a reconstituit în fața Curții partea pe care cenzura germană o tăiase: gloria armatei române fusese câștigată deja în Carpați, la Dragoslavele, la Sălătruc și pe Valea Oltului, unde ea îl oprise pe Falkenhayn, iar noua jertfă avea să fie urmată oricum de o pace grea. „Nici Leonida n-a ieșit învingător la Termopile și tot a rămas om cu mare mărire. Și Termopile au fost strâmtorile Carpaților.” Un om care îi compară pe soldații români cu spartanii lui Leonida nu își insultă armata, ci își jelește morții și se întreabă, ca orice cetățean liber, dacă jertfa lor era necesară. Al doilea pasaj, suprimat tot de cenzură și rostit de el în sală, privea pe cei care îndemnau pe românii ardeleni să dezerteze din armata austro-ungară. Slavici întreba cu ce drept poate cere România altora să-și calce jurământul, când în propria ei armată luptau bulgari, maghiari și peste patruzeci de mii de evrei cărora statul le refuza cetățenia și de la care cerea totuși credință. Și a citat din Dimitrie Cantemir: „Unde este inima curată, nici întâi jurământul, nici pe urmă vicleșugul sau călcarea jurământului nu încape.” Este un argument despre fidelitatea față de cuvântul dat, așa cum l-a înțeles un om întreaga viață. Pe acest temei Curtea Marțială l-a declarat trădător. Cu același temei, procurorul maghiar de la Cluj spunea juraților că Slavici „scrie având mereu în fața sa codul penal” și trebuie judecat după efectele morale ale scrisului lui, nu după ce a scris. Cele două rechizitorii seamănă între ele mai mult decât ar fi vrut autorii lor.

A treia pagină grea este mărturisirea lui că în timpul ocupației s-a străduit să răspândească în poporul român „simpatiile și încrederea către poporul german”. Citiți însă fraza întreagă, pentru că ea a fost rostită drept reproș unui ofițer german care îi spusese că „noi n-avem nevoie de simpatiile Românilor”. Slavici le spunea ocupanților în față: „Voi, nemții, aveți un particular talent de a vă face fără de nici un folos nesuferiți.” Când au vrut să impună calendarul gregorian și în Biserică, le-a răspuns: „Voi ați cucerit țara, dar nu sufletele noastre!”. A numit pacea din 1918 o „uimitoare dovadă despre lipsa de pricepere a diplomației germane”. Rezultatul? Germanii nu i-au plătit leafa de profesor la școala evanghelică și nu l-au mai chemat la catedra pe care o ținuse aproape zece ani. „Între două pietre de moară”, scrie el. Un colaborator în înțelesul penal al cuvântului este răsplătit de ocupant. Slavici a fost pedepsit de ocupant și, după plecarea lui, pedepsit din nou de propriul stat. Concluzia apărării la acest motiv este simplă și o formulez cu cuvintele acuzatului: „greșala nu e crimă”. Lipsea intenția de a trăda, lipsea fapta materială de trădare și lipsea orice legătură cauzală între articolele lui și vreun prejudiciu adus armatei române. Rămânea doar părerea.

Al patrulea motiv de recurs: unde este prețul trădării?

Orice trădare are un preț, iar orice acuzator serios îl caută. Comisarul regal din 1919 l-a căutat și l-a găsit în cincizeci de lei pe articol. „Ai fost plătit ca să scrii, ai luat 50 lei de articol”, i-a spus. Slavici a răspuns cu o comparație pe care ar fi prețuit-o orice jurat: preotul ia taxă de patrafir și nu e acuzat că își vinde credința, procurorul își ia leafa și nu e acuzat că își vinde rechizitoriul. Munca scrisă se plătește. Iar munca aceasta se plătea prost: cenzura îi suprima articolul, Slavici scria altul și altul, încât cei cincizeci de lei acopereau adesea două sau trei texte. Ceea ce Comisarul regal a citit în sală drept probe de trădare erau, în parte, tocmai aceste articole „ciopârțite”, din care cenzorul german tăiase frazele care le dădeau sensul.

