Volumul apărut la editura „Viața Românească” în 1921 este, formal, o carte de memorii; în realitate este un rechizitoriu întors împotriva acuzatorilor, scris de un om de șaptezeci și trei de ani care tocmai ieșise din penitenciarul Văcărești și care alesese, drept formă literară, scrisoarea adresată unui destinatar imposibil de contrazis, „un prieten din altă lume”. Alegerea nu e ornamentală. Slavici își construiește un interlocutor care nu-l poate întrerupe, nu-l poate acuza și nu are interese în lumea aceasta; în felul acesta, tot ce ar fi sunat a pledoarie interesată capătă tonul unei confesiuni liniștite. Titlul însuși trimite deliberat la „Le mie prigioni” a lui Silvio Pellico, cartea-etalon a martirologiei politice europene, iar comparația e asumată: Slavici scrie ca un om care se consideră condamnat pentru convingeri, nu pentru fapte.

Cartea are nouă secțiuni: „Înainte și după venirea în Regat”, „La Vaț”, „La Domnești”, „La Luvru”, „La Văcărești”, „La Hotel Modern”, „Procesul ziariștilor”, „Iar la Văcărești” și „Om între oameni”, plus reproducerea a două autografe ale lui Titu Maiorescu. Ordinea este cronologică și acoperă, practic, toate detențiile sale: una ungurească, la Vaț (Vác), în 1888–1889, și un șir de detenții românești, în 1916 și în 1919.

Preambulul: de ce ajunge un om la închisoare

Prima secțiune nu conține nicio zi de arest și este totuși cheia întregii cărți. Slavici pleacă de la 1870–1871, de la serbarea de la Putna și de la apelul publicat în „Românul” la 10 iunie 1871 („Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș…”), pentru a stabili o teză pe care o va repeta în toate instanțele: programul său a fost cultural, nu politic, unitatea sufletească a românilor precedând orice combinație statală. Din acest punct de vedere, el se desparte încă de la Putna de cei care susțineau că unitatea culturală nu se poate reface decât după unirea politică, iar despărțirea aceasta, spune el, îi va aduce, patruzeci și opt de ani mai târziu, banca acuzaților.

Tot aici își expune și „nenorocitul confucianism”, cum îl numește: regula sincerității absolute preluată din lectura lui Pauthier, transformată într-o normă de conduită incompatibilă cu o societate în care „politică” înseamnă „artă de a umbla cu minciuna”. Slavici e conștient de ridicolul propriei rigidități și îl exploatează literar: scrisorile lui Maiorescu (8/20 aprilie 1874 și mai 1887), reproduse integral, îi spun exact acest lucru, că idealismul lui e „prea puțin real”.

Secțiunea culminează cu episodul Măgurele. După paisprezece ani de conducere a Institutului „Ioan Otetelișanu”, Slavici răspunde unui articol al lui Nicolae Iorga din „Neamul Românesc” (15 iulie 1907) printr-o scrisoare devastatoare despre starea morală, economică și culturală a României, publicată cu acordul său la 29 iulie 1907. Refuză să se dezică, refuză să tacă „de dragul copiilor”, și pleacă. Fraza cu care încheie capitolul este arhitectura cărții în miniatură: „de la Măgurele drumul mă ducea drept la Fortul Domnești, la «Luvru», la «Hotel Modern» și la «Văcărești»”.

Vaț: un an și două săptămâni (1888–1889)

Slavici avusese trei procese de presă în Ungaria. Primul, la Sibiu, pentru un articol în care susținea că e o nedreptate și o lipsă de bun-simț ca într-un oraș în care se judecase șapte sute de ani nemțește să se impună limba maghiară la judecătorii: juriul, alcătuit aproape numai din sași, l-a achitat, iar consecința a fost desființarea curții cu jurați din Sibiu. Al doilea, la Cluj, pentru un articol care afirma că guvernele Ungariei constituționale au condus atât de prost încât românii nu știu de un rege al Ungariei, ci numai de un împărat: el a scăpat, dar redactorul responsabil Corneliu Pop-Păcurariu a făcut un an la Năsăud. Al treilea, tot la Cluj, pentru articolul în care apăra afirmația generalului Traian Doda că în viața constituțională a Ungariei nu e loc și pentru români, și acesta i-a adus condamnarea la un an de temniță de stat.

Detaliul moral esențial e că redactorul responsabil al „Tribunei” își asumase paternitatea articolului. Slavici s-a prezentat din proprie inițiativă la judecătorul de instrucție din Sibiu și a mărturisit că el este autorul, deși tovarășii de luptă îl rugau să nu o facă (fără el ziarul nu putea merge înainte), iar comitetul societății care edita „Tribuna” i-a comunicat că nu-i va putea plăti onorariul pe timpul detenției. Nu a fost dus la Cluj, s-a dus singur; președintele curții l-a primit în biroul său, l-a asigurat că nimeni nu-l va jigni, l-a admonestat public pe procurorul regal care afirmase că ziariștii români sunt plătiți să scrie ce scriu, iar înainte de a pronunța sentința a ținut să declare că „simpatiile cetățenești ale judecătorilor și onorabilitatea acuzatului rămân nealterate”. După respingerea recursului, i s-a cerut să indice el însuși ziua în care dorește să se prezinte la penitenciar.

