În august 1902, la Cluj, o carte de istorie a ajuns în fața juraților. Autorul, Teodor V. Păcățian, redactor la „Telegraful Român” din Sibiu, publicase primul volum din „Cartea de aur”, o colecție de documente despre luptele politice ale românilor de sub coroana ungară. Procurorul regesc Csipkés nu a găsit în ea nicio chemare la revoltă scrisă de autor. A găsit, în schimb, discursul lui Simion Bărnuțiu de la Blaj, proclamațiile din 1848 și câteva comentarii despre care susținea că ațâță la ură împotriva națiunii maghiare. Pentru ele a cerut condamnarea autorului pentru agitație.

Mai jos este textul integral al actului de acuzare, așa cum a fost tipărit atunci, urmat de o analiză a acuzării, de deznodământul procesului și de un memoriu despre omul care a plătit cu opt luni de închisoare de stat pentru o carte pe care Academia Română avea s-o premieze doi ani mai târziu.

Actul de acusare în procesul de presă intentat volumului prim al „Cărții de Aur”

Transcriere după tipăritura păstrată la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj (cota 351336, inv. 4285/1945). Textul a fost publicat în 1902 în „Tribuna” (Sibiu), „Gazeta Transilvaniei” (Brașov), „Telegraful Român” (Sibiu) și „Drapelul” (Lugoj). Am păstrat ortografia vremii; semnul ĕ este redat prin ă sau e, după pronunția de azi. Omisiunile marcate în original prin puncte sunt redate prin […]. Numerotarea pasajelor este a procurorului.

Dela procurorul reg. din Cluj. Numărul 8399/1902 k. ü.

Împreună cu actele referitoare la cercetarea purtată în contra lui Teodor V. Păcățian, bănuit a fi comis agitație, și cu considerare la decisul din 23 luna curentă, numărul 8529, al senatului de acusare dela tribunalul regesc din Cluj, prin care se decretează încheiată cercetarea, înaintez următoriul

act de acusare:

Ridic acusă în contra lui Teodor V. Păcățian, aflător pe picior liber, născut în Ususeu, comitatul Timiș, de 50 ani, de lege gr.-ort., redactor, fără avere, cu educație corespunzătoare posiției sale, nepedepsit, pentru delict de agitație prevăzut în codul penal paragraful 172 punct 1 și 2, și pentru delict de agitație prevăzut în paragraful 173, săvîrșite în modul precisat în paragraful 171, fiindcă sub numele seu, ca autor, a apărut în Sibiiu, în tipografia societății pe acții „Tipografia”, în anul acesta, opul „Cartea de Aur, sau luptele politice naționale ale Românilor de sub coroana ungară” volumul I., în care se cuprind următoarele pasage și espresiuni:

1. În capitolul „Introducere”, pe pagina 5, vorbind autorul despre esistența dintru început a Românilor aici, scrie așa:

„când din partea Maghiarilor, Sașilor și Săcuilor s’a legat faimoasa uniune a celor trei națiuni în scopul de a nimici pe Români și de a le răpi drepturile avute. Nu ne-au putut nimici […] Drepturile însă răpite ne-au fost, rînd pe rînd.”

2. În capitolul „Biserica română sub principii calvini”, pe pagina 9, se spune:

„Principele Rákóczy I., pe atunci domnitor al Ardealului, cu drept aproape dictatoric în biserica română, văzând energia șefului bisericei române a căutat să-’l delăture iute din post, ceea-ce ’i-a și succes, cu observarea tuturor formelor, pentru-că unii slabi de ânger din sinul bisericei române i-au dat mână de ajutor, și satisfăcând dorinței esprimate din partea acestui contrar al bisericei lor, au depus din scaun pe propriul lor metropolit.

Acest act rușinător s’a întâmplat la 1643, când din ordinul principelui Rákóczy I. s’a întrunit în Alba-Iulia un sinod general bisericesc, în scopul ca să judece pe metropolitul Ilie Joreste. Sinodul ’l-a aflat vinovat și ’l-a depus din metropolie, ’l-a lipsit chiar și de popie, și pentru a-’l pute da pradă cu desăvîrșire dorului de răsbunare, ’l-a predat pedepsirei judecătoriei civile.”

3. În același capitol, pe pagina 19 și 20:

„Sinodul, amenințat de Calvini și terorisat fără margini, a declarat vinovat pe metropolitul Sava, ’l-a destituit din demnitatea avută, și ’l-a dat pe mâna principelui Apafi, care ’l-a aruncat în temniță, în castelul seu din Blaj, unde a fost tratat în modul cel mai neuman, suferind bătăi și batjocuri din partea oamenilor lui Apafi.

Încercarea făcută din partea domnitorului țerii românești, Șerban Cantacuzino, de a scăpa pe metropolitul Sava din mânile tiranului principe Apafi, a rămas fără succes, și metropolitul-martir a trebuit să sufere mai departe chinuri și torturi, pentru-că din Blaj a fost dus la Vinț, unde a fost desbrăcat de hainele archierești, în semn de despopire, și a fost aruncat de nou în temniță, din care se scotea în toate Vinerile pentru a fi bătut cu ciomege, până ce în cele din urmă a murit moarte de martir al bisericei sale, al credinței românești. […]

Principele Apafi s’a înfuriat și a ordonat, ca metropolitul să fie bătut cu ciomege.

După Sava Brancovici au urmat în scaunul metropolitan din Alba-Iulia, pe rînd și în scurte intervaluri: Iosif, mort la 1682, Ioasaf, decedat la 1684, Sava III, mort la 1687, Varlaam, mort la 1693, urmându-’i acestuia în scaun Teofil, ales în 18 Septemvrie 1693. Schimbarea a fost deci atât de repentină în anii aceștia, încât poate da ansă la bănuiala, că mulți dintre metropoliții români numiți nu vor fi murit de moarte naturală.

Între acestea a murit și tiranul principe din Ardeal, Apafi, la 13 Aprilie 1690.” […]

4. În capitolul „Activitatea dietei maghiare”, la pagina 219, după comunicarea sancționatelor treizeci-și-unul de articole de lege, caracterisându-le, autorul scrie:

„Nimeni nu va pute descoperi în ele nici umbra principiului egalității și frățietății, nici chiar principiul perfectei libertăți, ci din toate reiese asigurarea supremației rassei maghiare asupra celorlalte popoare conlocuitoare în patria comună.

Nici nu se putea aștepta altceva dela o dietă compusă esclusiv din representanții poporului maghiar.

Drepturi naționale s’au dat deci numai Maghiarilor, pentru-că toate acestea legi au fost aduse fără concursul popoarelor nemaghiare din Ungaria.” […]

5. În capitolul „Mișcarea Slovacilor”, autorul reproducând pe pagina 222 și 223 din broșura lui M. M. Hodzsa, tipărită în 1848 la Praga, sub titlul „Der Slovak”, scrie despre Samuil Hrobon, care a avut rol în congregația din 23 Martie 1848 a comitatului Liptau, astfel pe pag. 224:

„[…] Poporul începù să tremure și să strige, să ridice pumnii și să amenințe pe servitorii maghiarismului, de origine slovăcească, vrednici de compătimire. «Afară cu blăstămații de Maghiari; nu ne trebue aici Maghiari.» […]

Influența cea mare ce o avea Hodzsa asupra poporului slovac a făcut, ca spiritele să se liniștească și congregația comitatului Liptau a putut fi închisă fără de altcum inevitabila vărsare de sânge. Pentru-că poporul își făcuse deja planul să deschidă toate ferestrile dela sala comitatului și pe toți Maghiarii să-’i arunce afară pe fereastră. […]