Mai important decât ceea ce a primit este ceea ce a refuzat. Slavici a declarat că poate dovedi că i s-au oferit o mie de lei pe lună „și foarte plăcute căpătuieli pentru câte un singur articol pe săptămână” și că nu a primit, „pentru-că vorba era să scriu și ceea ce nu se potrivește cu convingerile mele”. Un om care vinde ceva alege oferta mai mare. Un om care scrie ce crede alege oferta care îl lasă să scrie ce crede, chiar dacă e jumătate. Comisarul regal, care dispunea de întreaga poliție a Capitalei, nu a adus niciun martor care să spună că Slavici ar fi primit bani de la vreun ofițer german, nicio chitanță, nicio dovadă a vreunei averi.

Căci averea nu exista. Slavici avea o pensie de nouăzeci și cinci de lei pe lună și își ținea familia din lecții particulare, pe care arestarea i le-a luat. „O să le par, poate, multora om ridicol, dacă vă spun, că am o pensiune de 95 lei, repet 95 lei.” A întrebat Curtea: „m-a văzut pe mine trăind în belșug? — m-a văzut la baluri? — m-a văzut la teatre? — m-a văzut în călătorii? — m-a văzut risipind averi? Cum m-am vândut? ce s-a făcut prețul vânzării!?”. Nu i-a răspuns nimeni. În carte aflăm ce nu a spus în sală: că plătea camete de cincisprezece-optsprezece la sută „pentru ca cu greaua mea familie s-o pot duce gâfâind de azi pe mâne”, în vreme ce i se arunca în față că s-a îmbogățit „prin daravere neiertate”. Ca să-și poată mărita fiica în toamna lui 1919, a vândut din închisoare o nuvelă pentru două mii de lei, singura avere pe care o mai avea, iar banii i-au fost furați din vestă, în celulă, de un deținut care i-a pierdut la cărți.

Nici soția lui nu a fost răsplătită vreodată pentru vreun serviciu făcut cuiva. După paisprezece ani în care a condus împreună cu el Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, creat de Academia Română și pus sub ocrotirea regelui Carol I, și după ce școala obținuse o medalie de aur la Expoziția jubiliară din 1906, Eleonora Slavici a plecat cu o gratificație de zece mii de lei și cu speranța unei pensii de șaptezeci și cinci de lei pe lună după vârsta de cincizeci și opt de ani. Plecaseră pentru că Slavici scrisese în 1907, în „Neamul Românesc” al lui Iorga, o scrisoare despre păcatele „păturii superpuse” din România, iar fruntea partidului de guvernământ nu i-a iertat-o. Prietenii i-au cerut să se dezică, de dragul copiilor și al Institutului. A răspuns că nu-i este iertat „ca de dragul copiilor mei să fac ceea ce în gândul meu este o mișelie, pentru care toată viața mi-ași face mustrări”.

Domnilor jurați, în dreptul penal mobilul nu este un element constitutiv al trădării, dar absența lui este cea mai puternică probă împotriva încadrării faptei ca trădare. Un om care pierde postul pentru o scrisoare, refuză o mie de lei pentru a nu-și trăda părerile, trăiește cu nouăzeci și cinci de lei și ia cu împrumut cu cametă nu este un om care se vinde. Este un om care nu are ce vinde în afară de convingeri, și tocmai pe acelea nu le vinde. Slavici i-o spusese anchetatorului încă de la primul interogatoriu: dacă s-a vândut acum, atunci s-a vândut toată viața, căci spune aceleași lucruri de cincizeci de ani. Iar despre propria lui statornicie, în încheierea cuvântului din fața Curții: „Toată lumea strigă: N-avem caractere! — Iar pe mine să mă osândiți pentru-că am fost statornic toată viața mea?”

Al cincilea motiv de recurs: viața întreagă ca martor

În orice proces penal, instanța cercetează și persoana inculpatului. Curtea Marțială nu a făcut-o, și Slavici i-a spus-o: judecătorii erau oameni „care nu mă cunosc, nu sunt dumiriți asupra trecutului meu, nu știu care e rostul meu în viața poporului și astfel nu sunt în stare să mă judece”. Dumneavoastră îl cunoașteți. Dar să așezăm totuși la dosar, în ordine, acțiunile unei vieți pentru care același om a ajuns, la 71 de ani, într-o celulă de la Văcărești.

