În ianuarie 1896, la Sibiu, poliția maghiară a intrat la cererea unui avocat român în tipografia celui mai important ziar românesc din Transilvania. L-a scos din tipografie pe administratorul T. Liviu Albini, iar din redacții pe Ioan Russu-Șirianu și George Bogdan-Duică. Avocatul care ceruse sechestrul judecătoriei regale ungare era dr. Ioan Rațiu, președintele Partidului Național Român. Abia ieșise din temnița în care ajunsese pentru Memorandum. Ziarul era „Tribuna”, iar oamenii dați afară erau chiar cei care îl făcuseră.

Câteva luni mai târziu, Ioan Slavici a tipărit la Orăștie, în Institutul Tipografic „Minerva”, două scrieri despre această afacere. Prima este o broșură de 48 de pagini, „«Tribuna» d-lui Dr. I. Rațiu. Explicări documentare”. A doua este o carte de aproape 175 de pagini, „«Tribuna» și tribuniștii”, care cuprinde un eseu politic în cinci capitole și, ca anexă, aceleași acte din broșură. Prima scriere arată cum s-a petrecut lucrul. A doua încearcă să explice de ce. Citite împreună, ele formează probabil cel mai bun dosar pe care îl avem despre felul în care o mișcare națională lipsită de personalitate juridică a încercat să-și păstreze o întreprindere de presă sub o legislație folosită ca instrument de cenzură. Mai arată cum aceeași construcție juridică, gândită ca scut, a devenit instrumentul unei confiscări interne.

Trebuie spus de la început că ambele texte sunt surse de parte. Slavici fusese primul director al „Tribunei” și prieten apropiat al lui Eugen Brote, iar versiunea lui Rațiu apare în paginile lui doar indirect. Valoarea lor stă în acte, nu în judecăți. Slavici a avut însă grija, rară pentru un polemist, să reproducă integral scrisorile, hotărârile comitetului și contractele notariale, în română, germană și maghiară, așa încât cititorul de azi poate verifica singur ce susține el.

O lume condusă din „consfătuiri intime”

Pentru Slavici, povestea începe cu mult înainte de 1884. Veacuri la rând, românii din Ardeal fuseseră conduși de episcopii lor. După dualismul din 1867, românii au trecut în opoziție, iar episcopii, dependenți de guvern, nu mai puteau conduce o luptă împotriva guvernului fără să-și piardă scaunele. Mitropolitul Șterca-Șuluțiu a trebuit să se retragă. Șaguna, „om totdeauna corect”, a rostit vorbele „Fieri possem, sed juvare non” și i-a sfătuit pe români să se supună voinței monarhului.

A rezultat un regim pe care Slavici îl descrie cu ironie amară. Fruntașii independenți, „matadorii”, se înțelegeau cu episcopii, dar înțelegerea nu putea fi făcută pe față. Totul se hotăra în „consfătuiri intime”, din care publicul nu afla nimic, iar mulțimea mergea „orbiș înainte, pe parola matadorilor”. Guvernului îi convenea de minune: „n-avea decât să pună șurubul în cele două mitropolii”, iar românii se certau între ei și nu hotărau nimic. Parola regimului era „voi să nu faceți nimic fără de noi, noi să nu facem nimic fără de voi și toți împreună nimic să nu facem”. Această „promiscuitate politică” se numea „solidaritate națională”.

Conferința de la Sibiu din 1881 a rupt jocul, pentru că programul național a fost proclamat public, „în auzul tuturora”. Cam în aceeași vreme, Ion Brătianu începea apropierea României de Austro-Ungaria, iar guvernul ungar avea nevoie să arate în afară că românii lui sunt mulțumiți. În ajunul alegerilor din 1884, la Budapesta, o conferință prezidată de mitropolitul Miron Romanul a pus bazele unui partid român guvernamental, care urma să lucreze discret împreună cu cel opozițional. Vicarul Nicolae Popea s-a retras dintr-o asemenea „politică de duplicitate”, iar președinția partidului opozițional a trecut la Partenie Cosma, om apropiat al mitropolitului. Ambele tabere își pregăteau presa: mitropolitul înființase „Viitorul”, iar Cosma plănuia un cotidian. Vocile care nu se mulțumeau cu concesiunile urmau să fie prezentate drept „ultraiști”, „daco-români” și „agitatori primejdioși”. Slavici susține că unii tineri ardeleni din România au fost împinși prin agenți provocatori să pară o „iredentă”, ca oamenii serioși să se ferească de ei.

Prima „siluire”: „Telegraful Român”

Episodul care prefigurează totul este cel de la „Telegraful Român”. Șaguna înființase tipografia și gazeta din averea sa privată și lăsase prin testament redacția, cât va voi, asesorului Nicolae Cristea. În jurul ziarului se strânsese un grup de tineri cu educație germană, prieteni de la universitatea din Viena, Slavici printre ei. Ei au introdus în Ardeal ortografia fonetică, după sistemul lui Ioan Bechnitz, tipărită doi ani într-un supliment literar. Au mai spus un lucru socotit atunci trădare: în cultură, „România e supremul arbitru pentru toți românii”.

Grupul era incomod, iar Miron Romanul a găsit soluția. L-a pus pe Cristea în fața unei alternative: „ori renunți de bunăvoie la redacție, ori te destitui din poziția de asesor”. Așa a luat mitropolitul gazeta din mâinile tinerilor. Slavici face legătura explicit: va arăta cum „tot astfel” Rațiu l-a „siluit” pe Eugen Brote să declare că a vândut „Tribuna” și cum a devenit stăpân pe un ziar „fără ca el să-i fi fost vreodată vândut”. Concluzia lui: dacă împrejurările seamănă, și urmările vor semăna.