Regimul de la Vaț ocupă în carte funcția de termen de comparație și este descris cu o minuție interesată. Deținuții politici și cei condamnați pentru duel stăteau într-o casă separată, peste drum de penitenciar. Slavici avea o cameră proprie, cu pat, saltea de păr de cal, pernă de puf, plapumă, masă, două scaune și garderobă, pentru care plătea chirie (dacă cineva nu putea plăti, plătea comuna de domiciliu). Serviciul și mâncarea se plăteau după taxe de regulament. Soția lui închiriase o cameră în apropiere și avea voie să stea cu el toată ziua, de la ora șase dimineața până la închidere; copilul de doi ani stătea la el zilnic; servitoarea intra și ieșea când voia. După-amiaza, între două și cinci, avea acces în grădină, unde cultiva flori. Primea ziare și reviste, putea scrie orice, a colaborat la „Tribuna” din închisoare și și-a continuat munca de secretar al comisiunii pentru publicarea documentelor Hurmuzaki, primind corecturile de la tipografia Socec. Directorul penitenciarului, Kovács, el însuși fost deținut politic timp de opt ani după 1848, îi trimitea cărți, îi corecta prin cancelarie documentele latinești, maghiare și germane și îi îngăduia, însoțit de gardian, plimbări cu barca pe insula din mijlocul Dunării, unde își petrecea ziua cu familia. Tovarăși de detenție: românii Ștefan Babancu („Gazeta Transilvaniei”) și Ștefan Albu („Rumänische Revue”), slovacul Andrei Roico.

Punctul culminant al capitolului e nașterea fiicei sale. La intervenția directorului, ministerul de interne (Coloman Tisza) a dispus telegrafic ca medicul penitenciarului să o îngrijească pe soție și ca Slavici să fie pus în libertate, ziua sau noaptea, pe toată durata lăuziei. A stat două săptămâni liber, neînsoțit de niciun agent, la botez au asistat vreo douăzeci de studenți români de la Budapesta, iar la sfârșitul anului i s-a comunicat că mai are de făcut exact acele două săptămâni, „ca nu cumva statul ungar să rămâie în pagubă”. Ironia lui e amară și exactă: cele două săptămâni în plus au fost „cea mai nesuferită parte a pedepsei”.

Episodul cel mai revelator pentru caracterul lui rămâne însă refuzul grațierii. În toamna lui 1888, Carol I și regina Elisabeta, trecând prin Viena, au intervenit pe lângă Franz Joseph. A doua zi, un consilier ministerial a vizitat-o pe doamna Slavici, îndemnând-o să facă cerere de grațiere. Răspunsul lui a fost că, drept supus credincios, e gata să adreseze cererea monarhului, dar nu guvernului, care poate face raport și fără cerere. I s-a răspuns că guvernul nu va face raportul fără cerere. „Atunci o să mai stau încă vreo nouă luni, ca să-mi împlinesc anul”, și a rămas.

Domnești: circa cinci săptămâni (august–octombrie 1916)

A doua detenție începe la câteva ore după intrarea României în război. Slavici tocmai terminase la Panciu, în ajunul Sfintei Mării, partea a doua a gramaticii sale („Sintaxa”), fusese chemat acasă printr-o telegramă a soției și, în noaptea următoare, un comisar cu doi sergenți și un agent de siguranță l-a „poftit la secție” pentru „oarecare informațiuni”, ridicând totodată hârtiile de pe masa lui de lucru. Nu i s-a comunicat nicio acuzație. A fost dus, în coloană, pe ulițe dosnice, la Prefectura Capitalei, ținut până spre dimineață într-un birou și într-o curte, apoi îmbarcat spre gara Cotroceni și descărcat în cazematele fortului Domnești, unde nu era nimic pregătit pentru adăpostirea celor peste trei sute de internați.

Capitolul este cel mai bun din carte ca literatură. Slavici își asumă o veselie aproape isterică: râde în hohote în sala cu paturi suprapuse, râde de reflectoarele care îi călăuzesc pe bombardieri și își organizează supraviețuirea prin providențialul Sergies, patronul tipografiei „Ziua”, care face rost de saltea, rogojină, pătură, bilet strecurat acasă și împrumut de patruzeci de lei. Se instalează o cantină condusă de un comitet ales (inginerul Erninger, berarul Braunsdörfer ca „șef al gospodăriei”, bucătar de la vagonul-restaurant, chelneri improvizați), se face gimnastică, se organizează coruri, se fac plimbări în șanțul fortului. Comandantul, maiorul Angheleanu, le comunică personal buletinele de pe front și le transmite că I. I. Brătianu a ordonat să fie tratați „cu cea mai mare bunăvoință, drept dovadă că românii sunt popor civilizat”.

În mijlocul acestei relative bunăstări, Slavici așază singurul lucru pe care îl numește explicit „cea mai aspră parte a pedepsei ce am suferit”: latrina colectivă, descrisă fără menajamente, opt găuri într-o prispă de ciment, hârdaie nedeșertate, roiuri de muște, bălți, pereți proaspăt văruiți și mânjiți. Argumentul lui nu e igienic, ci antropologic: pudoarea este ceea ce deosebește omul de animal, iar omul silit să o piardă e „dezbrăcat de firea omenească”. Revine asupra episodului de trei ori, insistând că e „cea mai caracteristică dintre notele societății alcătuite de cei ce m-au trimis la Domnești”. Comparația cu pedeapsa din copilărie, închis de tatăl său în cotețul porcilor pentru o minciună, deschide capitolul și îl încheie.