În 1871, student la Viena, era unul dintre organizatorii serbării de la Putna, de la mormântul lui Ștefan cel Mare, alături de Eminescu. Apelul publicat atunci în „Românul” spunea: „Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne.” De acolo vine formula pe care a repetat-o toată viața și pe care a rostit-o și în fața judecătorilor militari: „soarele pentru toți Românii la București răsare”. A lucrat apoi la București, în redacția „Timpului”, cu Eminescu și Caragiale, ca secretar al comisiei care publica documentele adunate de Eudoxiu Hurmuzachi, sub Kogălniceanu, Sturdza și Hasdeu, și ca profesor de limba română. În 1884, când prietenii din Ardeal au înființat „Tribuna” de la Sibiu, s-a întors acasă, deși regele, regina, Vasile Alecsandri și Dimitrie Sturdza îl rugau să rămână, iar Mihail Kogălniceanu și Ion C. Brătianu îl îndemnau să plece, „ca să-și facă datoria”. Remarcați că nu ceruse cetățenia română, pentru că era hotărât să se întoarcă.

La Sibiu a făcut din „Tribuna”, din „Biblioteca Tribunei” și din „Foaia Poporului” cel mai eficient instrument de unitate culturală pe care l-au avut românii din Ungaria înainte de Unire. Efectul a fost atât de vizibil încât „Tribuna” a fost arsă în piața Clujului, iar răspunsul maghiar a fost înființarea societății EMKE, pentru răspândirea culturii maghiare în Ardeal. A fost secretarul comitetului Partidului Național Român în 1887. A avut trei procese de presă. Primul, la Sibiu, l-a câștigat, pentru că jurații, aproape toți sași, l-au achitat, iar guvernul de la Budapesta a desființat după aceea curtea cu jurați din Sibiu. Al doilea, la Cluj, îl privea și pe Corneliu Pop Păcurariu, care a făcut un an la Năsăud. Al treilea l-a dus la Vaț. Este profund instructiv, domnilor jurați, că aceeași instituție, curtea cu jurați, a funcționat ca o garanție chiar în Ungaria lui Tisza, iar în România anului 1919 a fost evitată cu bună știință.

La Vaț, directorul penitenciarului, un maghiar pe nume Kovács, care stătuse el însuși opt ani în temniță după 1848, a înțeles cine este deținutul. Îi citea corecturile documentelor maghiare din colecția Hurmuzachi, care continuau să sosească de la tipografia Socec, îi trimitea cărți de științe naturale, iar când soția era aproape să nască, a mers personal la Budapesta ca să-i obțină de la ministru două săptămâni de libertate deplină, fără agent și fără pază. La botezul copilului au venit douăzeci de studenți români de la Universitatea din Budapesta. De Sfântul Ioan a primit sute de telegrame cu mii de semnături. Cele două săptămâni i-au fost apoi adăugate la pedeapsă, „pentru ca nu cumva statul ungar să rămâie în pagubă”. Așa arăta pedeapsa pe care statul maghiar o dădea unui dușman al său, cu respect pentru persoana lui. Și, în vreme ce stătea la Vaț pentru cauza românilor, un ziar din București a scris că „este plătit de guvernul ungar ca să stea în temniță”. Calomnia l-a urmărit, așadar, și pe când suferea pentru România.

Venit definitiv în țară în 1890, a creat școala de la Măgurele, despre care regele Carol I a spus că este „o oază în mijlocul unui pustiu”. A fondat „Corespondența Română”, a făcut cu Socec prima bibliotecă populară, a lucrat în Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, a scris manuale și, cu Odobescu, o carte de citire, a publicat cu Ion Manliu, a dat literaturii române „Mara” și nuvelele din care generații întregi au învățat cum se scrie proza românească. Când a fost acuzat că nu ar ști ce înseamnă unitatea națională, a răspuns cu o afirmație pe care nimeni din sală nu a putut-o contrazice: „nu e între contimporanii mei nici unul, care a făcut atât ca mine pentru unitatea sufletească a Românilor de pretutindeni”.