Scoși de la „Telegraful Român”, „băieții” din 1884 au strâns în câteva săptămâni capitalul pentru o societate pe acțiuni, Institutul Tipografic, în editura căruia a apărut „Tribuna”. Câteva săptămâni mai târziu, conferința electorală de la Sibiu a respins politica de „solidaritate”, a hotărât prezentarea Memorandumului, i-a primit pe tribuniști în comitetul executiv, sub președinția lui Gheorghe Barițiu, și l-a obligat pe Cosma să se retragă.

Un ziar ținut în viață din buzunarul fondatorilor

„Tribuna” a fost primul cotidian al românilor din Austro-Ungaria. Era în opoziție cu guvernul, cu ierarhia bisericească și chiar cu comitetul partidului, care și-ar fi dorit un ziar „pus la discreția lui”. Fondatorii au prevăzut ani de pierderi și au gândit capitalul în mai multe emisiuni. Prima emisiune a fost de 40.000 de florini, din care acțiuni de 5.000 de florini au rămas rezervate unor acționari viitori. Din circa 35.000 de florini s-au cumpărat tipografia și s-a depus cauțiunea de aproximativ 6.000 de florini cerută de legea presei. Pentru că lupta se anunța grea, acționarii au ales în comitetul de direcție numai oameni cu avere independentă: opt din zece nu aveau copii, iar patru dintre aceștia nu erau nici căsătoriți. Un comitet de direcție ales în funcție de cât de puțin avea fiecare de pierdut spune destul despre riscul unei afaceri de presă românești în Ungaria anilor 1880.

Slavici rectifică și o legendă. Adevăratul creator al „Tribunei” nu a fost un om politic, ci prietenul său Ioan Bechnitz, nepotul unui negustor venit de la București la Sibiu în vremea Eteriei, om cu stare și necăsătorit. Bechnitz l-a convins pe Slavici să fie director, a ales numele ziarului, formatul, literele, împărțirea paginii, ortografia, tonul și chiar limba. Regula casei era ca temele să fie discutate în comun, iar articolele să fie scrise acasă, „în toată liniștea”, și citite cu el înainte de tipar. Dimineața era primul în redacție, seara ultimul, după ce revizuia paginile „până la cea mai mică notiță”. Administrația institutului a fost preluată gratuit de dr. Aurel Brote, directorul băncii de asigurări „Transilvania”. În fiecare zi el compara numărul abonamentelor cu cel din aceeași zi a anului trecut.

Cifrele erau neiertătoare. Ziarul a pornit cu 600 de abonați și a ajuns în primul an la aproape 1.000, dar avea nevoie de circa 2.000 de abonamente plătite ca să nu piardă bani. Se dădeau abonamente reduse și exemplare gratuite învățătorilor săraci. Slavici notează un detaliu care descrie epoca mai bine decât orice analiză: o parte însemnată dintre abonamente erau făcute pe nume false, pentru că autoritățile politice și bisericești își procurau lista abonaților de la poștă și îi persecutau. La sfârșitul lui 1885, legea comercială punea societatea în fața unei alegeri: o nouă emisiune de acțiuni sau lichidarea. Prima nu era posibilă, iar a doua nu o voiau. Membrii comitetului au acoperit deficitele din banii lor și au semnat polițe personale pe care nu le mai puteau trece în sarcina institutului, ca să excludă orice posibilitate de faliment. Mii de florini au plătit astfel mai ales Diamandi Manole, Aurel Brote, Ioan Bechnitz și Eugen Brote. Slavici observă cu venin că Rațiu, care atunci „nici în clin, nici în mânec n-avea a face cu noi”, strigă acum „mie mi se cuvine «Tribuna»!”.

Eseul cuprinde și o listă a jertfelor, care merită redată aproape întreagă. Eugen Brote fusese asesor consistorial, își lucra moșioara de lângă Sibiu și avea „cea mai frumoasă prăsilă de vite în Ardeal”, iar acum era pribeag. Septimiu Albini renunțase la direcția școlii de fete din Sibiu ca să conducă ziarul după arestarea lui Slavici și stătuse „mai mult în temniță decât la Sibiu”, iar acum era și el pribeag, cu familia. Corneliu Pop-Păcurariu refuzase o parohie, făcuse un an de temniță singur și era pribeag. Pompiliu Pipoș plecase din cancelaria lui Iuliu Coroianu, se ruinase în serviciul ziarului, iar familia îi era pribeagă. Ioan Macaveiu stătuse pentru „Tribuna” un an și jumătate în temniță și murise din cauza suferințelor. Vasile Mangra fusese suspendat de la seminar pentru că nu voise să se lepede de ziar. Capitolul se încheie cu o frază de pamfletar: Rațiu poate fi stăpân pe litere, cerneală și hârtie și poate plăti pe alții să scrie, dar „nu «Tribuna», ci «Tribuniștii» se caută în piața unde tăcerea e marfă scumpă. Iar tribuniștii nu vor tăcea.”

„Pentru toți românii soarele la București răsare”

Al treilea capitol al eseului este programul grupului. Deasupra aceluiași popor se formaseră trei societăți culte deosebite, una în România, una în Ardeal și una în Bucovina, fiecare cu limba, deprinderile și înclinațiile ei. Maghiarii și germanii din Austria doreau ca deosebirile să crească, așa cum cehii și slovacii ajunseseră doi oameni din unul. „Tribuna” a deschis larg drumul influenței literare a României, iar Slavici a rezumat programul într-o frază care i-a adus „nemiloși dușmani”: „Pentru toți românii soarele la București răsare!”. Lumea îi ocăra pentru limba „stricată”, dar citea și, citind, a învățat să scrie la fel. Doi ani Slavici și-a petrecut serile corectând și rescriind corespondențele trimise ziarului, până când „n-am mai avut nevoie să corectez”. Pipoș a continuat aceeași lucrare în Bucovina.