După Turtucaia, Petroșani, Sibiu și Valea Oltului, regimul se înăsprește: gherle, desființarea comitetului, confiscarea mașinii de gătit și a vaselor, închiderea cantinei, sistarea plimbărilor și a corurilor, strângerea banilor. Slavici scapă chiar în ajun, la intervenția fiicelor sale Lavinia și Aneta (soția maiorului Constantin Crăiniceanu), care umblaseră pe la Morțun, Dimitriu, Th. Florescu și Romulus Voinescu. Soția refuzase categoric folosirea unei scrisori de recomandare către Vintilă Brătianu.

Luvru: încă circa cinci săptămâni (octombrie–noiembrie 1916)

„Hotel Luvru”, pe Calea Victoriei, funcționa ca loc de internare, cu etajele împărțite după avere, „cu cât mai jos, cu atât mai sus”. Slavici e repartizat într-un salon cu paturi de bronz, alături de dr. Linde și antreprenorul Harței, în vecinătatea unui fost secretar al lui Abdul Hamid, a unui bei egiptean, a bancherilor Franco și Ventura, a lui Abeles din Botoșani. Se reîntâlnește cu băcanul Gustav Rietz, cu dr. Ettinger și cu bătrânul von Engelbrechten, de optzeci și trei de ani, cu care poartă discuțiile despre ruta comercială Constanța–Sinope–Bagdad. Rietz va muri pe drum, în transportul spre Ialomița.

Regimul se degradează brusc, prin dispoziția prefectului Corbescu: percheziție până la piele, confiscarea banilor, un leu pe zi pentru hrană, sechestrarea cărților de joc și a oricărei cărți de lectură, interdicția de a fuma, de a ieși din odăi, escortă cu baioneta până la toaletă. Ferestrele dinspre Calea Victoriei și Sărindar erau pecetluite și lipite cu hârtie groasă. Rezistența pasivă vine de la santinelă, un moldovean care le spune să aprindă becurile și să facă tot ce vor, urmând să bată din palme când vine inspecția, și de la un deținut podagros care își dosise 20.000 de lei la percheziție și îi distribuie „fiecăruia după creditul ce i se cuvine”. Ascensorul pentru cărbuni servea la aprovizionare.

Aici are loc singurul interogatoriu propriu-zis din 1916, la Direcțiunea Siguranței: îl conduce „Siposmo” în uniformă de maior, asistat de avocatul Popovici, de inspectorul Romulus Voinescu și de deputatul Leonte Moldoveanu, în rol de advocatus diaboli. Piesele „de dosar” sunt relația cu agronomul german Hildebrand (pentru care fiul lui Slavici traducea o carte despre cultura mazării și a fasolei) și o scrisoare de la München în care un bavarez propunea o revistă de gospodărie rațională pentru săteni și vorbea despre „purtarea de grijă pentru copilul nostru comun”. Slavici, exasperat, le spune: „Puneți-mă la zid și trageți cu pușca în mine. E mai scurt, și n-are nimeni să vă ceară nici de aceasta socoteală.” I se cere un memoriu, refuză să scrie la poruncă, îl scrie apoi acasă, la hotel. Pe masa inspectorului își vede manuscrisele confiscate, peste o mie de foi, între care „Sintaxa” terminată la Panciu, romanul „Musculiță” și scrisori. I se răspunde că nu le poate lua până nu „li se fac formele”. Nu le va mai vedea niciodată; mai târziu, printr-un răspuns oficial obținut prin Prefectură sub guvernul Marghiloman, i se comunică laconic că manuscrisele „se află la Moscova” și îi vor fi restituite când vor fi aduse de acolo.

Eliberarea e o scenă de comedie neagră: dus la Prefectură, e încuiat într-o odaie goală, cu un singur scaun, de la opt dimineața până spre seară, fără ca nimeni să vină; când reușește în sfârșit să ajungă la prefectul Corbescu, acesta îl interoghează despre broșura „Vox populi” (răspunsurile a treizeci de învățători la ancheta „Care sunt părerile sătenilor asupra războiului”, publicată când conducea ziarul „Ziua”), ale cărei exemplare le arsese la tipografie, și îi comunică apoi că e liber. La cererea unui act scris, răspunsul e: „Nu e nevoie.”

Perioada dintre detenții și „Gazeta Bucureștilor”

Paginile despre libertatea din 1917–1918 sunt printre cele mai dure. Slavici nu poate ieși pe stradă decât însoțit de soție, e scuipat în fața librăriei Socec, e înjurat în plină zi de Ionaș Grădișteanu în fața palatului, e apostrofat de fiul doctorului Urechiă pe Calea Griviței (îl duce la secție și renunță când află al cui fiu e), e numit „trădător infam” de bătrânul profesor Maior, iar în ziua în care se duce la Curtea Marțială, 18 ianuarie 1919, ziua în care împlinea șaptezeci și unu de ani, Nicolae Iorga se oprește în stradă și scuipă ostentativ spre el.