Slavici a fost, în plus, unul dintre puținii oameni ai vremii care au cerut, în același timp, drepturi pentru românii din Ungaria și drepturi pentru minoritățile din România Mare. În 1888 fusese judecat pentru că susținuse că sașii din Sibiu au dreptul să fie judecați în limba lor. În 1921, după Văcărești, scria: „scârbă mi-ar fi de mine însumi dacă eu, care viața mea întreagă m-am luptat ca Românilor să nu li se facă asemenea nedreptăți, astăzi m-aș împăca cu gândul, ca Românii să asuprească în același fel pe alții”. Aceasta este, domnilor jurați, cheia întregii lui vieți și a tuturor proceselor lui. Pentru unguri era un naționalist român, pentru românii anului 1919 era un străin. În realitate a fost același om, credincios aceleiași idei: că neamurile așezate de soartă pe același pământ trebuie să trăiască împreună fără să se asuprească unele pe altele. Un trădător își schimbă tabăra. Slavici a stat toată viața în aceeași tabără, și lumea din jurul lui s-a mutat.

Al șaselea motiv de recurs: o pedeapsă care a vrut să înjosească, nu să îndrepte

Chiar și în ipoteza, pe care apărarea o respinge, că statul ar fi avut dreptul să-l pedepsească pentru articolele lui, v-aș cere să judecați și felul în care a fost executată pedeapsa. O sentință nu este doar un număr de ani, ci și locul în care sunt petrecuți. Locul a fost Văcăreștii iernii 1918–1919. Slavici a ajuns acolo seara, pe lapoviță, printre grămezi de gunoi care fermentau, printre deținuți schelete, fără cămașă, cu picioarele înfășurate în cârpe. Gardianul i-a spus: „Nu pune mâna, că te umpli de râie!”. Au urmat sala cu șaptesprezece oameni și o sobă de fier care scotea fum de lignit, înecăciunile unui astmatic și diabetic de 71 de ani, spălatul cu petrol împotriva păduchilor, tifosul exantematic, febra recurentă și variola.

A doua zi a văzut ce nu ar trebui să vadă niciun cetățean al unui stat civilizat. Optzeci de minori dormeau goi câte patru într-un pat, bătuți, iar cei mai arătoși dintre ei erau „oferiți cu câțiva lei” pentru abuzuri. Într-un coridor al spitalului fără medic și fără medicamente zăceau nouă cadavre goale, cărora li se furaseră zdrențele. Morții erau înghesuiți câte doi-trei într-un sicriu, iar unei femei i s-a rupt brațul ca să încapă. Slavici scrie: „Erau toți morți fără de lumânare, cărora nimeni nu le-a-nchis ochii, nimeni nu le-a pus mâinile pe piept, pe care nimeni nu i-a bocit, cărora nimeni nu le-a citit molitva de iertăciune, pe care nimeni n-avea să-i prohodească.” Și a adăugat o frază care ar trebui gravată pe zidul oricărui minister al justiției: „Mi-e rușine că sunt om și român când le văd cele de aici.” Mărturia lui și a fiicei sale, care „a alarmat lumea, până chiar și pe unii dintre funcționarii de la ministerul de interne”, a adus, a doua zi după vizita ministrului justiției, camioane cu haine, lemne, medicamente, var și etuve. Directorul a fost schimbat. Primul folos public al condamnării lui Slavici a fost, așadar, salubrizarea unei închisori. Este singurul.

Acuzarea va spune că Slavici a beneficiat, mai târziu, de un regim mai blând: Hotelul Modern, celula cu grădiniță, învoirea de o zi pentru nunta fiicei, o odaie bună la etaj. Este adevărat, iar Slavici nu ascunde nimic din toate acestea. Dar să citim și cum le-a primit. A refuzat o cameră mai bună cât timp ceilalți nu erau mutați. A cerut un singur lucru: „Tratați-ne orișicum, dar pe toți la fel, căci vrajbele se stârnesc numai pentru că se fac hatâruri.” Și-a făcut singur patul, și-a gătit singur, a curățat cartofi cu mâna „cu care am scris articole încriminate de strașnicul Bolentin”, spre indignarea colegilor care socoteau că își înjosește tagma. A împărțit jumătate din pâinea lui cu cei flămânzi. Când un căpitan a vrut să-l închidă în celulă la ora șapte împotriva regulii stabilite de director, i-a spus că se supune doar forței armate și a cerut să se consemneze aceasta. Când ceilalți au făcut o reclamație colectivă împotriva directorului, a refuzat să o semneze: „mă supun, ca adevărat pușcăriaș, dispozițiunilor luate de stăpânire”. Așa se poartă un om care nu recunoaște vina, dar recunoaște autoritatea.