Partea despre București e cea mai savuroasă. Diamandi Manole era admirator al lui Brătianu, iar Slavici era junimist. Înainte să primească direcția ziarului, Slavici a trebuit să dea o declarație că „Tribuna” nu-l va ataca pe Brătianu și nu va face propagandă junimistă. Kogălniceanu l-a chemat la dejun ca să-l mustre aspru pentru o lucrare care făcea imposibilă înțelegerea dintre frați, apoi i-a devenit „cel mai zelos dintre cititori”. Brătianu l-a chemat și el, l-a certat că „tineri nepricepuți” zădărnicesc munca fruntașilor încărunțiți, apoi „lucrarea noastră era una dintre bucuriile bătrâneților lui”. Mai târziu, conservatorii Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovary, Take Ionescu și Nicolae Filipescu au început „vânătoarea de ardeleni”. Slavici ajunge aici la o acuzație gravă. Maghiarii le-ar fi cerut oamenilor de stat de la București să intervină pentru potolirea mișcării naționale. Liberalii ar fi răspuns că doar o rezolvare sinceră poate stinge conflictul. Conservatorii, „care se simt destoinici a face ca Dunărea să curgă de la Galați spre Vârciorova”, ar fi primit sarcina și n-ar fi obținut decât înăsprirea lui. În noiembrie 1893, Rațiu a fost la București și s-a întâlnit cu Dimitrie Sturdza și cu Lascăr Catargiu. Despre prima întâlnire a povestit tuturor, despre a doua „nici celor mai intimi soți de luptă”. La puțin timp după întoarcere, i-a cerut lui Brote să-i vândă „Tribuna”.

Licitația din 1891: săracul contra milionarului

În 1888, Alexandru Mocsonyi a cumpărat acțiunile rezervate și a obținut patru locuri în comitet. S-a crezut că astfel va fi posibilă o a doua emisiune. Mocsonyi nu s-a putut înțelege însă cu Eugen Brote asupra liniei politice și a cerut, în calitate de acționar, lichidarea societății. Institutul a fost scos la licitație, iar fondatorii riscau să vadă ziarul trecând în mâinile magnatului bănățean. Prietenii lui Slavici, care dețineau peste două treimi din acțiuni, l-au însărcinat pe Brote să liciteze. Brote și-a desființat gospodăria, și-a arendat moșioara și și-a vândut vitele. Mocsonyi, care nu-și putea închipui o asemenea hotărâre, l-a subevaluat și a oferit prea puțin. Formula lui Slavici a rămas: „săracul a fost mai darnic decât milionarul”. Brote a devenit, în 1891, singurul proprietar al Institutului Tipografic.

Ce a urmat are relevanță juridică directă. Institutul valora, după cele mai prudente estimări, dublul prețului plătit, dar Brote a declarat public că nu l-a cumpărat pentru sine și nu-l consideră proprietate privată. Își rezerva doar dreptul să-și recupereze banii. A plătit datoriile, a restituit acționarilor ce li se cuvenea și a ținut socoteala exactă a costului. Pentru cauțiunea cerută de legea presei nu mai avea destui bani, așa că 4.000 de florini au fost depuși de comitetul partidului, al cărui organ autorizat devenise acum „Tribuna”. Slavici insistă asupra naturii acestor bani: titlurile de stat nu erau un împrumut făcut lui Brote, ci o garanție. Rămâneau ale comitetului, care încasa dobânzile și le putea retrage oricând, oprind astfel apariția ziarului. Comitetul avea deci o pârghie asupra ziarului fără să fie proprietarul lui.

Sub administrația lui Brote, tipografia și librăria s-au dezvoltat, iar „Tribuna” s-a apropiat de 2.000 de abonați. În 1893, Brote, care studiase economia agrară în Germania și o aplicase în propria gospodărie, a înființat cu câțiva profesori sibieni, după model german, „Foaia Poporului”. Era un săptămânal de duminică, de 2 florini pe an, scris în stil popular și cu un supliment economic cu sfaturi pentru gospodari. A ajuns repede la 5.000 de abonați, iar în al doilea an la 7.000. Guvernul ungar a scos o foaie concurentă în patru limbi și o împărțea gratuit, dar nu a reușit să o impună pe cea românească. Pentru noua foaie, comitetul a depus o altă cauțiune, așa că avea acum în jur de 6.500 de florini depuși pentru cele două organe ale partidului.

Cum a fost înlăturat Slavici, și apoi ceilalți

Capitolul despre „cauzele retragerii” lui Rațiu începe cu povestea lui Slavici însuși. În primăvara lui 1887, înaintea vizitei împăratului în Ardeal, în „consfătuirile intime” se stabilise că lucrurile vor merge bine îndată ce va fi înlăturat Slavici. El ar fi plecat bucuros. La București îl aștepta catedra de la Azilul Elena Doamna, unde predase pedagogie și limba română sub generalul Davila, iar Dimitrie Sturdza, ministru al Cultelor, îi oferea direcția de studii. Conferința l-a ales totuși în comitetul executiv, iar comitetul l-a făcut secretar general și l-a însărcinat cu proiectul de memorand. La ședința următoare, Vincențiu Babeș a anunțat că guvernul vrea să dizolve comitetul și a propus ca acesta să se declare singur dizolvat. În consfătuiri a spus mai limpede că partidul e compromis prin prezența lui Slavici, care, deși cetățean ungar, trăise zece ani „în străinătate”. Babeș și Barițiu și-au anunțat retragerea. Slavici avea lucrurile împachetate și vizitele de adio făcute, când Vasile Lucaciu a fost arestat pe drum, „așa din senin”, venind la ședință. Plecarea ar fi părut atunci dezertare.