Ministrul-president Batthyányi a dat un dorgatoriu strașnic fiscului regesc din Liptau pentru-că a tolerat astfel de mișcări «mai bine zis escese» panslaviste, și ’l-a îndrumat, ca pe viitor să le suprime și să le împedece. Kossuth earăși (de altcum Slovac și el de origine) ’și-a vărsat necazul asupra conaționalilor sei din Liptau într’o vorbire rostită în dietă, în care spunea, că pe toți cei-ce vor cuteza să mai pășească în public cu astfel de petițiuni, îi va trimite la temniță. Singurul recept pentru liniștirea spiritelor agitate, cunoscut din partea Ungurilor!” […]

6. În același capitol, la pagina 229, comunicând punctul 14 din petiția Slovacilor, compusă în 10 Maiu 1848 în Liptau, spune autorul:

„[…] Dar’ puterea de stat ’i-a luat de nou la goană pe Slovaci. Unii dintre fruntași au fost espulsați, alții întemnițați, și anume, pentru punctul 11 din petiție, în care ziceau Maghiarii că se cuprind idei comuniste. Celor acusați li s’a denegat chiar și apărarea și au fost condamnați ca pe cale statarială, ear’ petiția, care circula printre Slovaci ca să o provadă cu subscrierea lor, a fost confiscată și ruptă în bucăți, și mișcarea Slovacilor a fost sufocată prin amenințări cu temniță grea și cu tragere în — furci.”

7. În capitolul întitulat „Simeon Bărnuțiu”, autorul dă pe pagina 257, 258 și 259 proclamația acestuia, ale cărei părți incriminate sunt următoarele:

„[…] Ungaria învită Ardealul la uniune […] Și Românul ce face? Dela aceasta îi depinde viața sau moartea! […]

Ascultați voi, strănepoții Romanilor, ce trebue să răspundeți Ungurului și Sasului! Răspundeți: «Nu ne unim până nu e ridicată națiunea română la acel rang politic, din care au desbrăcat-o națiunile: maghiară, sasă și săcuiască!» […]

Au scos-o din toate oficiile înalte regnicolare, și dacă totuși a voit să aibă intrare, s’a cerut renunțarea la naționalitate și religiune. […]

Dar’ e aici ziua învierii! Să mergem să delăturăm peatra de pe mormânt! Să deslegăm lanțurile cari de o mie de ani țin legată națiunea română. […]

Preoți! Dacă sunteți părinți adevărați ai poporului, nu lăsați să-’i fie nimicit dreptul […] Nu vă uniți, pentru numele Domnului […] Nu vom fi sclavii Ungurilor și ai Sașilor! […] Afurisit să fie pentru totdeauna Românul, care cutează să lege uniune!” […]

Cu privire la vorbirea aceasta face următoarele aprecieri:

„[…] în fine s’a aflat punctul de unde trebue pornită mișcarea națională a poporului român, și s’au aflat basele pe cari poate să fie pusă politica viitoare a Românilor.

Independență națională pe seama Românilor, și apoi vorbim despre uniune, mai nainte nu! Acesta era punctul de mânecare, aceasta era basa politicei românești.

Bărnuțiu a aflat-o, — a lui e gloria. Și obștea românească a acceptat-o, — pentru-că din sentimentul public al obștei românești a fost ea scoasă!” […]

8. În capitolul întitulat „Vorbirea lui Bărnuțiu”, autorul scrie astfel înainte de vorbire și în firul comunicării ei:

„[…] Și a vorbit ca un ânger, ca un sfânt, pentru-că glasul Domnului și glasul geniului națiunei române vorbea din el.

În mijlocul unei tăceri ca în mormânt și-a espus Bărnuțiu vederile despre naționalitatea română, despre drepturile limbei române, înșirând rînd pe rînd toate faptele Ungurilor săvîrșite în contra Românilor, pe cari ’i-au aflat totdeuna buni numai pentru a-’i esploata și a-’i folosi de scară pentru a se înălța […]

Oare lungi de-a-rîndul a vorbit Bărnuțiu și mulțimea din biserică n’a obosit ascultându-l. Și dacă Bărnuțiu o zi întreagă ar fi vorbit, cei din biserică ar fi stat pironiți la locurile lor și ’l-ar fi ascultat. Pentru-că balsam vindecător erau cuvintele sale și miere dulce era glasul seu.” […]

În urmă vin părțile incriminate din vorbirea lui Bărnuțiu:

„Frați Români! Cine să nu se închine înaintea înălțimei omenești, când se uită în aceasta adunare măreață, care face să salte de bucurie inima fie-cărui Român bun și insuflă respect și spaimă celora ce nu vor libertatea oamenilor, ci uresc pe Români? Cine va mai pute zice, că Românul nu dorește o stare mai fericită, că pe el nu-’l mișcă nici versul cel dulce de libertate, nici chiar sentența de moarte, care ’i se prepară în adunările ungurești?

Ce cugetați, fraților […] o ginte întreagă să nu presimță pericolul ce ’i-se amenință, un popor întreg să stee nemișcat ca piatra, când îi bate oara fericirii și să tacă ca un surd și mut, când i se trage campana de moarte? […]

Inima Românilor a bătut totdeuna pentru libertate, și eată, îi vedem și acum cu multă bucurie cum s’au deșteptat, și cu ce uniune minunată s’au legat, că nu vor mai suferi, ca să-’i calce în picioare alte națiuni; ei se adunară cu cuget de a-’și revindica drepturile cari le usurpă Ungurii, Săcuii și Sașii de sute de ani, […] Ungurii vor prin uniune să șteargă deocamdată privilegiile Ardealului și împreună cu privilegiile să stângă toate popoarele neungurești, […]

O, de v’ar face cuvântul meu ca așa să simțiți cei 944 de ani ai umilirii Românilor cum simte servul o zi de domnesc, în care a lucrat de dimineața până seara flămând, ars de sete și bătut! O, de v’ați înfiora de această leșinare lungă a națiunei noastre, ca și când ar fi căzut numai eri la rîul Căpușului domnul nostru Gelu! Atunci eu sper, că la lumina istoriei și a libertății va peri și năluca uniunii, cum pere negura dinaintea soarelui, acea nălucă, ce ne amenință moarte națională după o leșinare îndelungată. […]

Ține minte […] cum au legat Ungurii cu Românii alianță de pace prin jurământ, pe care Ungurii ’l-au călcat de mulți secoli. […] Senatul și poporul român n’a uitat, că numai dela venirea Ungurilor se trag toate relele ce le sufer Ardelenii de 1000 de ani, […] ține minte, că Ungurii și atunci făuriau catene pentru Români, când aceștia își vărsau sângele pe șesurile Moldovei și ale României în luptele cu Turcii, cei mai neîmpăcați dușmani ai națiunei ungurești. Și acum eară urzesc plan nou ca să-’i cucerească! […] ne arată istoria, că Ungurii nu erau atât de sălbatici când veniră asupra pământului Românilor, cum s’au făcut după aceea, mai târziu, căci ei, putem zice, sunt mai barbari astăzi decât înainte cu o mie de ani! […]

la anul 1437 poporul nu mai putea suferi batjocurile mai marilor ungurești, aleargă drept aceea la arme, ca să stoarcă cu puterea respectul cu care îi erau datori domnii pământești […] mai marii ungurești […] făcură sfat între sine, ca să stîrpească pe popor, nu causele răului. […] Durerile lor noi numai atunci le-am pute cunoaște, când s’ar scula Românii din morminte cu lacrămile pe față, cari le-au stors uniunea celor trei națiuni dela anul 1437 până acuma. Ajunge, că uniunea aceasta n’a fost decât o conspirație în contra poporului, care face și acceptează legi și instituțiuni inimice libertății lui, și priveghează cu ochi neadormiți, ca să nu ’i-se mai vadă catenele servitutei!