Colaborarea la „Gazeta Bucureștilor” e explicată fără înfrumusețare. La rugămintea doamnei Iuliu Pop, a preluat inițial revizuirea și corectura textului românesc al traducerii după „Bukarester Tagblatt”, pentru 500 de lei lunar. După ce gazeta a devenit ziar de sine stătător, a rămas să dea trei articole pe săptămână, la 50 de lei bucata. Cenzura i le ciopârțea sau i le suprima, astfel încât adesea lua cei 50 de lei pentru două-trei articole scrise. A încetat colaborarea la apariția ziarului „Lumina” al lui Stere: „S-o mai pată și alții.”

Văcărești, prima detenție (19 ianuarie 1919)

Chemat la Curtea Marțială pe 18 ianuarie și lăsat să plece („Cred că ne înțelegem?”, gest pe care îl citește ca fiind generos, timp să-și facă bagajul), se prezintă a doua zi, însoțit de fiul său Titu, și e reținut. E dus cu automobilul curții împreună cu Șurculescu-Cernățianu; pe drum, un tânăr ofițer urcat din întâmplare îl somează să-i cedeze locul din dreapta, ca nu cumva trecătorii să-l vadă stând la stânga lui.

Descrierea sosirii la Văcărești este partea cea mai puternică a cărții și, probabil, una dintre cele mai dure pagini de proză documentară din literatura română interbelică. Deținuții slabi, desculți, înfășurați în cârpe, încălzindu-se la ultimele raze de soare; mormanele de gunoi intrate în dospire; latrinele „sistem modern, tout à l’égout”, fără apă, cu balta de o șchioapă în fața ușilor; balustrada scării de care gardianul îl sfătuiește să nu se atingă, „că iei râia”; sala cu șaptesprezece oameni și douăzeci de paturi de scânduri; colegii care se spală seara pe tot corpul cu petrol ca să fugă păduchii, operațiune pe care el, din pudoare și din cauza exemelor, nu o poate face, cu concluzia sinistră: „Fug acum păduchii de la ei și se adună toți pe tine.”

Ghidul lui prin acest infern e socialistul Cristescu, pe care îl numește explicit „Virgiliu al meu”; alături, Frimu, cu care nu ajunge să lege vorbă și care va muri la Colentina în urma bătăii din 13 decembrie 1918. Împreună vizitează băile părăsite, tipografia dezafectată, biserica crăpată de la temelie până sub acoperiș și încinsă cu un brâu de fier, sala minorilor (vreo optzeci de copii, unii de zece-doisprezece ani, dormind câte patru într-un pat, bătuți, flămânzi, „luați în antrepriză” pentru abuzuri sexuale) și, în final, coridorul spitalului: patru cadavre pe masă, cinci pe jos, dezbrăcate, cu hainele furate imediat după moarte, un braț frânt cu o lovitură ca să încapă în coșciug și, în colț, grămăjoara de păduchi care părăsesc trupurile pe măsură ce li se răcește sângele.

Efectul practic al acestei descrieri, transmise prin fiica sa în oraș, a fost o inspecție a directorului general al închisorilor, Ionescu-Mariţa, urmată de vizita ministrului justiției, Buzdugan, ghidat prin penitenciar tot de Cristescu. A doua zi au început să curgă camioanele cu haine, albituri, lignit, provizii, medicamente, var, petrol; s-au repus în funcțiune băile și etuva; directorul și medicul au fost schimbați (medicul avea să moară de tifos exantematic).

Capitolul conține și una dintre scenele centrale ale cărții: petiția colectivă prin care deținuții cereau să fie scoși din Văcărești sau judecați în stare de libertate. Slavici refuză inițial să semneze, cedează sub presiunea colegilor, dar impune să semneze ultimul și cu rezervă: „Mă unesc cu cererile de mai sus făcând rezerva, că sunt gata și să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc o vor fi cerând aceasta.” Fraza aceasta va fi întoarsă împotriva lui la proces.

Tot aici are loc și revizuirea propriilor prejudecăți: conservator prin formație, ucenic al lui Șaguna și al Junimii, ajunge, ascultându-i pe socialiști cântând „Internaționala” pe coridorul spitalului și stând la masa lor comună, să constate că programul lor de egalitate între neamuri coincide, în esență, cu tot ce ceruseră Supplex Libellus, Moise Nicoară, generația de la 1848 și „tribuniștii”: încetarea asupririi, drepturi egale, viețuire pașnică laolaltă.

Hotel Modern și procesul ziariștilor (1919)

Mutarea la „Hotel Modern” era menită pregătirii apărării. Slavici notează sec că, dacă despre asta era vorba, putea rămâne la Văcărești: dosarul „Carnabat și ceilalți”, plus un car de ziare cu sute de articole incriminate marcate cu creionul, a fost pus la dispoziție trei zile, între orele 9–12 și 15–18, adică optsprezece ore, pentru douăzeci și cinci de acuzați și avocații lor. El, care nu știe „să dea năvală”, abia a apucat să vadă dosarul peste umerii altora și nu a reușit să citească niciunul dintre propriile articole incriminate.