Au urmat consfătuiri la Turda, la Cluj și la Budapesta, în saloanele lui Mocsonyi, cu condiția pusă de Babeș ca Slavici să nu fie convocat. Când redactorul responsabil al „Tribunei” a fost dat în judecată pentru un articol scris de Slavici, acesta s-a dus la judecătorie și s-a denunțat ca autor. Cât a stat el în temniță a fost „pace și înțelegere atât de perfectă”, încât Babeș l-a vizitat și i-a adus complimente din partea Mocsonyilor. „Cauza” nu a înaintat deloc, iar după eliberare Slavici a plecat definitiv la București.

Următorii pe listă erau Eugen Brote, Vasile Lucaciu și Aurel C. Popovici. Prima tentativă de a lua „Tribuna” de la tribuniști fusese chiar lichidarea cerută de Mocsonyi. Au urmat procesele. Lucaciu a fost condamnat în mai multe procese deodată și purtat aproape doi ani din temniță în temniță. Popovici a fost singurul dintre studenți judecat pentru „Replica”. Brote a fost singurul membru al comitetului judecat și pentru „Replica”, și pentru Memorandum. Slavici rezumă: „Mai clar nu putea să fie pusă tema: înlăturați-i pe aceștia, ca să ne putem înțelege cu ceilalți.” Tactica tribuniștilor a fost să facă procesele cât mai „monstruoase”, încât în cazul Memorandumului guvernul a fost silit să judece tot comitetul.

Din această logică vine ruptura. Pentru Slavici, acuzații nu trebuiau să se prezinte la Cluj. Trebuiau să plece din țară, să declare printr-un manifest că nu-i socotesc pe jurați judecători, „ci violentatori”, să adreseze împăratului un nou memoriu și să continue lupta ca „emigrație de oameni ai ordinii”. Brote și Popovici au plecat la București. În vara lui 1893, Rațiu era de acord cu această linie. După vizita din noiembrie la București, unde Catargiu și Petre Carp voiau ca acuzații să se prezinte la Cluj și să se lepede de emigranți, Rațiu ar fi devenit „foarte diplomat” și ar fi pornit „al doilea asalt”. Slavici are grijă să precizeze că nu-l acuză personal pe Rațiu, pe care îl socotește „om onorabil și doritor de bine”, ci pe cei care l-au manipulat: „prins odată în clește, nu putea decât să se dea după cei ce strângeau cleștele”.

Decembrie 1893: demisia, hotărârea comitetului și suspendarea

Broșura documentară reconstituie aceste săptămâni zi cu zi. Brote conducea institutul de la București prin oameni de încredere, ajutat de prieteni, rude și de fratele său. După întoarcerea de la București, Rațiu a cerut să i se vândă institutul cu ambele foi. Brote a răspuns că nu poate fără acordul prietenilor și că nici nu e nevoie, de vreme ce comitetul dispune oricum de foi fără să fie proprietarul lor. Rațiu a numit atunci în redacție un tânăr care a refuzat articolele lui Brote și l-a atacat chiar în coloanele „Tribunei”. Prin scrisoarea din 22 noiembrie (4 decembrie) 1893, Brote și-a dat demisia din comitet. Mai anunța că, „de la sine se înțelege”, „Tribuna” și „Foaia Poporului” încetează să mai fie organele autorizate ale partidului, dar că vor continua să apere cauza națională.

Comitetul s-a întrunit pe 9 decembrie și a încercat să-i împace pe amândoi. A refuzat demisia, a constatat că neînțelegerile sunt „de natură secundară, nu principială” și a acceptat „în principiu” oferta făcută verbal de Brote, ca institutul să treacă în proprietatea comitetului. Până la cumpărare, comitetul își rezerva „înrâurirea cuvenită” asupra atitudinii politice a foilor. Brote avea termen până la 20 decembrie. Dacă nu-și retrăgea declarația, comitetul urma să-și caute alt organ și să-i ceară „fără amânare” banii cauțiunilor. Pârghia cauțiunii devenea astfel un ultimatum.

Puțin înainte de termen a intervenit autoritatea maghiară. Pe 16 decembrie 1893, judecătoria din Sibiu a pronunțat sentința nr. 3897/93. Ambele ziare au fost suspendate cu executare imediată, fără ca apelul să aibă efect, iar Brote, reprezentat de un curator absentis, avocatul Szántó Sándor, a fost amendat cu câte 500 de florini pentru fiecare foaie. Temeiul era Patenta de presă din 1852: transferul proprietății de la societatea pe acțiuni la Brote nu ar fi fost declarat, iar ca proprietar persoană fizică Brote ar fi trebuit să fie el însuși editor responsabil și să semneze foile. Într-o notă, editorul broșurii afirmă că „niciunul din aceste motive nu corespunde cu starea reală a lucrurilor”. În eseu, Slavici spune mai simplu că guvernul a suprimat „Tribuna” „pentru cuvântul că proprietarul ei nu se află în țară”.