Încă nu se născuse Verbőczi pe lume și uniunea celor trei națiuni înfloria. Nobilii cei mari, dimpreună cu Săcuii și cu Sașii, jurau mai în tot anul, că nu vor suferi nici-odată ca poporul să ajungă la drepturi egale în țeară. După-ce văzù lumina zilei acest advocat al tiraniei, care n’ar trebui să iese nici-odată din iad, — cele trei națiuni îndată îl cuprinseră cu brațele deschise și sărutară legile lui ca evangelia dreptății pe pământ; și poporul se îmbrăcă în jale, căci tripartitul pentru popor nu e evangelie de bucurie, ci ângerul morții celei mai rușinoase în jugul aristocraților.

Decretul tripartit, — așa se chiamă cartea legilor scrisă de Stefan Verbőczi, — despre o parte nimicește personalitatea poporului, făcându-’l serv domnilor pentru totdeauna, eară despre altă parte îi răpește mijlocirea de a-’și câștiga cele de lipsă spre traiul vieții. (Decr. Trip. p. III. tit. 30, §. 7) și așa îi stoarce toate puterile, ca să nu se mai poată scoate din servitute. […] Pe popor îl desbracă de drepturile omenești și îi ia toată puterea de a se apăra în contra cruzimii domnești. […] Poporul drept aceea e condamnat prin lege, că sau să sufere ori-ce nedreptate ’i-ar face domnii, sau să-’și răsbune asupra lor tirănește, când poate. […]

Prin legi de acestea și-au ridicat Ungurii constituțiunea lor cea faimoasă, paladiul privilegiilor lor, pe ruinele libertății poporului. […] Nu se află nici o instituțiune rea în dreptul Romanilor și în legile barbarilor, care să nu o fi luat Ungurii în constituțiunea lor; ordinațiunile și decretele regilor ungurești sunt documentele barbariei celei mai de jos. Constituțiunea ungurească cea egoistă și inimică libertății poporului nimicește industria și comerciul, stânge artele și științele; școalele cari steteră până acum în tot ținutul coroanei ungurești, n’au fost decât cuiburi de neștiință și de despotism aristocratic în care s’au crescut împilatori de popor. Sub această constituțiune s’a stins pe încet și religiunea cea creștină a carității frățești; ba dacă compară cine-va legile cele răpitoare de proprietatea poporului, dacă compară servitutea, care încă stă, cu purtarea Ungurilor când au venit ca barbari în acest pământ: află că religiunea creștinească n’au adaus nimica la îmblânzirea sălbătăciei aristocratice; din contră, ei îndată ce se făcură creștini, începură a-’i supune la servitute și pe Ungurii lor, cari fiind păgâni, erau liberi. […]

Cine nu știe, că curțile episcopilor catolici sunt locuri privilegiate de tortură, dar’ cine ar cuteza să zică, că unele purtări ca acestea ale lor ar fi lucruri nelegiuite, când sunt întemeiate toate bine pe constituțiune, pe tripartit, pe us de secoli, pe privilegii, pe diplome regești și împărătești? […] ca să știe toți cum se fac legiuite și fărădelegile cele mari când sunt apărate de legi; cum dreptul unguresc calcă în picioare o mulțime de ginți, cum le desbracă de demnitatea omenească, cum le răpește toate mijloacele de cultură și de apărare, cum dă toate bunătățile și onorurile țerii aristocraților, ear’ pe popor îl încarcă cu greutăți și-’l dă legat în mânile aristocraților, ca pe o vită.

Să ne întoarcem acum dela aceste legi și instituțiuni de jale pentru popor și de rușine sempiternă pentru aristocrația ungurească, să ne întoarcem cătră acel mormânt, ce se numește Approbata și Compilata, în care zace națiunea noastră din Ardeal. […] Ungurii nu se mulțămesc numai cu aceea, că lipsesc de libertate pe națiunea română, ci încă o și calumniază, zicând chiar prin organul legislativ că e o națiune de jos; […] legea se apucă de bate pe toată națiunea în genere, ca fiind vulnerată toată, să nu rămână sănătos nici un membru; […] Dacă se mai află vre-o rază de lumină în preoțimea Românilor și printr’ânsa în națiune până la finitul secolului al 17-lea, aceea au de a o mulțămi Românii furcilor, cari le mai da de lucru Ungurilor, de nu-’și puteau esecuta după inima lor legile cele în contra Românilor […] principii reformați îl făceau și pe archiepiscopul Românilor să boteze căței în loc de prunci, și dacă nu voia, îl băteau cu toiege și cu vîna de bou, cum au făcut cu archiepiscopul Sava! […]

Cine va pute zice, că uniunea a muiat inima Ungurilor, ca să voiască binele națiunei noastre și să-’i dee îndărăt drepturile răpite? […]

Să jurăm fraților, și ca frați de un sânge să ieșim la luptă în contra acelui dușman al naționalității noastre, care vine cătră noi cu flamura de uniune nouă dela Țeara-Ungurească! […] până acum numai urmele tiraniei ungurești sunt tipărite pe pământul Românilor, ca și pe fețele lor […] afară de o mână de Sași și Unguri mestecați printre Români, Ardealul e proprietatea adevărată a națiunii române, care o a câștigat cu bună dreptate înainte cu vre-o mie șepte sute de ani, și de atunci până astăzi o ține, o apără și o cultivează cu multă sudoare și osteneală. Deci eu zic, că nici un Român nu poate fi cu nepăsare, când este întrebarea: al cui să fie pământul acesta, care până acum a fost al Românilor? Nu ne este tot una și nu ne poate fi tot atât, ori să fie al Românilor, ori al Ungurilor, și apoi Românii ear’ să fie numai tolerați în pământul lor. Prin urmare, înțelesul cel adevărat al întrebării acesteia, să fie uniune sau să nu fie? este, să ne dăm pământul nostru Ungurilor, sau să nu-’l dăm? Să ne vindem țeara Ungurilor, sau să nu o vindem? Să fim și de aci înainte numai lipiturile altor națiuni, sau să fim liberi? Ce va răspunde adunarea la aceste întrebări? Ce va răspunde tot poporul român când va fi de față?

[…] sub masca libertății și a frăției cu care ni-se înfățișează uniunea, ea nu acopere pentru noi libertate, nici frăție, ci numai servitute și o fiară sălbatică, care mânâncă națiuni. […] Lumină adevărată e aceea dela care oprește statul pe toți cei-ce nu știu ungurește? Eu zic că aceea nu e libertate, nici dreptate, ci este o calamitate mare pe acele popoare nefericite, cari au căzut în această groapă întunecoasă, ce poartă nume de stat. […] Apoi dieta cea nouă, au nu va fi aceea dieta țerii și a națiunii ungurești, legiferă, persecutătoare și stîngătoare de națiuni? […] Ungurii și Sașii, de când locuesc împreună cu Românii, numai într’aceea se sbat, cum să le iee locurile și cum să-’i țină în paupertate și în întunerec […]

îndeșert vorbesc de independența județelor, pentru-că fie-care județ va judeca după plăcerea și în folosul aceluia ce ’l-a așezat, temându-se ca să nu-’l răstoarne. Îndeșert se zice, că judecătoriului se cade a fi mai presus de toate respectele de confesiune, de naționalitate, de naștere și alte asemenea; îndeșert, pentru-că această lege morală nu garantează dreptate […] Românului la județele ungurești și săsești […] Românii numai atunci vor ști cum le-a curs legea pe la județe, când vor vede pe esecutori că le iau ereditatea și îi duc la furci.

