Trăim într-o epocă paradoxală: niciodată nu s-a invocat mai des prezumția de nevinovăție și niciodată ea nu a fost mai sistematic călcată în picioare. Societatea contemporană s-a transformat, încet și aproape fără să-și dea seama, într-o imensă sală de judecată permanentă, una fără bară, fără robe, fără cod de procedură, dar cu milioane de judecători improvizați. Oamenii nu mai caută probe, ci verdicte. Nu mai întreabă ce s-a întâmplat?, ci cine plătește? Acuzația a devenit, în spațiul public, sentință. Articolul de pe net, postarea pe rețele, comentariul anonim, toate emit verdicte cu o suficiență pe care nici Tribunalul Inchiziției nu o avea. Pentru că Inchiziția, măcar, ținea proces.

Și, prin această alunecare, mașinile jandarmeriei și ale poliției au devenit, din păcate, dricuri ale nevinovăției. Sirena care se aude în fața unui imobil, cătușele care apar pe un ecran de televizor, toate acestea îngroapă, înainte de orice probă, un concept atât de frumos și atât de fragil cum este prezumția de nevinovăție. Cetățeanul filmat fiind ridicat este deja, în ochii privitorului, condamnat. Achitarea care va veni, dacă va veni, peste trei, cinci, zece ani, nu va mai răsuna nicăieri. Nu se face zgomot pentru nevinovăție. Se face doar pentru vinovăție.

De unde această sete de sânge? René Girard a numit-o mecanismul țapului ispășitor: comunitățile, atunci când se simt amenințate de propriile contradicții, găsesc o victimă pe care o încarcă cu toate vinovățiile colective și o sacrifică ritualic. Sacrificiul liniștește mulțimea, fără să rezolve nimic. Carl Jung vorbea despre proiecția umbrei colective: ceea ce nu vrem să recunoaștem în noi descoperim, brusc și cu indignare, în celălalt. Iar Hannah Arendt observa că răul cel mai profund nu se naște din convingere fanatică, ci din suspendarea gândirii, din lenea de a judeca individual, în locul mulțimii.

Suntem, fiecare dintre noi, pro și contra într-o luptă pe care o numim cu emfază luptă pentru adevăr. Dar acesta nu este, aproape niciodată, adevărul universal. Este doar adevărul nostru parțial, condiționat de simpatii, de antipatii, de prejudecăți, de ceea ce am citit dimineață și de cine ne-a supărat aseară. Confundăm convingerea cu certitudinea, iar certitudinea cu dreptatea. Or, dreptatea adevărată începe exact acolo unde noi nu mai vrem să mergem: în îndoială, în ascultarea celuilalt, în acceptarea că s-ar putea, totuși, să ne înșelăm.

Riscul pentru societate este enorm și concret: el se manifestă în clipa în care fiecare individ devine judecător al spețelor care îl interesează și aplică sentința de condamnare în formele pe care le cunoaștem prea bine: extremism verbal, lapidare digitală, hărțuire în masă, cancel culture, uneori chiar agresiune fizică. Linșajul nu mai are nevoie de funie; îi este suficientă o tastatură. Iar cel linșat nu este, de regulă, vinovatul real, ci cel disponibil, cel vizibil, cel pe care algoritmul l-a împins în prim-plan.

Istoria oferă o galerie tristă a celor condamnați de societate și achitați, mai târziu, de instanțe sau de timp. Dreptul roman ne-a lăsat un principiu care ar trebui scris cu litere de aur deasupra fiecărei redacții și pe ecranul fiecărei rețele de socializare: in dubio pro reo. Dubiul profită celui acuzat. Nu pentru că legea l-ar iubi pe inculpat, ci pentru că o societate care preferă să condamne nevinovați decât să rateze vinovați este o societate barbară. Blackstone formula maxima sa celebră: mai bine să scape zece vinovați decât să fie condamnat un singur nevinovat.

Setea contemporană de verdict instantaneu trădează, de fapt, o slăbiciune morală: incapacitatea de a tolera ambiguitatea. Procesul, cu lentoarea lui, cu probele lui, cu garanțiile lui, este un exercițiu de civilizație tocmai pentru că impune răbdarea. Cine acuză public fără proces nu apără ordinea, ci o subminează.

Singurul balsam pentru o lume în degringoladă este cunoașterea, învățarea și înțelegerea fenomenului juridic. Nu reglementarea suplimentară, nu legea mai aspră, nu pedeapsa mai mare, ci educația juridică. A înțelege ce este o probă, ce înseamnă sarcina probațiunii, de ce există termene, de ce există căi de atac, de ce un judecător independent este o cucerire a civilizației, iar nu un obstacol în calea „dreptății populare”, toate acestea sunt parte dintr-o cultură pe care școala, universitatea, presa responsabilă și avocatura au datoria s-o transmită. Fără ea, rămânem o societate cu instanțe, dar fără spirit juridic. Cu legi, dar fără cultura legii.

A fi avocat sau, pur și simplu, a fi om înseamnă, poate, mai întâi de toate, a refuza această lene. A spune, când toți strigă „vinovat!”, nu încă. A apăra dreptul fiecăruia la un proces echitabil, la o apărare reală, la o judecată făcută de oameni, nu de mulțimi. Pentru că, până la proba contrară, fiecare dintre noi este nevinovat. Iar proba contrară se administrează în instanță, nu pe Facebook.

Suntem, alături de procurori, judecători și cetățeni, instrumente ale unei lumi care trebuie să caute vinovăția dincolo de suspiciuni, prin probe, și care, prin actul de justiție, să lumineze societatea cu argumente, nu cu lozinci!