Pe 18 decembrie, Rațiu i-a scris lui Brote, căruia îi spunea „Iubite nepoate”. Proprietatea trebuia trecută „cu cea mai mare urgență” la comitet, „după toate formele pretinse de lege”. Brote trebuia să trimită o procură specială, legalizată de tribunalul din București și de consulat, avocatului Arz von Straussenburg. Planul era ca proprietar să fie „însuși partidul național”, nu o persoană fictivă, cu un procurist pentru editură, „bunăoară Popa Necșa”. În aceeași scrisoare, Rațiu leagă suspendarea de procesul Memorandumului: chiar în ziua aceea primise actul de acuzare, iar dezbaterea finală era fixată pentru 23 ianuarie 1894 la Curtea cu jurați din Cluj. Guvernul voia „ca să nu putem pregăti publicul nostru, iar ei să ne poată condamna în liniște”.

Obiecția lui Brote și declarația „stoarsă”

Răspunsul lui Brote este o lecție de drept comercial. Comitetul, ca instituție a partidului, nu era o persoană morală recunoscută. Pentru a cumpăra, ar fi trebuit să se transforme într-o societate potrivit legii comerciale, iar asta cerea forme și timp. Încheierea contractului și înregistrarea lui în registrele comerciale ar fi durat câteva săptămâni. Nici nu era nevoie de vânzare, pentru că un proprietar de tipografie nu trebuia să locuiască la Sibiu. Brote propunea ca foile să reapară în aceeași tipografie, pe numele altei persoane, pentru care el ar fi depus o nouă cauțiune.

Eseul adaugă aici ce lipsește din acte. Brote pusese deja „Tribuna” la dispoziția comitetului. Rațiu, scrie Slavici, nu voia de fapt reapariția ziarului, ci ca Brote să nu mai fie proprietar, și i-a pus alternativa: „Ori declari că ai vândut «Tribuna» comitetului, ori nu va mai reapărea!”. Brote a cedat, dar și-a luat măsuri de precauție. Pe 18 (30) decembrie 1893 i-a scris în germană administratorului Dressnandt că raporturile politice și atitudinea prietenilor l-au „silit” să pună institutul la dispoziția comitetului. Deși formalitățile vânzării nu erau îndeplinite, voia ca schimbarea posesiunii să intre în vigoare de la 1 ianuarie stil nou. Rațiu urma să se îngrijească de plata poliței Kabdebo, de 3.211 florini, scadentă pe 30 decembrie. Prețul, adaugă broșura, era ceea ce costase institutul după registre: cel puțin 12.000 de florini. Munca fondatorilor, contribuțiile nerecunoscute în registre și dezvoltarea afacerii nu au fost socotite, „căci toate se petreceau între oameni de bună credință”. Când Brote spunea „al vostru e institutul”, se întreba retoric: „al cui? Al membrilor actuali ai comitetului, adică și al meu, și al amicului meu Popovici.”

Pe 27 decembrie, Rațiu a acceptat prețul de 12.000 de florini, dar a refuzat să preia pasivele curente de 10.708 florini și a pus la îndoială încasarea activelor de 3.753 de florini. Nota editorului contestă bilanțul ca unilateral: pasivele cuprindeau toate soldurile creditorilor, iar activele nu cuprindeau depozitul de hârtie, cărți și materiale din a cărui cumpărare proveneau tocmai acele datorii. Rațiu mai scria că partidul nu poate cumpăra pe numele său și că „trebuie să punem un Strohmann”, iar după aceea „va fi treaba noastră să ne asigurăm cum vom putea față cu acel Strohmann”. Îi promitea lui Brote 6.000 de florini „în cel mai scurt timp”, cauțiunea de 6.000 de florini depusă de comitet și câte 1.000 de florini pe an timp de trei ani din veniturile foilor, în total 15.000 de florini. La semnare, „nu-ți putem da nimic”. Scrisoarea se încheie cu asigurări de „perfectă concordie” și cu rugămintea „nu crede la intriganți”.

Lanțul oamenilor de paie

De aici începe partea pe care orice jurist o citește cu creionul în mână. Primul om de paie a fost Ioan Popa-Necșa, conducătorul zețăriei. Eseul dezvăluie două lucruri pe care actele nu le spun. Primul: vânzarea către Popa-Necșa a fost, în cuvintele lui Slavici, un act notarial „fictiv”. Al doilea: imediat după aceea, Popa-Necșa a semnat un alt act, tot fictiv, prin care recunoștea că a împrumutat prețul de 19.500 de florini, cauțiuni incluse, de la cei cinci membri ai comitetului care locuiau la Sibiu. Aceștia erau Rațiu, Nicolae Cristea, Daniil Barcianu, Demetriu Comșa și Septimiu Albini, iar actul le dădea dreptul să administreze institutul. Rațiu a respins aranjamentul și a cerut ca Popa-Necșa să-l recunoască numai pe el drept creditor și administrator. Barcianu, Comșa și Albini au refuzat. Rațiu nu permitea ca paginile primului număr din 1894, gata culese, să intre la mașină înainte de semnătură.

Slavici a venit de la București ca să-l mai „lumineze” o dată pe Rațiu și a constatat că era prea târziu. Pentru Rațiu, înțelegerea ar fi fost încă posibilă, dar „mai era la mijloc și d-na Rațiu, venerabila matroană, cu două fete și două surori”. Slavici și-a convins prietenii să cedeze, iar primul număr al „Tribunei” a apărut la timp, cu un articol al lui Slavici pe prima pagină, „spre marea consternare a celor de la «Țara»”, gazeta conservatorilor de la București.