Acum judecați, cum va pute fi egal Românul cu Ungurul înaintea legii în asemenea împrejurări, când Românul numai cu gura Ungurului va putea vorbi cu judecătorii, și aceștia vor judeca toți după plăcerea ministrului dreptății ungurești, acestei dreptăți de cabinet, care îi ucide de 944 de ani pe Români? […]

Dar’ dacă se va face Ardealul țeară ungurească prin uniune, atunci libertatea Românilor nu va sta doară nici un an, și earăși va cădea în servitute! […] Ungurii îi vor lua cu răul, ca să-’i unguriască prin școală, biserică și prin toate mijloacele cele mai egoistice, cari îi pot veni în minte unui guvern teroristic și tiranos. Românii nu vor asculta, le vor sta în contră, și așa îi vor lipsi de libertate, […] Garda națională, paladiul libertății popoarelor celor culte, pentru Românii incorporați la Țeara-Ungurească va fi numai instrument de asuprire, de stoarcere și de ucidere în mâna comandanților ungurești. Pe Românii din un sat îi vor ridica asupra altui sat român, care nu va voi a se unguri. La urmă îi vor face să jure, că vor apăra constituțiunea ungurească și vor păzi cu sanctitate legile ungurești, cari sunt făcute și se vor mai face pentru stingerea națiunii române. […]

Câți oratori și poeți cu renume ar fi creat școalele Blajului, dacă ar fi învățat tinerimea noastră a perora, nu numai pro Milone și pro domo sua, ci și pentru națiunea noastră! Nu numai latinește, contra răpirilor lui Verres și a conjuratului Catilina, ci și românește, asupra tiraniei sub care gem Românii! […] Cum se va aprinde de iubirea libertății, când se va naște serv altei națiuni? Școalele ungurești vor smulge din piepturile tinerilor națiunei noastre și iubirea pe care o plantară în ele mamele române! […]

Însă despotismul nu-’și impune limba sa, pentru-că doar’ n’ar fi culte celelalte limbi pentru scopul public, […] ci el vrea, ca națiunile să-’și uite cu încetul și de numele libertății, ca apoi la urmă să se stîngă dintr’ânsele și sentimentul de libertate. Pentru aceasta oprește națiunea despotică pe celelalte, ca să nu-’și ridice școale naționale, […] vrea să rămână oarbe și surde la toate măsurile egoismului ei, […] cere unitate de limbă, […] ci o cere, precum am zis, numai comoditatea despotismului și cugetul lui cel nelegiuit de a răpi libertatea națiunilor, ca să domnească peste ele. […] uniunea cu Ungaria […] va să răpească dela Români și libertatea cea mai de pe urmă. […] Pentru Unguri e viață, moarte pentru Români! Pentru Unguri libertate nemărginită, pentru Români servitute eternă! […]

Doară se încrede cine-va în cultura de astăzi a Românilor, că se va înfrunta cu toate atentatele ungurești? […] posteritatea română se va mira de nesimțirea noastră și ne va blăstăma în morminte, căci am ascultat cu nepăsare sentența de moarte a gintei noastre și n’am recurs chiar la cele mai din urmă mijloace pentru apărarea numelui român, nu ne-am ridicat toți pentru unul și unul pentru toți, ca să depărtăm dela strănepoți aceasta infamie nemeritată […] să considerăm bine, […] cum au petrecut părinții și străbunii noștri sub domnia ungurească, cum n’au vrut Ungurii să respecteze drepturile Românilor nici odată, cum s’au adoperat din contră totdeauna a-i turbura între sine cu tot felul de uniuni înșelătoare, cu tot felul de promisiuni mincinoase, […] îndulcesc veninul uniunii, ca să-’l facă plăcut la beut; […] națiunea română scutură jugul constituțiunii ungurești care deoparte îi nimicea naționalitatea, de altă parte călca în picioare libertatea poporului. […]

să mai aruncăm încă odată o căutătură peste zilele națiunei noastre, de când jelește sub domnirea ungurească […] este lucru trist și dureros, cum ’i-au batjocorit Ungurii pe Români cu legile, […] cum ’i-au privilegiat asupra națiunii noastre și pe Sași, și pe Sârbi, și pe toți, ca să-’și poată vărsa veninul asupra Românilor și acolo, unde nu le ajung dinții cei răutăcioși; cum ’i-au oprit dela școale, ca să rămână orbi; dela diregătorii, ca să n’aibă apărători; pe cari nu ’i-au putut strica cu uniuni politice, ’i-au încâlcit cu uniuni religionare; și acum, când se anunță libertatea la toată lumea, ei ne anunță stingerea de tot! […] închipuiți-vă încă odată, că aceasta miie de ani a tiraniei ungurești e numai o zi în vieața cea dureroasă a națiunei noastre. Închipuiți-vă, că dimineața ne-au băgat în jug, toată ziua ne-au mânat, și acum, când veni seara ca să repausăm, numai pentru aceea ne iau jugul de pe umeri, ca să ne omoară! […] să nu ne ducem la masa libertății ungurești, căci bucatele ei toate sunt înveninate.” […]

9. În capitolul întitulat „Trei adunări românești”, protocolul despre adunarea ținută în Blaj, în 25 Septemvrie 1848, comunicat pe pagina 426, astfel se începe:

„Împins de terorismul unguresc și de stoarcerile, jafurile, arestările, batjocurile, violențele, prigonirile și uciderile cari au urmat din acel terorism nepomenit în această țeară, curse poporul român din toate părțile Transilvaniei la Blaj”, […]

10. În capitolul întitulat „Acțiunea lui Kossuth”, după numirea lui Récsei Ádám de ministru-president, se comunică proclamațiunea adresată Românilor în 10 Octomvrie 1848 din partea comitetului pentru apărarea țerii, provăzută cu subscrierile lui Kossuth Lajos și conte Esterházy Mihály senior, cu privire la care autorul scrie acestea la pagina 444:

„[…] De altcum întregul apel al lui Kossuth cătră Români n’a avut alt scop decât deschiderea drumului pe seama Maghiarilor ca să omoare pe Români unde numai pot, — lucru ce s’a și întâmplat. Pe acest teren s’a învârtit acțiunea lui Kossuth!”

11. În capitolul întitulat „Comitetul român de pacificare”, tratându-se cum generalul Schurter și fruntașii Românilor ținând conferență au dat la o parte comitetul central ales în Blaj la 15 Maiu 1848 și au instituit alt comitet român în Sibiiu, se spune, că acesta ’și-a început activitatea cu două proclamațiuni, una adresată Românilor, alta națiunei magiare și săcuiască. Proclamațiunea adresată Românilor, începută pe pagina 451 și terminată pe pagina 454, conține următoarele:

„[…] Fraților Români! Știți bine și voi, și istoria încă arată învederat, câte rele au suferit Românii dela domni ungurești, și câte sufer până în ziua de astăzi, așa încât putem zice, că în tot decursul timpului, de când locuesc Românii împreună cu Ungurii, vieața lor n’a fost alta, fără numai o vale de lacrămi, o stare mai rea decât moartea și decât iadul însuși mai nefericită.

Românii de atunci și până în ziua de astăzi n’au avut zi bună, n’au avut dreptate, nici milă înaintea domnilor ungurești.

Românii au purtat toate greutățile țerii pentru domnii lor; cu mânile lor ’i-au hrănit și ’i-au îngrășat cu sudoarea lor; ei au fost zidul de apărare în contra Turcilor și a altor vrășmași, și totuși pentru atâta credință cătră patrie și cătră domnii lor, ei în loc de dragoste împrumutată n’au dobândit decât ura domnilor lor, și în loc de recunoștință, batjocură; căci chiar legile ungurești, cari ar trebui să apere pe toți locuitorii țerii deopotrivă, acelea îi osândesc pe Români, […] cei-ce se gârboviseră mai nainte sub greutatea jugului unguresc; ei au început a se deștepta pe încetul din somnul cel de moarte, în care ’i înfundase tirania ungurească. […] Ungurii […] chiar și libertatea care o au dobândit în ăst-an prin ștergerea jobăgiei celei rușinătoare de umanitate li-o au înveninat cu uciderile și jafurile cele neomenești, cari au început a le face îndată după-ce s’a șters jobăgia […] vreau să fie numai ei singuri domni și de aici înainte, ca să chinuiască pe Români în veci, cum ’i-au chinuit până acum; […] Ce e mai mult […] calcă în picioare poruncile împărătești, au omorît pe însuși chipul împăratului, feldmareșal-locțiitorul comite Lamberg, […] au adus țeara la primejdie de perire prin nelegiuirile cele înfiorătoare care le-au făcut și le fac în toate zilele. […] toată națiunea română este în primejdie […] legea noastră cea sfântă e batjocorită de păgâni.