Ajung la faptul pe care îl socotesc cea mai puternică probă a nevinovăției și vă rog să-l cântăriți cu toată atenția. Regina Maria a stăruit pentru grațierea condamnaților încă din mai 1919. În toamnă, Gala Galaction a cerut public eliberarea lui Slavici și a lui Arghezi, Vasile Goldiș a propus în clubul Partidului Național ca partidul să stăruie pentru el, Zamfir Arbore a vorbit în Senat, iar Iorga, ajuns președinte al Camerei, s-a arătat dispus să ajute. Ceilalți condamnați au făcut cerere de grațiere, la îndemnul chiar al directorului general al penitenciarelor, iar regele urma să semneze decretul. Slavici nu a semnat-o. Ștefan Cicio Pop, ministru interimar al justiției, care fusese la botezul fiicei lui născute la Vaț, a venit la penitenciar să-l roage. Medicul îi spusese că într-un asemenea loc nu se poate îngriji. Răspunsul lui a fost: „făcând-o, aș recunoaște că sunt vinovat. N-am făcut eu cerere când mă aflam la Vaț: cum aș fi putut să fac aflându-mă la Văcărești?”. Soția lui nu a cerut nici ea grațierea, ci doar amnistia. Episcopul Miron Cristea, viitorul patriarh, venit la Văcărești, a discutat cu el refuzul și a admis, spune Slavici, că „refuzul meu are rost”.

Grațierea este iertarea unei vinovății pe care cel ce o cere o acceptă implicit. Un om de 71 de ani, bolnav, cu un ministru la ușa celulei care îi aducea libertatea în schimbul unei semnături, a ales să rămână închis decât să semneze că a trădat. Nu cunosc în dreptul probelor mărturie mai grea decât aceasta. Vinovatul caută ieșirea. Nevinovatul caută adevărul, chiar și atunci când adevărul îl costă sănătatea. Slavici a ieșit pe 18 decembrie 1919 împreună cu ceilalți patru ziariști condamnați prin aceeași sentință, fără să fi cerut nimic. Iar despre cei care l-au trimis acolo nu a scris cu ură, ci cu o frază pe care vă rog să o puneți în balanță alături de rechizitoriul care îi promitea că îi va fi „astupată gura cu pământ”: „nu am pentru restul vieții mele dorință mai fierbinte decât să mă ajute bunul Dumnezeu să le fac celor ce m-au trimis aici mai mult bine decât rău au voit să-mi facă ei mie”. Rostul pedepsei, scria el în 1921, „nu e să-i facem celui osândit nesuferită viața înjosindu-l, coborându-l în rând cu dobitoacele și făcându-l să-i fie rușine de a se ști om, ci să-l împăcăm, să-l îndrumăm spre căință, spre buna viețuire, spre iubire de oameni”. Pedeapsa lui Slavici nu a avut niciunul dintre aceste rosturi. A fost o răzbunare cu ștampilă.

Concluziile apărării: ce cerem juraților

Onorată Curte, domnilor jurați, am ajuns la capătul dosarului. Ați văzut un om arestat fără mandat pentru o traducere agronomică, un calendar pentru țărani și un sondaj între învățători. Ați văzut o cauză de presă luată de la jurați pentru că jurații ar fi achitat, un dosar de sute de articole citit „peste umerii altora”, un procuror care a făcut din numele acuzatului o probă și din familia lui o țintă, o sentință citită de grefier într-o sală închisă. Ați văzut că omul politic care semnase pacea a fost martor, că doi dintre coacuzați primiseră bani de la guvernul care îi acuza, iar cel care nu primise nimic, care trăia cu nouăzeci și cinci de lei și refuzase o mie de lei pe lună, a fost pus în fruntea listei. Ați văzut că același om fusese închis cu treizeci de ani înainte de statul maghiar, pentru că apărase cauza românilor, și că a refuzat să ceară iertare de la ambele state, din același motiv: pentru că nu se socotea vinovat.