Contrapartida a fost declarația din 16 ianuarie 1894, semnată de Rațiu în fața martorilor Victor Tordășianu și T. Liviu Albini. În ea, Rațiu recunoaște că creanța de 19.500 de florini din obligația notarială a lui Popa-Necșa este „averea comitetului partidului național român din Transilvania și Ungaria”, destinată ziarelor care susțin programul din 1881. Tot acolo, „atât în numele meu, cât și al eredelor mei”, cedează comitetului „cu deplină putere de lege” toate drepturile, „și în special dreptul de a dispune, conduce și administra «Institutul Tipografic» și toate editurile sale”. Comitetul avea atunci 24 de membri, enumerați nominal: Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Demetriu Comșa, Septimiu Albini, Nicolae Cristea, Basiliu Rațiu, Iuliu Coroianu, Rubin Patiția, Teodor Mihali, Aurel Suciu, Daniil Lica, Daniil P. Barcianu, Gavriil Tripon, Vasile Fodor, Gherasim Domide, George Popovici, Aurel C. Popovici, I. T. Mera, Mihai Veliciu, Patriciu Barbu, Romul de Crainic, Gavriil Lazar de Purcăreți și Vasile Ignat. Declarația a fost predată lui Brote, care rămânea, spune Slavici, adevăratul proprietar cât timp prețul nu era plătit. Șaisprezece dintre cei 24 erau de partea tribuniștilor. De aceea, conchide el, vânzarea nici n-a devenit efectivă: majoritatea comitetului nu voia să cumpere ziarul, ci doar să-l scape de piedicile formale puse de guvern.

Guvernul a pus însă noi piedici. Popa-Necșa a primit un proces de presă și a fost condamnat prin sentințele penale nr. 527/94 și 552/94 ale judecătoriei din Sibiu. Ziarul a fost suspendat din nou, de data aceasta pentru că proprietarul era în temniță. Pe 7 februarie 1894, în fața notarului regal Zágoni Gábor din Sibiu, Popa-Necșa, „silit” de aceste sentințe, a vândut tipografia, cu tot materialul, mobilierul, editura de cărți și ziare, stocul de hârtie, activele și pasivele, lui T. Liviu Albini, candidat de avocat. Prețul era de 12.000 de florini pentru tipografie și 7.500 de florini pentru cauțiunile cedate, în total 19.500 de florini, cu modalitatea de plată lăsată „unei învoieli deosebite”. Firma devenea „Institut Tipografic T. Liviu Albini”, iar anunțurile cerute de legea presei urmau să fie făcute la comitele suprem al comitatului.

Pe 23 martie 1894, în fața aceluiași notar, Albini a semnat o obligație de 19.500 de florini în favoarea lui Rațiu. Ea transformă un om de încredere într-un debitor fără apărare:

• cauțiunile de 7.500 de florini treceau imediat în proprietatea lui Rațiu, care le putea ridica de la perceptorat când foile încetau să apară;
• datoria se plătea în două rate, 3.000 de florini la 1 iunie 1894 și 9.000 de florini la 1 aprilie 1895;
• la prima întârziere devenea exigibilă întreaga sumă de 12.000 de florini;
• tipografia și „proprietatea asupra numitelor ziare” erau gajate în favoarea creditorului;
• creditorul putea cere sechestru asigurător „de pe acum și fără să trebuiască a dovedi pericolul”;
• creditorul putea conduce el însuși tipografia, ziarele și editurile și încasa toate veniturile, fără ca acestea să fie socotite plăți ale împrumutului;
• actul era declarat executoriu în temeiul articolului 111 din legea XXXV din 1874.

Albini, ca și Popa-Necșa, se considera mandatarul lui Brote, care continua să dispună de personalul redacției. Deficitele erau acum acoperite și din contribuțiile partidului. Brote le-a cerut redactorilor să fie la dispoziția lui Rațiu, să nu atace guvernul de la București, dar să nu lase ziarul să propage ideile pe care „Tribuna” le combătuse întotdeauna. Rațiu a ajuns totuși să oprească articolele trimise de Brote. În paralel, în presa conservatoare din România, în „Dreptatea”, „Telegraful Român” și „Gazeta Transilvaniei”, se ducea o campanie împotriva lui Brote „dezertorul”.

Banii care n-au ajuns la vânzător

Pe 17 februarie 1894, secretarul Demetriu Comșa i-a scris lui Brote, „la însărcinarea președintelui”. Comitetul nu putuse trimite la timp suma de 2.789 de florini din vânzare. Trimitea „suma rotundă” de 2.500 de florini, iar restul urma după încheierea socotelilor pe 1893. În schimb, îi cerea lui Brote chitanță „în regulă” și achitarea sumei de 7.278,65 de florini, plătiți de comitet ca cauțiuni pentru cele două foi. Din cauțiunile totale de 8.250 de florini, i se socoteau în favoare 961,25 de florini. Un post-scriptum semnat de Albini precizează că banii au fost duși de Diamandi Manole, pentru că poșta era prea scumpă. Specificarea condițiilor de plată și socoteala promise nu au mai venit niciodată. Slavici se întreabă ce legătură avea încheierea socotelilor pe un an cu prețul unei vânzări și de ce s-ar cere chitanță pentru niște cauțiuni care fuseseră oferite chiar ca preț.

Doi ani mai târziu, pe 12 (24) ianuarie 1896, după ce Rațiu preluase ziarul, Brote a trimis redacției o rectificare pe care „Tribuna” nu a publicat-o. Din cei 19.500 de florini primise doar 2.500. Pentru restul de 17.000 de florini nu i se prezentase nicio dovadă. Datoriile plătite erau ale institutului, nu ale lui, iar plata lor făcută de cumpărător era pur și simplu executarea contractului, care transmitea activele și pasivele. Cine susținea că el ar fi primit întreaga sumă trebuia să aibă chitanța lui sau să dovedească faptul că el recunoscuse plățile făcute unor terți. Nu dăduse nicio chitanță, „fiindcă nimeni nu mi-a cerut-o și nici nu era în drept să mi-o ceară”. Concluzia broșurii: Brote nu doar fusese „siluit” să declare vânzarea unei întreprinderi create cu jertfe, ci fusese și „frustrat de averea sa privată”.