La arme dară fraților, la arme! […] să nu mai fim străini în țeara noastră, cum am fost sub tirania ungurească, […] Alergați drept aceea la arme, Români tineri! pentru-ca să vă luptați odată și pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulțămitori v’ați luptat destul. […]

Auzit-ați, fraților! cum au ucis la Români toată vara o ceată de Unguri turbați, cum ’i-au chinuit și cum ’i-au spânzurat acum de curând pe acei Români nevinovați, cari v’au voit binele vostru și n’au voit răul nimănui! […]

Pesta omoară pe chipul împăratului, Clujul și Oșorheiul spânzură oameni nevinovați și călcară în tină sfânta cuminecătură.

La arme dar fraților, la arme!” […]

12. Sub același titlu se publică proclamația aceluiași comitet, datată din 20 Octomvrie 1848, cătră națiunea maghiară și săcuiască, a comandantului suprem militar Puchner din Sibiiu, datată din 18 Octomvrie 1848, în Sibiiu, cătră municipiile din Ardeal, cum și circularul episcopului gr.-ort. Șaguna, datat în Sibiiu la 18 Octomvrie 1848, și a episcopului gr.-cat. Ioan Lemény, datat din Cluj, 21 Octomvrie 1848, adresate protopopilor confesiunilor proprii, și față cu acesta din urmă, autorul publică proclamația dată din partea comitetului român cu datul Sibiiu, 20 Octomvrie 1848, cuprinzând aceasta din urmă, în textul ei, pe paginile 465–469, următoarele:

„veți fi înțeles până acuma fraților, că ocârmuirea țerii Ardealului a luat-o asupra sa înaltul general-comando, […] pentru ca să scape țara de uciderile, jafurile și păgânătățile cele mai neauzite, cari le fac comisarii și oamenii lui Kossuth, spre rușinea națiunei ungurești înaintea a toată lumea culturală. […] cei-ce ascultă de comisarii facțiunii lui Kossuth, aceia toți sunt necredincioși și călcători de jurământ. […] Însuși Wesselényi cel vestit a fugit din Pesta de frica lui Kossuth, ca să nu-’l spânzure, cum a spânzurat pe comitele Zichy, […] s’au făcut între amenințări de moarte și uniunea cea teroristică, […]

Ungurii din contră, toată vara au adus esecuțiuni pe Români, ’i-au ucis la Mihalț, la Luna, ’i-au jăfuit, ’i-au bătut până la moarte, la Michesasa, la Armeni, pe Câmpie și pe airea. […] pustiirea satelor și a orașelor, omorurile cele barbare, spintecarea copiilor, prostituirea femeilor și demoralisarea locuitorilor țerii, cari le fac Ungurii și Săcuii, […] uitați-vă atunci la furcile puse pe dealuri și pe la drumuri! Aduceți-vă aminte numai de jafurile și omorurile din acest an, ca să vă încredințați și să vedeți cu ochii voștri monumentele frăției ungurești. […]

Frați Români! Încă odată, să nu credeți minciunilor lui Kossuth, Vay și Lemény, […] și fiți convinși, că anul 1848 este cel mai de pe urmă al tiraniei ungurești și cel dintâiu al învierii națiunilor asuprite”, […]

13. În capitolul întitulat „Proclamația lui Csányi”, cu privire la făptuirile numitului comisar guvernial autorul face pe pagina 549 observarea:

„Guvernul maghiar introdusese pretutindenea în țară statariul, […] numise pe un cutare Csányi comisar al guvernului, cu drepturi nelimitate, pentru Ungaria și Ardeal. Csányi ’și-a făcut bine datoria. A tăiat și spânzurat pe cine ’i-a căzut în mâni.” […]

14. În capitolul întitulat „Scrisoarea lui Butean” autorul publică pe pagina 579 esecutarea prefectului Butean făcută de oamenii lui Hatvani în 23 Maiu 1849, respective scrisoarea lui Butean, care cuprinde următoarele părți incriminate:

„[…] ce bine ar fi dacă v’ați gândi, v’ați da socoteală și v’ați sili să câștigați dragostea Românilor! Pentru-că zău, de aceasta aveți lipsă, ear’ nu de a omorî oameni neînarmați, de-a împușca femei și prunci, de a aprinde sate, a sărăci poporul și a preface țara întreagă în cimiterii! […] dacă nu veți înceta cu faptele acestea tirane, cari se cuvin numai popoarelor barbare și sălbatice […] o astfel de apăsare s’a ajuns numai sub jugul sălbaticilor Mongoli, Tătari și Turci. […] voi spurcați bisericile și multe cele-ce se țin de slujba dumnezeească și bisericească, de ceremonii, le-ați prădat și le-ați nimicit. […] Pe cei-ce se întorc la voi îi primiți astfel, că îi despoiați de toate averile, pe popor îl faceți cerșitor, pribegitor în lume, ca prin aceasta apăsându-l și moralicește să-’l puteți întrebuința drept instrument. […] Libertatea voastră sunt furcile.” […]

Capitolul acesta autorul îl încheie cu următoarele cuvinte:

„Și acest luceafăr al nostru a trebuit să se stingă în mânile celor-ce făceau parte tocmai din neamul pe care el voea să-’l lumineze și să-’l aducă la breazdă bună!”

15. În capitolul întitulat „Repriviri” autorul scrie următoarele pe pagina 671 despre motivele primirei reci ce ’i s’a făcut lui Treboniu A. Laurian, agent trimis la Viena din partea comitetului român:

„Maghiarii conservativi, cari aveau încă trecere la curte și aveau și legături cu curtea, ponegriseră atât de mult națiunea română, și intrigaseră atât de mult în contra ei, până li-s’au prins vorbele. De aci nedumerirea și răceala Vienii.

Ca esemplu vom cita faptul, că se făcuse o petițiune, care a fost presentată guvernului dela Viena din partea Maghiarilor, în copie (firește falsificată), petițiune dată ca în numele națiunii române, în care se cerea pentru viitor pe seama Românilor «scutire de dare» și alte imposibilități inventate. Au trebuit să urmeze multe schimbări de vorbe între guvern și unii dintre fruntașii poporului român, până a putut fi convins guvernul, că întreaga chestie se basează pe mistificare, falsificare, pe intrigele Maghiarilor.

Multe din calumniile aduse poporului român din patria aceasta și isvorîte din politica egoistă a Maghiarilor și a Sașilor au fost spulberate din partea delegațiunii române, dar’ vor fi rămas multe și nerăsturnate, pentru-că nu pe toate le vor fi cunoscut Românii.”

16. În capitolul provăzut cu titlul „1853” în firul descrierii atentatului comis de Libényi în 18 Februarie 1853 asupra Maiestății Sale, autorul spune pe pagina 728 acestea:

„[…] Fericita scăpare a monarchului din gura morții sigure, pe care i-o jurase Libényi, fantastul aderent al lui Kossuth”, […] etc. etc.

Pentru a judeca în causă e competent tribunalul regesc din Cluj, ca judecătorie cu jurați.

Motivare.

Cartea numită la aparență vrea să fie considerată ca op istoric, dar’ în realitate, sub masca aceasta adunând unele părți singuratice ale istoriei și ale legilor, și citându-le numai în parte și incorect, grupează în mod meșteșugit isvoare false, și în mod tendențios vrea să presinte ungurimea astfel în fața românimei, ca și cum aceea ar fi în prima linie dușmană neîmpăcată a fraților de naționalitate română din patrie.