Descrierea hotelului, casă de întâlniri unde fiecare cameră se închiria de zece ori pe zi, cu Curtea Marțială franceză la etaj și cu condamnații, mai ales algerieni, în mansarde, servește unei observații pe care merită s-o rețină orice cititor: „Cea mai stricată dintre femeile ce intră în casa aceasta are și ea mai multă pudoare decât cei ce-au crezut că mă batjocoresc trimițându-mă aici.” În rest, regimul era mai bun decât la Văcărești: vizite oricând, mâncare proprie, plimbări în curte. Portretele colegilor de coridor sunt excelente: Carnabat, cetitorul cronic cu lulea stinsă; Grossmann, ziaristul care nu exista pentru muritori cât timp avea gazete; Dem. Teodorescu; baronul Hertz; și Tudor Arghezi, descris cu o ironie afectuoasă și necruțătoare, curat, „umilit”, de o modestie aparentă și cu trebuințe nemăsurate, schimbându-și îmbrăcămintea de mai multe ori pe zi și în temniță, cu celulă de o curățenie penibilă, în care niciunul dintre colegi nu accepta să locuiască. În aceste condiții Slavici a scris „Căile morților” și „Prințesa”.

Procesul a durat cincisprezece zile. Comisarul regal Niculescu-Bolentin a schimbat titulatura dosarului din „Carnabat și ceilalți” în „Slavici și ceilalți”, punându-l în frunte, ceea ce i-a permis restului să se adăpostească în spatele lui. Slavici declarase inițial că nu-și ia apărător („voi da curții lămuririle ce voi crede de cuviință, dar de apărat n-am să mă apăr”); i s-a numit unul din oficiu, maiorul Steriadi, iar apărătorii celorlalți, Socor, Perieţeanu, frații Mora, Radu Rosetti, Micescu, Negreanu, plus adversarii săi politici Cocea și Costa-Foru, l-au apărat și pe el, în interesul propriilor clienți.

Poziția lui procesuală e singulară și merită subliniată juridic. În timp ce ceilalți acuzați se disculpau, unii dovedind că primiseră bani de la generalul Iliescu, deci de la guvernul liberal, ca să înființeze un ziar și o revistă cu aceeași linie, Antim producând dovada că fusese agent al poliției secrete române, alții aducând martori care jurau că altfel ar fi murit de foame, Slavici își începe declarația spunând că se miră că stă pe banca acuzaților alături de oameni nevinovați, iar el este „un făcător de rele” care stăruie de cincizeci de ani în aceleași convingeri, tocmai ca să nu fie judecat „cu toptanul” și ceilalți să nu fie socotiți părtași.

Capitolul „Procesul ziariștilor” reproduce cuvântările finale ale lui Carnabat, Camburopol și ale sale. Rechizitoriul îi imputa, în esență, trădare și ajutor dat inamicului prin articolele din „Gazeta Bucureștilor”; concret, comisarul regal a susținut că s-a vândut, că lua 50 de lei de articol, că „se lăfăia”, că a plecat din Transilvania fiindcă fusese condamnat, că numele său, „Slavici”, îi trădează originea slavă, și l-a întrebat retoric ce l-a împiedicat să tacă, invocând mărturia lui Marghiloman că tăcerea era o chestiune de prudență, precum și principiul „salus reipublicae”. Apărarea lui răspunde punct cu punct.

Asupra vânzării: dacă s-a vândut acum, atunci s-a vândut mereu, de cincizeci de ani, spunând mereu aceleași lucruri, și atunci de ce e sărac? Cere să se arate unde a fost văzut trăind în belșug, la baluri, la teatre, în călătorii; haina de pe el e făcută înainte de război; comisarul regal, care dispune de întreaga poliție a statului, putea verifica în ce casă locuiește, ce mobilă are, câți servitori, de unde își cumpără de-ale băcăniei. Nu a dovedit nimic, „s-a mărginit a rosti vorba”. Are o pensie de 95 de lei și trăiește din lecții particulare pe care, tocmai din cauza detenției, le-a pierdut.

Asupra celor 50 de lei: preotul care ia taxa de patrafir cade în simonie? Comisarul regal păcătuiește când își ia leafa? Ceilalți acuzați, „cu desăvârșire nevinovați”, luau înainte de război mai mult decât în timpul colaborării la gazetă. El lua cei 50 de lei adesea pentru două-trei articole, fiindcă cenzura i le suprima; iar articolele citite în instanță drept dovezi de trădare sunt tocmai texte ciopârțite de cenzură, din care a ieșit altceva decât scrisese. Mai adaugă un fapt pe care acuzarea îl cunoștea și l-a ascuns: că a încetat colaborarea la apariția „Luminii”.

Asupra fugii din Transilvania: prezintă scrisoarea lui Maiorescu din 1874 și pe cea a reginei Elisabeta din 1887, prin care era chemat în Regat cu locuință, întreținere și 500 de lei leafă. Nu a venit, fiindcă părintele dr. Vasile Lucaciu avea proces de presă și ar fi fost o dezertare. Și-a făcut anul de temniță în 1888–1889 și a venit abia în 1890, cu acte în regulă, cheltuieli de drum plătite de cei care îl chemaseră și mobila scutită de vamă: „nici Vama Cucului n-am trecut-o, nici pe portița din dos n-am intrat în casa nimănui.”

Asupra numelui: „Slăviteștii” de la Șiria au fost numiți Slavici de sârbi, terminația fiind imposibilă în limbile slave; la Șiria, unde nu e niciun sârb, toate inscripțiile din biserică sunt sârbești, semn că supremația sârbească fusese mai apăsătoare decât cea maghiară ori germană; sunt români pe Barbulovici, Popovici, Codreanovici, Morarovici, Munteanovici, cum au fost Luca Stroici, Șeptilici, Vârgolici, Alecsandri, Negruzzi. Iar dovada romanității lui sunt cărțile pe care comisarul regal, „tânăr, levent, plin de vigoare”, nu ar fi în stare să le ducă în spinare.