Procesul Memorandumului și sechestrul pregătit din temniță

Eseul pune ruptura definitivă la Cluj, în fața Curții cu jurați. Cei mai mulți acuzați au mers acolo de bunăvoie. Unii credeau că maghiarii nu vor îndrăzni să-i condamne, alții sperau la o grațiere apropiată, alții nu se temeau de martiriu. Slavici își amintește propria experiență pe banca acuzaților de la Cluj. Rezista să lucreze douăzeci de ore la masă cu cafele și țigări, dar după o zi și jumătate a renunțat la dreptul de a se mai apăra, ca să nu-și piardă cumpătul. Memorandiștii au stat acolo „lucru monstruos, optsprezece zile”, ținuți în tensiune ca să fie obosiți și duși la starea în care omul spune ce nu vrea să spună. N-au cedat, scrie Slavici, dar în oboseala aceasta „demonii ieșiți din mijlocul nostru” le-au șoptit: „Lepădați-vă de Brote, aruncați toată vina asupra lui, căci numai așa veți putea scăpa!”. Abia apoi Rațiu a citit în fața juraților declarația că nu le recunosc competența. Pentru Slavici, gestul acesta avea sens doar dacă îl făceau oameni care refuzaseră să se prezinte: „e greu să-i spui judecătorului că nu-l recunoști, după ce timp de mai mult de două săptămâni ai stat în fața lui.”

Episodul sechestrului este cel mai greu de crezut și pentru Slavici: „am toate actele justificative în mâna mea și tot nu-mi vine să cred ceea ce scriu.” Ioan Russu-Șirianu pornise o colectă pentru un monument la mormântul lui Avram Iancu, iar cele câteva mii de florini strânse fuseseră predate lui Albini. Guvernul a oprit colecta și a dispus sechestrul, dar banii ajunseseră deja la o persoană de la care nu puteau fi luați. Rațiu a strigat atunci „Pericol!”: guvernul ar putea sechestra institutul ca avere privată a lui Albini, deci trebuia asigurată „averea națiunii”. Membrii comitetului aflați în temniță l-au însărcinat pe Nicolae Cristea, care tocmai ieșea, să ceară el sechestru în baza obligației lui Albini, ca să o ia înaintea guvernului. Cristea s-a convins că pericolul nu există și nu s-a folosit de mandat. Slavici formulează ironia astfel: zece fruntași naționali închiși, de unde nimic nu putea ieși fără viza directorului, au pus la cale un „complot” ca să ocolească o măsură a guvernului, au semnat un act „de cea mai secretă natură”, iar până și acest act a fost folosit abuziv și făcut public.

Noiembrie 1895: „Iubite nepoate”, apoi judecătoria

După grațierea din septembrie 1895, Brote, Popovici și Albini i-au trimis lui Rațiu o scrisoare lungă cu propunerile lor pentru viitor. Răspunsul lui Rațiu, din 11 noiembrie 1895, este cald. Promite „concordia membrilor din comitet”, „o pace sinceră și de bună credință” și continuarea luptei, citează „Concordia parvae res crescunt” și scrie: „în fond sunt sigur că și astăzi suntem de acord unii cu alții, iar forma trebuie să o găsim.” Trei zile mai târziu, notează Slavici, Rațiu a cerut judecătoriei sechestrarea „Tribunei”. Fondatorii, în frunte cu Diamandi Manole, vechii susținători, Slavici într-o scrisoare personală și majoritatea comitetului i-au cerut să revină la starea anterioară, fără niciun rezultat. Explicația lui Slavici: „acum, în ajunul serbărilor milenare, partidul național român trebuie să fie dezorganizat ori cel puțin decapitat”.

Ultimul act din dosar este declarația din 31 ianuarie 1896 a majorității celor cărora declarația lui Rațiu din 1894 le dădea dreptul de a dispune de institut. Semnatarii constată că Rațiu, „întemeiat pe votul a 6 membri din douăzeci și trei îndreptățiți”, a cerut intervenția judecătoriei regale ungare și a alungat cu ajutorul poliției oamenii de încredere din tipografie și din redacții. Refuză să meargă la rândul lor în instanță, ca să nu prelungească „unul din cele mai triste conflicte”. Declară însă că nu l-au autorizat pe Rațiu să ceară intervenția judecătoriei și a poliției în afacerile interne ale partidului, că îi consideră procedeul „un abuz de încredere” și că actele lui viitoare, ca administrator sau ca președinte, nu le reprezintă voința. Semnează Vasile Lucaciu, Eugen Brote, Demetriu Comșa, Septimiu Albini, Nicolae Cristea, Daniil P. Barcianu, Aurel Suciu, I. T. Mera, Gavriil Lazar de Purcăreți, Aurel C. Popovici, Vasile Fodor și Mihail Veliciu. O notă precizează că Veliciu și-a retras ulterior semnătura, crezând că lucrurile se aranjaseră la ședința din 1 februarie.

Albumul moților

În mijlocul pledoariei, Slavici introduce un document care pare fără legătură cu procesul și tocmai de aceea spune mult. În 1893, după conflictele sângeroase de la Scărișoara, publicase în „Voința Națională” studiul „Moții și maghiarii”. Moții au hotărât să-i trimită o adresă de mulțumire, într-un album comandat la Viena. Pe copertă era o placă de platină montată în aur masiv din Munții Apuseni, cu inscripția „Moții pentru Slavici”. Adresa, datată 1 decembrie 1893, este semnată de câteva sute de oameni: proprietari de mine din Bucium, Roșia și Abrud, preoți, învățători, cizmari, bărdași, ciubărari, mineri și femeile lor. Printre ei sunt Mihail Andreica, „fost tribun în anii 1848–49”, Petru Nicola din Vidra-de-jos, „din familia lui Horia”, mai mulți Găldău din Cărpiniș, „din neamul lui Cloșca”, care moșteniseră casa lui Cloșca și îi împărțiseră materialul, și nepoții lui Simion Pripon, „fabricantul tunurilor de lemn de la 1848”.