Sub mantaua scrierii de istorie cartea espune astfel istoria românimei, că atunci când Maghiarii au ocupat părțile ardelene ale țerii, au aflat pe Români aici, ca vechi locuitori; nu ’i-au cucerit, ci lăsându-’i în drepturile avute li-au jurat frățietate, ba chiar și la creștinism au fost trecuți Maghiarii prin Români.

Ca basă fundamentală pentru desvoltarea mai departe a opului, respective pentru continuitatea sa, servește afirmarea, că Maghiarii au ținut până la o vreme jurământul, dar’ mai târziu au pus pe Români în jug, ’i-au despoiat de pământ și de toată averea, de drepturi și de libertăți, în contra jurământului; ’i-au chinuit secoli dearîndul, au căutat să-’i țină în sclăvie și în întunerecul neștiinței, și chiar și astăzi se nisuesc să-’i nimicească.

Începând dela șirele de introducere ale opului, până la fine, se nisuește prin curs de idei ca cel indicat mai sus și prin citațiuni, cărora le dă coloare bătătoare la ochi, să îmbrace în haina adevărului istoric aserțiunile sale.

Toate acestea autorul tinde să le dovedească, nu numai prin date istorice, foarte adese-ori adaptate cursului seu de idei și scopului seu, și prin citațiuni, făcute în același chip, ci tot atât de des amestecă în ele propria sa judecată subiectivă, propriile cugete și păreri, ca critică ce necondiționat voește să se validiteze, cum și advertismente și instrucții ce tind să deie directivă ideilor și atitudinei politice și sociale a maghiarimei.

Prin publicarea discursurilor cari au format basa ivirii și voinței de validitare a nisuințelor și aspirațiunilor naționaliste române, născute și ajunse la desvoltare în 1848, în legătură cu nisuințele maghiare de independență, și rostite în firul acelor nisuințe, atribuind respectivilor oratori cuvinte ce se refer la stări atunci încă neesistente, presintă instituțiuni de drept atunci încă neesistente, ca independența judecătorilor și a justiției de acum, ca obiecte de aspră critică în discursurile citate de el și presentate ca rostite în 1848.

Toate acestea trec marginile istoriografiei chiemate să scoată la iveală adevărul în întreaga lui ființă, și

având în vedere cursul de idei al opului;

având în vedere această prelegere ținută în ton desfrânat de pătimaș;

având în vedere usarea unilaterală și deplin prejudițioasă a datelor istorice, și că astfel făcând us de ele, voește să presinte ca stând în serviciul tiranismului maghiar și voind să oprime libertatea tuturor altor popoare legi votate de constituția țerii și sancționate, cum și pe autoritățile legale ale statului ungar ca pe unele, cari față cu românimea din această țară sunt volnice și tirane;

având apoi în vedere, că opul pe unele din figurile istorice venerate de națiunea maghiară și conducătoare și dătătoare de directivă a istoriei sale le descrie și le caracterisează nisuințele și resultatele obținute prin activitatea lor în așa chip, ca românimea să-’și facă despre ele ideiă tocmai contrară;

având în vedere în sfîrșit, că opul a fost publicat în limba română și cu scop de a fi răspândit între românime:

în urmarea tuturor acestora se poate lua ca statorit, că adevăratul scop al opului e, ca neînțelegerea, care în 1848 așa triste contraste a creat în aceasta patrie între maghiarime și românime, nici acum, după jumătate de veac și după deplina schimbare a referințelor să nu înceteze definitiv, ci încă și mai mult să fie ațîțată în sufletul românimei.

Cartea redactată cu tendența și în modul indicat, și presentată ca op istoric, e necondiționat acomodată să trezească peste tot, dar’ deosebi în inima românimei din patrie cea mai crudelă ură față cu maghiarimea, și după-ce prin aceasta tendență a sa conține și răspândește directă provocare la nesupunere față cu legile, față cu ordinațiunile, decisurile și hotărîrile date de autorități în legala lor sferă de competență, și fiind-că atacă uniunea Ardealului cu patria-mamă, decretată prin lege sancționată, și agitând provoacă la revoltă contra ei, și fiind-că în toate citațiunile și descrierile sale citate mai sus autorul intercalează și părerile sale subiective, cum și fiind-că în legătură cu discursurile și scrisorile și alte date din 1848, cele mai pătimașe contra maghiarimei și uniunei, apte a provoca cea mai mare agitare, și se poate zice, cari voesc quasi să aprindă mișcările române din 1848, prin observările proprii făcute la acelea în modul cel mai întunecos, tendențios, mai pe sus de ori-ce îndoială chiar și însuși autorul voește să conlucre, pentru-ca să agite și să ațîțe la infernală ură pe cetățenii de naționalitate română ai patriei contra națiunei maghiare de stat formătoare, — având în vedere, că conținutul cărții caracterisat în cele de mai sus, și îndreptat întru ajungerea scopurilor arătate în cele de mai sus, constitue faptul delictului ce lovește în punct 1 și 2 al §-ului 172 din codul penal, mai departe în §-ul 173, și că acelea au fost comise pe calea presei, — având în vedere, că autor al cărții e indicat Teodor V. Păcățian, care a luat răspunderea pentru cele ce ea conține: în urmarea tuturor acestora, incriminatul, conform actului de acusare, cu drept cuvânt poate fi acusat.

Cluj, 25 August 1902.

Dr. Csipkés m. p., procuror reg.

O carte de istorie în fața juraților

În 1902, la Sibiu, ieșea de sub tipar un volum de peste opt sute de pagini cu un titlu solemn: „Cartea de aur sau luptele politice-naționale ale Românilor de sub coroana ungară”. Autorul, Teodor V. Păcățian, era redactorul „Telegrafului Român”, gazeta Mitropoliei ortodoxe de la Sibiu. Cartea nu avea nimic dintr-un pamflet. Era o cronică documentară, construită aproape în întregime din texte de epocă: diplome, petiții, protocoale de adunări, proclamații și discursuri, legate între ele prin comentariile autorului. Primul volum mergea de la depunerea mitropolitului Ilie Iorest, în 1643, până în anii absolutismului de după 1849.

La câteva săptămâni după apariție, procurorul regesc din Cluj, dr. Csipkés, a semnat actul de acuzare transcris mai sus. Data este 25 august 1902. Senatul de acuzare al tribunalului din Cluj închisese deja cercetarea prin decizia nr. 8529 din 23 august. Cauza mergea în fața Curții cu jurați din Cluj, competentă pentru delictele de presă din această parte a Transilvaniei.

Cadrul juridic trebuie înțeles corect, pentru că el explică aproape totul. Codul penal maghiar din 1878 (Legea V/1878, cunoscută după autorul ei drept „Codul Csemegi”) grupa sub titlul „agitației” mai multe fapte de opinie. Paragraful 171 stabilea modul de săvârșire: în public, prin viu grai sau prin scrieri tipărite și răspândite. Paragraful 172 pedepsea, la punctul 1, instigarea la nesupunere față de lege și față de dispozițiile autorităților, iar la punctul 2, ațâțarea la ură împotriva unei clase sociale, a unei naționalități sau a unei confesiuni. Paragraful 173 privea atacul la puterea obligatorie a legii și la legăturile de stat dintre țările coroanei ungare, adică exact uniunea Transilvaniei cu Ungaria, proclamată în 1848 și reluată prin legea din 1868. Pedeapsa era închisoarea de stat, cu amendă alături.

Presa română o știa din experiență. Procesul Memorandumului (Cluj, 1894) se încheiase cu ani de închisoare de stat pentru conducătorii Partidului Național Român. În anii care au urmat, redactorii „Tribunei” din Sibiu și ai „Gazetei Transilvaniei” au trecut aproape cu rândul prin închisorile de stat de la Vác și Seghedin. Noutatea în cazul Păcățian era alta: pentru prima dată nu era urmărit un articol de ziar sau o broșură de agitație, ci o carte de istorie, alcătuită în mare parte din documente vechi de o jumătate de secol.