Vă cer, așadar, să admiteți recursul. Vă cer să constatați că detenția din 1916 a fost nelegală și că nu poate fi invocată împotriva memoriei lui Ioan Slavici. Vă cer să casați sentința Curții Marțiale din 1919, confirmată de Curtea militară superioară și menținută de Înalta Curte de Casație, pentru necompetența unei instanțe alese ca să condamne, pentru încălcarea dreptului la apărare și pentru lipsa de imparțialitate. Rejudecând, vă cer să-l achitați, pentru că faptele care i s-au imputat nu sunt infracțiuni: o părere despre alianțele țării, rostită de un om care o susținuse public timp de cincizeci de ani, nu este trădare, ci exercițiul libertății pe care Constituția o garanta tuturor românilor. Vă cer, în sfârșit, ceea ce Slavici însuși a cerut judecătorilor lui și nu a primit: „Dacă țineți seamă de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitați: trebue să-mi dați satisfacțiune pentru toate nedreptățile ce mi s-au făcut.” Satisfacția pe care o poate da această Curte este una singură: să șteargă cuvântul trădător de lângă numele lui și să-l lase acolo unde l-au așezat deja, fără sentință, generațiile de elevi: în manuale, alături de Eminescu și Caragiale, cu care a lucrat la aceeași masă de redacție.

Comisarul regal din 1919 întreba Curtea dacă marile interese ale neamului nu cer ca Slavici să fie pedepsit. Slavici i-a răspuns atunci, și răspunsul său rămâne valabil și astăzi: „Nu, Domnule Președinte. Adevăratele interese ale neamului românesc cer, din contra, ca oamenii ca mine să nu fie puși în rândul făcătorilor de rele.” Un neam care își închide scriitorii pentru părerile lor nu devine mai puternic, ci mai sărac, iar un stat care judecă gândurile se așază, fără să vrea, în rând cu statele de care s-a eliberat. Slavici știa aceasta mai bine decât oricine, pentru că trecuse prin temnițele amândurora.

În ziua în care grefierul a citit sentința, fiica lui, Lavinia, plângea. Tatăl ei i-a spus: „Plângi, fata mea, plângi, dar nu pentru că vezi osândit pe tatăl tău, ci pentru că ai să-ți petreci viața în țara aceasta, care suferă asemenea rușine.” Domnilor jurați, rușinea aceea nu a fost a lui. Ea a rămas, de o sută șapte ani, în seama statului care l-a condamnat, și numai noi, urmașii pe care el i-a invocat în fața Curții Marțiale, o putem ridica. Vă cer să o faceți. Pentru Ioan Slavici, profesor, scriitor, ardelean, deținut la Vaț, la Domnești, la Luvru, la Hotelul Modern și la Văcărești, apărarea a terminat.

Surse

Ioan Slavici, Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume, București, Viața Românească, 1921, exemplarul digitizat al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca (BCUCLUJ_FG_182292). Toate citatele din pledoarie provin din această ediție, cu ortografia modernizată și formele vechi păstrate; cuvântul lui Slavici în fața Curții Marțiale este reprodus în carte, în capitolul „Procesul ziariștilor. Încheiere”.

Pentru cuantumul pedepsei din 1919 (cinci ani) și pentru constatarea că faptele din 1916 nu se încadrau în legea spionajului: Dosarul Ioan Slavici, Evenimentul Zilei. Pentru procesul ziariștilor de la „Gazeta Bucureștilor” și eliberarea anticipată: Gazeta Bucureștilor, Wikipedia.

Constituția României din 1866, art. 13 (libertatea individuală), art. 24 (libertatea presei) și art. 105 (juriul pentru delictele politice și de presă).