Asupra lui „salus reipublicae” ține o adevărată prelegere de istorie romană: Roma a purtat trei războaie samnite și trei punice fără nicio schimbare constituțională; prima modificare vine la 133 î.Hr., cu Tiberius Gracchus, care, orbit de binele pe care voia să-l facă, a pierdut din vedere că cel mai de căpetenie interes al oricărui stat e ca legile lui să fie respectate; a urmat prima vărsare de sânge în for, moartea lui și a trei sute de partizani, apoi a lui Caius cu patru mii, apoi Marius consul șapte ani, Sulla dictator pe viață, Pompei ucis mișelește, Cezar făcut pe viață cenzor, consul, pretor, tribun și pontifex maximus până la idele lui Marte. Concluzia: „salus reipublicae” e vorba oamenilor care țin să calce legile când le dă mâna.

Asupra convingerilor: nu sunt ale sale, ci tradiționale. Le urmărește de la Petru Rareș, Radu Paisie, Petru Șchiopul, Mihai Viteazul, Nicolae Pătrașcu, Radu Șerban, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino până la Brâncoveanu, iar în epoca modernă de la Heliade Rădulescu, Câmpineanu, Grigore Alexandrescu și Alecsandri („Pohod na Sibir”) până la Carol I și sfetnicii lui. „Nu poate să fie făcător de rele omul care susține ceea ce făcea Regele Carol I în înțelegere cu cei mai de frunte dintre sfetnicii lui.”

Asupra tăcerii: prudența era chestiune de tactică pentru oamenii politici, obligați să menajeze interesele partidului. El nu a făcut niciodată politică, nu a fost membru al vreunui partid, a votat o singură dată și a fost o singură dată jurat. Marghiloman a declarat sub jurământ că nu-l cunoaște personal. Adaugă argumentul de pietate: tovarășii lui de luptă, Eugen Brote, Vasile Mangra și ceilalți, s-au stins, el a rămas aproape singur, iar dacă ar fi tăcut, „ei s-ar ridica din mormintele lor și-ar striga: «Nemernicule, Dumnezeu ți-a făcut parte de o mai îndelungată viață pentru ca de frică să te lepezi de noi și să taci?»”

În fine, reconstituie trei articole ciopârțite: cel despre încurajarea dezertărilor din armata austro-ungară (cenzura suprimase avertismentul că în armata română se află bulgari, maghiari și peste 40.000 de evrei necetățeni, plus citatul din Cantemir despre jurământ); cel despre Mărășești, unde susținuse că vărsările de sânge au fost „fie zadarnice, fie de prisos”, gloria fiind câștigată la Dragoslavele, Sălătrucu și în Valea Oltului, cu analogia Termopilelor; și cel despre imposibilitatea de a ne rezema pe Franța și Anglia, susținut cu două citate din corespondența lui Sir Henry Layard (14 aprilie 1879 și 14 iulie 1882) și cu raportul baronului de Richthofen din 6 octombrie 1855.

Perorația e memorabilă și, juridic, aproape sfidătoare: „Dacă țineți seamă de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitați: trebuie să-mi dați satisfacțiune pentru toate nedreptățile ce mi s-au făcut. Dacă nu puteți s-o faceți aceasta, dați-mi, vă rog, o pedeapsă grea, care nu mă jignește, nu mă umilește.”

Textul rostit a fost, mărturisește el, ciopârțit la rândul lui: avocații i-au cerut să suprime tot ce ar fi „indispus curtea”, inclusiv replica la insultele comisarului regal, care îi spusese „bătrânule Slavici”, „tâmpit”, care îl amenințase că i se va astupa gura cu pământ și care rostise, știind că în sală se află soția, fiul și două fiice ale acuzatului: „când marile interese ale neamului cer, puțin importă dacă o familie își pierde capul”. Slavici a păstrat stenogramele și notele și publică în volum ceea ce a spus. Ce nu a spus, spune în carte: că nu a fost niciodată nici germanofil, nici maghiarofil, „ba nici chiar românofil”, că iubirea de oameni și de pace i-a hotărât faptele și că războiul e împotriva firii omenești. De ce nu a spus-o? „Pentru că eram cu minte. Dac-o făceam, eram osândit la moarte.”

Sentința nu a fost citită în fața acuzaților, ci într-o sală depărtată, sub pază. Când fiica sa Lavinia a început să plângă, i-a spus: „Plângi, fata mea, plângi, dar nu pentru că vezi osândit pe tatăl tău, ci pentru că ai să-ți petreci viața în țara aceasta care suferă asemenea rușine.” Volumul nu indică durata pedepsei; Slavici spune doar, mai târziu, că fusese „osândit la recluziune”, motiv pentru care urma să fie transferat la Bucovăț ori la Doftana. Sursele ulterioare diferă (cel mai frecvent se indică cinci ani, uneori șapte), ceea ce nu schimbă nimic esențial, întrucât a fost eliberat după unsprezece luni.