Ce i se reproșa autorului

Actul de acuzare reține șaisprezece pasaje, de la pagina 5 la pagina 728. Citit atent, el arată că procurorul nu a găsit în carte nicio chemare directă la nesupunere sau la violență scrisă de Păcățian în nume propriu. Aproape tot ce incriminează sunt documente din 1848–1849, reproduse integral sau pe larg, la care se adaugă câteva fraze de comentariu ale autorului. Tabelul de mai jos grupează pasajele după ceea ce l-a deranjat, de fapt, pe acuzator.

Pasaje	Pagini	Ce cuprind	Ce vedea acuzarea în ele
1–3	5, 9, 19–20	Uniunea celor trei națiuni; depunerea mitropoliților Ilie Iorest (1643) și Sava Brancovici sub principii calvini	O istorie a Transilvaniei scrisă ca istorie a unei asupriri seculare
4	219	Comentariul la cele 31 de legi votate de dieta de la Pojon în 1848	Negarea caracterului egalitar al legislației din 1848
5–6	222–229	Mișcarea slovacă din 1848, după broșura lui M. M. Hodža	Imaginea unui stat maghiar care reprimă toate naționalitățile
7–8	257–259 și următoarele	Proclamația și discursul lui Simion Bărnuțiu de la Blaj, cu elogiul autorului	Atacul la uniunea Ardealului cu Ungaria, nucleul acuzării
9–14	426–579	Protocolul adunării de la Blaj din septembrie 1848, apelul lui Kossuth, proclamațiile Comitetului român de pacificare, comisarul Csányi, scrisoarea prefectului Ioan Buteanu	Evocarea violențelor din războiul civil și a chemărilor la arme
15–16	671, 728	Misiunea lui Treboniu Laurian la Viena; atentatul lui Libényi din 1853	Ponegrirea politicienilor maghiari și a memoriei lui Kossuth

Primele trei pasaje sunt istorie bisericească veche. Faptul că Ilie Iorest a fost depus în 1643 de un sinod convocat la porunca lui Gheorghe Rákóczi I, sau că Sava Brancovici a fost întemnițat și maltratat sub Mihail Apafi, nu era o invenție a lui Păcățian. Istoriografia română o spunea de un secol, iar istoriografia maghiară nu o nega. Procurorul nu contestă faptele. Contestă felul în care sunt așezate, ca prim capitol al unei povești despre „drepturi răpite rând pe rând”.

Pasajul al patrulea este singurul în care autorul face o judecată proprie despre legile anului 1848: că ele asigurau supremația maghiară și că fuseseră votate fără concursul celorlalte popoare. Era teza întregii mișcări naționale române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, susținută și în Memorandumul din 1892. Pasajele 5 și 6 au o funcție de comparație. Păcățian arăta că slovacii trecuseră prin aceeași experiență, iar procurorul vedea în asta o generalizare a acuzației la adresa statului.

Greutatea actului cade pe pasajele 7 și 8. Discursul rostit de Simion Bărnuțiu în catedrala din Blaj, în mai 1848, este reprodus pe pagini întregi, iar procurorul îl transcrie aproape integral. Textul cere ca românii să nu primească uniunea „până nu e ridicată națiunea română la acel rang politic” din care fusese scoasă, declară Ardealul „proprietatea adevărată a națiunii române” și îl afurisește pe românul care ar vota uniunea. Problema pentru acuzare era că, în 1902, uniunea era lege sancționată de rege. Reproducerea discursului, însoțită de aprecierea autorului că Bărnuțiu „a aflat” baza politicii românești, putea fi citită ca o reluare a programului de la 1848 împotriva ordinii constituționale de la 1867–1868.

Pasajele 9–14 privesc războiul civil din 1848–1849: chemarea „La arme!” a Comitetului român de pacificare din Sibiu, enumerarea satelor în care fuseseră uciși români, observația că comisarul Csányi „a tăiat și spânzurat pe cine i-a căzut în mâni” și scrisoarea prefectului Buteanu, executat în mai 1849 de oamenii lui Hatvani. Ultimele două pasaje sunt aproape anodine. Unul vorbește despre intrigile conservatorilor maghiari la Viena, celălalt îl numește pe Libényi, atentatorul la viața lui Franz Joseph, „fantastul aderent al lui Kossuth”. Includerea lor arată cât de largă era plasa: era suficient ca o figură venerată de opinia maghiară să apară într-o lumină nefavorabilă.

Motivarea procurorului este partea cea mai interesantă juridic. Ea pornește de la ideea că o carte care se prezintă drept istorie poate fi un act de agitație dacă documentele sunt alese și grupate cu o anumită intenție. Intenția este dedusă din trei elemente: selecția izvoarelor („grupează în mod meșteșugit izvoare false”), comentariile autorului intercalate între documente și publicul țintă, pentru că opul era scris în românește și destinat românilor. Răspunderea pentru textele citate este transferată integral asupra autorului care le-a reprodus, cu argumentul că acesta „a luat răspunderea pentru cele ce ea conține”.

Un argument din motivare se întoarce împotriva acuzării. Procurorul susține că discursurile din 1848 ar fi fost „adaptate”, pentru că atribuie oratorilor critici la adresa unor instituții care atunci nu existau, ca independența judecătorilor. Pasajul vizat este cel în care Bărnuțiu spune că „îndeșert vorbesc de independența județelor”. Textul există însă în tipăriturile din 1848, iar ideea separării justiției de administrație era dezbătută în toată Europa revoluționară. Acuzarea confundă instituția juridică organizată după 1869 cu discuția politică despre ea, mult mai veche.

În sfârșit, formula de încheiere spune ce se pedepsea în realitate: faptul că neînțelegerea dintre maghiari și români din 1848 „nici acum, după jumătate de veac”, nu înceta, ci era ațâțată din nou în sufletul românilor. Obiectul procesului nu era o faptă, ci memoria unei fapte. Statul ungar al anului 1902 nu urmărea o chemare la revoltă, ci o anumită istorie a revoluției de la 1848, pe care o considera incompatibilă cu ideea „națiunii maghiare de stat formătoare”.

Verdictul: opt luni de închisoare de stat

Teodor V. Păcățian a fost condamnat. Curtea cu jurați din Cluj l-a găsit vinovat, iar instanța i-a aplicat opt luni de închisoare de stat și o amendă de 500 de coroane. Hotărârea a dispus și distrugerea exemplarelor primei ediții a volumului I. Pedeapsa a fost executată în închisoarea de stat de la Seghedin (Szeged), aceeași prin care trecuseră memorandiștii și în care avea să stea, câțiva ani mai târziu, Octavian Goga.

În fața juraților, acuzarea a susținut cele patru capete de agitație din act: instigarea la nesupunere față de lege, ațâțarea împotriva națiunii maghiare, atacul la puterea obligatorie a legii și atacul la legătura dintre țările care alcătuiesc statul ungar. Apărarea a fost asigurată de avocatul lugojean Coriolan Brediceanu, unul dintre apărătorii din procesul Memorandumului și un om cu experiență în procesele de presă ale românilor bănățeni. Linia lui de apărare a fost una de principiu: un juriu nu poate decide ce este adevărat într-o lucrare de istorie, iar afirmațiile științifice și reproducerea unor documente publice nu pot constitui delict. A adăugat că o asemenea persecuție nu va obține nimic, pentru că ideile nu dispar prin condamnarea unui autor.

Argumentul nu i-a convins pe jurați. Nu e surprinzător. Juriile de presă din Clujul acelor ani erau alcătuite din cetățeni cu drept de vot, recrutați aproape exclusiv din elita maghiară a orașului, iar pentru ei discursul lui Bărnuțiu era un text de război. Verdictul confirmă teza procurorului că intenția de agitație putea fi dedusă din alegerea documentelor.