Ca să nu-i creeze greutăți lui Rațiu, Slavici le-a cerut moților să-i trimită albumul prin poștă și să nu vorbească despre el. Nu l-a arătat nimănui și nici nu le-a mulțumit semnatarilor. Îl publică abia acum, integral, „ca act justificativ”, și promite că va merge în Munții Apuseni să le mulțumească personal. Gestul îi servește argumentul: arată că tribuniștii au tăcut din disciplină, nu din lipsă de sprijin.

Slavici despre viitor

Ultimul capitol schimbă tonul. Slavici evocă statuia lui Gheorghe Lazăr din fața universității din București și pe episcopul Moga, care l-a „siluit” pe Lazăr să plece și l-a trimis astfel spre misiunea lui. Persecutorii își au și ei rostul în planul providenței. Citează vorba românească „Dumnezeu nu te bate cu bâta, ci îți ia mintea” și pe Homer, după care Troia nu a căzut prin vitejia grecilor, ci prin prostia troienilor.

Programul rămâne cel dinastic. Pentru români nu există, „în actuala fază de dezvoltare”, adăpost mai bun decât o monarhie habsburgică puternică. Maghiarii trebuie convinși să facă pace cu românii pentru consolidarea unui stat ungar pe care tribuniștii îl voiau tare tocmai pentru că era parte din imperiu. Brătianu le fusese maghiarilor adevărat prieten pentru că le spusese sincer că trebuie să le facă dreptate românilor. Take Ionescu, Nicolae Filipescu și Petre Carp, „care toate le poate”, le spuneau ce voiau să audă. Slavici își amintește replica lui Tabajdi, care stăpânea trei comitate cu aproape un milion de români: „Ha nem tetszik, menjen Oláhországba!”, adică dacă nu-ți place, du-te în Țara Românească. Răspunsul lui fusese: „Mă duc, domnule, dar n-o să mă întorc singur.”

De ce trebuiau îndepărtați Brote, Lucaciu și Popovici? Pentru că legau chestiunea română de marile chestiuni europene și nu cereau concesii pentru români, ci reforme în statul ungar. „Cu asemenea oameni nu vrea să se întâlnească în calea lui niciun guvern care nu e în stare să facă îmbunătățiri.” Galeria oamenilor de stat maghiari este scurtă și crudă. Tisza, cel mai însemnat dintre ei, credea că „nu mai există chestiune română”. Contele Andrei Bethlen, rudă cu Mocsonyii, era „un homme gentil, et pas plus”. Baronul Bánffy cunoscuse românii ca administrator la Năsăud, dar era „très hongrois” și judeca lucrurile din cercul strâmt al orașului Dej. Propunerea finală este concretă: înainte de serbările milenare, o lege electorală „europenească” pentru tot regatul. Din ziua în care românii vor fi siliți să-și trimită deputații la Budapesta, conflictul își va pierde caracterul primejdios, iar fruntașii lor nu vor mai alerga la Viena și la București. Ultima frază: dacă lucrurile nu vor veni așa, vina nu o vor purta românii, „care nimic nu pot, ci maghiarii, cărora toate le sunt cu putință”.

Ce rămâne pentru un jurist

Citit astăzi, dosarul lui Slavici este un studiu de caz despre fiducie fără reguli scrise. Partidul nu avea personalitate juridică, legea presei impunea un proprietar identificabil și o cauțiune, iar instanțele maghiare foloseau orice neregulă formală ca motiv de suspendare. Soluția găsită au fost proprietari interpuși, obligații notariale fictive și o declarație de cesiune ținută în sertarul unui om aflat în exil. Construcția a funcționat cât timp între actori a existat încredere. Fiecare act era însă, luat separat, perfect valabil: o vânzare, o recunoaștere de datorie executorie, un gaj cu drept de sechestru fără dovada pericolului. Când încrederea s-a rupt, cel care deținea titlul executoriu avea dreptate pe hârtie, iar ceilalți aveau doar declarații.

Există și o simetrie greu de ignorat. Cauțiunea, depusă pentru ca ziarul să poată exista, a fost pârghia prin care comitetul putea opri ziarul. Gajul, gândit să apere institutul de un om de paie, a devenit instrumentul prin care institutul a fost luat. Sechestrul, cerut ca „să asigurăm averea națiunii” de o confiscare a guvernului, a fost executat prin judecătoria și poliția acelui guvern, împotriva celor care construiseră averea. Slavici a pierdut bătălia pe hârtie. În fond, pe documentele pe care le-a publicat chiar el, dreptatea pare să fi fost de partea lui Brote. Rămâne de citit și cealaltă versiune, publicată de „Tribuna” lui Rațiu în ianuarie 1896, iar o istorie completă a afacerii nu se poate scrie fără ea.

Surse: Ioan Slavici, „«Tribuna» d-lui Dr. I. Rațiu. Explicări documentare”, Orăștie, Institutul Tipografic „Minerva”, 1896, 48 p.; Ioan Slavici, „«Tribuna» și tribuniștii”, Orăștie, „Minerva”, Institut Tipografic, Societate pe acții, 1896. Ambele exemplare sunt digitizate de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.