Iar la Văcărești și eliberarea (18 decembrie 1919)

După condamnare a rămas la „Modern”, prin stăruințele lui Costa-Foru, până după confirmarea sentinței de Curtea militară superioară și după recursul respins de Înalta Curte de Casație. Intervenția reginei Maria pentru grațiere de 10 Mai nu s-a materializat, motivul invocat fiind apropiata amnistie generală.

Al doilea Văcărești e alt Văcărești: alt director, alt grefier, alt medic, curățenie desăvârșită, ruine văruite, băi și etuvă în funcțiune, drumuri măturate, straturi de fasole, pătlăgele și porumb unde fuseseră mormanele de gunoi. Observația lui: „până acum se zicea «curat ca la mănăstire», de aici înainte o să se zică «curat ca la pușcărie»”. Sănătatea i se ameliorează spectaculos: nu mai are astm, nici semne de diabet, fumează din nou după opt ani.

Capitolul se organizează în jurul a două simboluri. Primul e grădinița de cincisprezece pași pe doi, săpată de el în moloz în fața celulei, cu ceapă, ardei, salată, floarea-soarelui, ricin, crizanteme, verbine, petunii și rezedă, distrusă metodic de un ied favorit al primului gardian, devenit alegoria risipei și a nepăsării. Al doilea e „Academia de la Văcărești”: învățământul practic al infracțiunii, cu magiștri, ucenici și terminologie proprie („iudă”, „șmecher”, „fraier”, „caiafă”), cu lecții de seară și cu celebrități în tranzit. Din acest material Slavici construiește singura teză de politică penală a cărții, expusă coerent: rostul pedepsei nu este umilirea, ci îndreptarea; deținuții trebuie ținuți sub priveghere continuă și în muncă susținută, potrivit aptitudinilor; iubirea de oameni și compătimirea sunt, invocându-i pe Schopenhauer, Confucius și Evanghelia, fundamentul oricărei morale, deci și al sistemului penitenciar; iar cine intră azi în Văcărești nu iese decât „hoț de profesiune”. El formulează și diagnosticul instituțional exact: există un regulament al închisorilor care exclude expres de la aplicare pe condamnații politici, dar regulamentul special pentru aceștia nu a fost făcut niciodată, astfel încât regimul lor depinde de bunul plac al gardianului, al primului gardian, al grefierului, al directorului, al directorului general și al ministrului, în ordine ascendentă. Concluzia lui, repetată, este că sursa vrajbei nu e severitatea, ci hatârul: „Tratați-ne oricum, dar pe toți la fel.”

Restul capitolului adaugă portrete și incidente: colonelul Victor Verzea, fost director al poștelor și telegrafelor, condamnat la moarte și grațiat în muncă silnică pe 20 de ani, despre care Slavici crede că e pedepsit nu pentru vina mărturisită, ci pentru că știa prea multe despre legăturile fruntașilor politici cu românii din Ungaria; Bogdan-Pitești, „un fel de Caragiale corectat și adăugit”; Mărăcineanu, condamnat pe viață, grațiat de Mackensen și readus de „ai noștri”; escrocheriile lui Cârnat, inclusiv falsa scrisoare cu semnătura lui Radu Rosetti prin care a stors 2.000 de lei de la doamna Verzea, sancționată cu o lună de închisoare; furtul celor 2.000 de lei primiți ca avans pentru o scriere, urmat de acuzația brutală a lui Dem. Teodorescu că bătrânul „simulează” furtul și de descoperirea ulterioară a hoțului; scandalul ieșirilor „la Curtea Marțială” ale unora dintre deținuți, care a atras inspecții, anchete, mitraliere, aeroplane de observație și pe generalul Rujinski în persoană, și care s-a soldat cu înăsprirea regimului pentru toți; conflictul cu căpitanul care voia să-l încuie în celulă la ora șapte în loc de nouă și jumătate, încheiat cu formula: „constat că numai forței armate m-am supus”.

Punctul cald al capitolului rămâne învoirea de o zi pentru nunta fiicei Fulvia, obținută nu prin petiție, ci prin insistența unei alte fiice pe lângă ministrul justiției Buzdugan, prins în fața automobilului: „D-l Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată și om.” A fost însoțit de un agent al Siguranței de acasă la biserică și la nuntă, iar dimineața la șapte a fost predat la Văcărești „întreg și nevătămat, cu toate formele în regulă”.

Eliberarea vine tot prin presiune publică, nu prin cerere personală. Gala Galaction publică un articol cerând punerea în libertate a lui Slavici și a lui Arghezi; se pune în mișcare grupul deputaților ardeleni și basarabeni; Vasile Goldiș propune în clubul Partidului Național ca partidul să stăruie pentru grațiere; Zamfir Arbore intervine în Senat, prilej cu care ministrul Mihail Popovici strigă „Slavici e om mort!”. Ștefan Pop de Ciceu, ad-interim la justiție, îl vizitează și îl îndeamnă să facă cerere de grațiere. Refuză, cu același argument din 1888: cererea ar însemna recunoașterea vinovăției. „N-am făcut eu cerere când mă aflam la Vaț: cum aș fi putut să fac aflându-mă la Văcărești?” Soția lui a făcut, în cele din urmă, doar o cerere de amnistie. În preajma eliberării, episcopul Miron Cristea vine să-i spună „bună ziua” și admite că refuzul lui are rost; îl salută călduros vreo douăzeci de basarabeni. Bilanțul e dat de el însuși, exact: „Fusesem trimis la Văcărești în ziua de 19 ianuarie și am scăpat de acolo la 18 decembrie 1919, după 11 luni de zile împlinite.”