Condamnarea nu a oprit cartea. Volumul I a fost tipărit din nou, iar bibliografiile citează pentru el și ediția din 1904 a Tipografiei arhidiecezane din Sibiu, unde au apărut apoi celelalte volume, până la al optulea, în 1915. Exemplarele ediției din 1902 care au scăpat de distrugere au rămas rarități. Una dintre ele a stat la baza ediției facsimil publicate în 2016 la Cluj de Casa Cărții de Știință, prezentată explicit drept „necenzurată”. Unele exemplare de colecție ale „Cărții de aur” circulă și astăzi însoțite de broșura cu actul de acuzare, ca anexă, ceea ce arată că publicul român a tratat procesul ca parte a cărții.

Răspunsul de peste munți a venit repede. În 1904, Academia Română a premiat primele două volume cu 1.300 de lei din Premiul Adamachi. Un om condamnat la Cluj pentru agitație era recompensat la București pentru aceeași carte. În 1929, după Unire, Academia i-a acordat pentru întreaga lucrare Premiul „Dr. A. Cosma”, de 100.000 de lei, o sumă foarte mare pentru epocă.

Memoriu despre acuzat: Teodor V. Păcățian (1852–1941)

Actul de acuzare îl descrie în câteva cuvinte seci: născut în Ususău, comitatul Timiș, cincizeci de ani, ortodox, redactor, „fără avere”, „nepedepsit”. Fiecare dintre aceste date are în spate o biografie care merită spusă.

Teodor Păcățian s-a născut la 28 noiembrie 1852, în satul Ususău, pe valea Mureșului, astăzi în județul Arad. Inițiala V. din semnătură vine de la tatăl său, Vasile Păcățian, care s-a căsătorit în primăvara aceluiași an și a urmat apoi Preparandia ortodoxă din Arad, devenind învățător. Copilul și-a urmat tatăl prin satele bănățene unde acesta preda, apoi a învățat la gimnaziul din Lugoj și la Arad, unde și-a luat bacalaureatul. Moartea tatălui, în 1876, l-a lăsat fără mijloace. Nu a putut urma o facultate și a intrat în administrația locală, ca funcționar și notar. O vreme a beneficiat de o bursă din fundația doctorului Iosif Gall, mecenatul arădean despre care avea să scrie, mult mai târziu, o monografie.

A debutat în 1872, la douăzeci de ani, cu versuri în „Familia” lui Iosif Vulcan, revista în care debutase cu câțiva ani înainte și Eminescu. Timp de un deceniu a publicat poezie și proză în „Familia”, „Amicul familiei” de la Gherla și „Aurora română” de la Cernăuți. Poezia lui era cuminte, de factură populară. Versurile „La flori”, în care își cere un mormânt mic între bujori și busuioc, au fost citite după moartea lui ca o premoniție.

Adevărata lui meserie a fost gazetăria. La Timișoara a colaborat la „Luminătorul” și „Dreptatea” și a fondat ziarul „Timișana”, transformat ulterior în „Gazeta poporului”. A stat o vreme la București, de unde a scris constant pentru „Tribuna” din Sibiu, ziarul înființat de Ioan Slavici în 1884 și devenit vocea cea mai combativă a românilor din Transilvania. A ajuns redactor-șef al „Tribunei”, apoi, din 1900–1901, director al „Telegrafului Român”, organul Mitropoliei ortodoxe de la Sibiu. A condus gazeta aproximativ șaptesprezece ani, până în 1917, sub mitropoliții Ioan Mețianu și Vasile Mangra. Despre Mețianu a lăsat un manuscris biografic, publicat abia în 2015 la Editura Andreiana a Arhiepiscopiei Sibiului.

În anii de la „Telegraful Român” a scris și opera vieții. „Cartea de aur” are opt volume și în jur de 6.600 de pagini, apărute între 1902 și 1915. Ea urmărește, an de an, luptele politice ale românilor din Ungaria și Transilvania de la Diploma leopoldină și Unirea cu Roma până la începutul secolului XX, prin documentele însele. Pentru istoricii de azi este încă o colecție de izvoare de neînlocuit, chiar dacă autorul nu ascunde de partea cui stă. Pe prima pagină și-a pus dedicația către luptătorii naționali, „celor vii și celor morți”, iar în prefața ultimului volum a reprodus aprecierea episcopului Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul patriarh, care vedea în lucrare un izvor la care vor reveni generațiile următoare.

Condamnarea din 1902 și detenția de la Seghedin nu i-au schimbat drumul. A continuat volumele, la același editor, sub același titlu. În 1911 a fost ales președinte al Secției istorice a „Asociațiunii” ASTRA. După 1918 s-a ocupat de un proiect statistic fără precedent: inventarierea pierderilor românilor ardeleni din Primul Război Mondial, pe baza unui chestionar trimis tuturor primăriilor din Transilvania. Lucrarea „Jertfele Românilor din Ardeal, Bănat, Crișana, Sătmar și Maramureș aduse în războiul mondial din anii 1914–1918” a apărut în 1923 la editura ASTREI, iar materialul brut, rămas în arhive, a început să fie publicat pe comitate abia după 2018.

Din 1924 s-a stabilit la Cluj, orașul în care fusese judecat. Aici a murit, la 11 februarie 1941, la 88 de ani. Ironia datei nu poate fi trecută cu vederea: din septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, Clujul revenise sub administrație maghiară, astfel că autorul „Cărții de aur” a murit din nou sub coroana despre care scrisese. A fost înmormântat la 13 februarie 1941 în Cimitirul Central (Hajongard), în parcela II A, nr. 183, alături de soție și de fiica sa, moartă de tânără. Slujba a fost oficiată de episcopul Nicolae Colan, care rămăsese la Cluj în anii ocupației. Mormântul este modest și nu figurează pe harta personalităților cimitirului.

Opera totală a lui Păcățian a fost evaluată la circa 44 de volume și aproape 10.000 de pagini, la care se adaugă peste 3.000 de articole și aproximativ 1.200 de pagini rămase în manuscris. În 2012 a apărut postum „Un mecenat român: dr. Iosif Gall”. În februarie 2022, în cadrul bicentenarului teologiei arădene, i s-a dezvelit un bust în curtea bisericii ortodoxe din Ususău, satul natal. Redactorul „fără avere” din actul de acuzare a lăsat, până la urmă, una dintre cele mai consultate colecții de documente ale istoriei moderne a Transilvaniei.

Ce rămâne din proces

Privit cu ochii juristului, procesul „Cărții de aur” este un caz-școală despre limitele răspunderii penale pentru opinie. Actul de acuzare face trei operații discutabile. Transformă reproducerea unui document istoric în declarație proprie a celui care îl reproduce. Deduce intenția de agitație din selecția surselor și din limba în care e scrisă cartea. Și lasă unui juriu de cetățeni sarcina de a decide unde se termină istoria și unde începe agitația. Brediceanu a pus degetul exact pe al treilea punct, iar condamnarea a confirmat că, pentru statul dualist, întrebarea nu era una științifică.

Distanța față de dreptul de azi este clară. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului tratează dezbaterea istorică drept o zonă în care libertatea de exprimare este protejată în mod special, iar reproducerea unor documente de interes public, chiar virulente, nu este asimilată cu incitarea, dacă lipsește o chemare actuală la violență. Actul procurorului Csipkés recunoaște, aproape involuntar, că o asemenea chemare nu exista: textele incriminate aveau o jumătate de secol, iar „agitația” consta în faptul că erau citite din nou.

Istoria a judecat procesul în felul ei. Volumele au continuat să apară, Academia Română a premiat cartea de două ori, iar exemplarele care trebuiau distruse au ajuns piese de colecție, legate uneori împreună cu actul de acuzare. Așa a ajuns și broșura aceasta în fondurile Bibliotecii Universitare din Cluj, în același oraș în care fusese redactată ca instrument al condamnării.