„Om între oameni”: bilanțul

Ultima secțiune, scrisă în vara lui 1921, răspunde la două întrebări: cu ce s-a ales și cui i-au folosit suferințele lui. A doua zi după eliberare a avut o criză cu leșin; după douăzeci de zile a căzut pe scări și și-a zdrobit încheietura piciorului drept, cu rupturi de tendoane și smulgeri osoase; a zăcut optzeci și șapte de zile, cu dureri reumatice și artritice generalizate, dormind două-trei ore din douăzeci și patru, refuzând morfina. A rămas cu emfizem, cu șchiopătat pe timp schimbător și cu vederea slăbită, „încât nu mai sunt în stare să scriu ori să citesc timp mai îndelungat”. Manuscrisele confiscate nu i-au fost restituite nici după cinci ani.

Argumentul final e de teorie a pedepsei: dacă pedeapsa nu produce nicio schimbare nici în sufletul condamnatului, nici în simțământul comun, ea a fost zadarnică; iar dacă îl face să stăruie și mai tare în convingerile lui, a fost o lipsă de bun-simț. Aplică testul atât celor care l-au trimis la Vaț, cât și celor care l-au trimis prin „temnițele naționale românești”.

Ultimele pagini sunt cele mai controversate și cele mai actuale. Slavici citează din presa vremii, pe Argetoianu în „Luptătorul” din 27 mai 1921 („la noi ceea ce este înrădăcinat sunt patimile mici politice”), pe Averescu („n-avem niciun interes să arătăm că suntem o țară de bandiți”), pe Mihalache („suntem în țara mușamalelor patriotice”) și moțiunea Partidului Național din Ardeal care înfiera „imoralitatea publică întronată până la băncile ministeriale”, pentru a susține că România Mare a fost o sarcină pe care clasa politică nu era pregătită să o poarte. Refuză să se bucure de prăbușirea monarhiei habsburgice, argumentând prin ceea ce a însemnat pentru români disciplina intelectuală, morală și economică germană. Și, mai important, formulează o pledoarie explicită pentru organizarea federativă sau cel puțin autonomă a noului stat: Basarabia să-și păstreze autonomia avută în Imperiul Rus, Bucovina pe cea avută în monarhia habsburgică, Ardealul autonomia milenară pentru care românii se luptaseră atât, Banatul Timișoarei la fel, „cel puțin ca stare de tranziție”, cu România eliberatoare în frunte. Avertismentul final e fără echivoc: dacă românii vor face cu minoritățile ceea ce au făcut maghiarii, o vor păți la fel; „cei mai haini dușmani ai neamului românesc sunt cei ce ne îndeamnă să facem cum au făcut maghiarii”.

Ce fel de carte este, până la urmă

„Închisorile mele” nu e un jurnal de detenție, ci o operă de apărare construită retrospectiv, cu mijloacele unui prozator care știe exact ce face. Arhitectura ei e polemică: închisoarea „străină”, ungurească, apare umană, ordonată, respectuoasă față de demnitatea deținutului, cu director care împrumută cărți și cu ministru care dispune eliberarea temporară pentru nașterea unui copil; închisorile „naționale românești” apar ca spații de degradare fizică și morală, unde întrebarea centrală nu e vinovăția, ci pudoarea. Simetria e prea perfectă pentru a nu fi intențională, iar cititorul trebuie să o citească drept ceea ce este: un argument, nu o statistică.

Din același motiv, cartea trebuie folosită cu prudența cuvenită oricărei surse autobiografice interesate. Slavici își prezintă colaborarea la „Gazeta Bucureștilor” ca pe o simplă continuitate a unei linii politice tradiționale și trece rapid peste ceea ce contemporanii au perceput drept sprijin acordat inamicului într-un moment în care statul român lupta pentru existență. El nu discută niciodată efectul obiectiv al textelor sale, ci doar intenția subiectivă și consecvența biografică, mutare de apărare impecabilă retoric, dar care lasă neatinsă exact problema pe care acuzarea o punea. Cine citește cartea ca istorie va trebui să o confrunte cu dosarele procesului, cu presa vremii și cu cercetările recente; cine o citește ca document de conștiință va găsi în ea una dintre cele mai coerente pledoarii pentru libertatea de opinie din literatura română.

Ca literatură, valoarea e inegală, dar vârfurile sunt remarcabile: sosirea la Văcărești, coborârea la morga penitenciarului, latrina de la Domnești, portretul lui Arghezi, „Academia” pungașilor, iedul care distruge grădinița. Umorul funcționează ca mecanism de supraviețuire și ca instrument stilistic: „Să le fie de bine!”, „Dă-i naibii!”, „Fă-mă, mamă, cu noroc și apoi m-aruncă-n foc” sunt formule care revin ritmic și care dezamorsează patetismul exact când acesta ar deveni insuportabil.

Pentru un cititor cu formație juridică, cartea are un interes suplimentar. Ea documentează, din interior, funcționarea curților marțiale în stare de asediu, imposibilitatea practică a exercitării dreptului la apărare (optsprezece ore de acces la dosar pentru douăzeci și cinci de acuzați), folosirea comisarului regal ca instrument de presiune morală asupra inculpatului și a familiei lui, absența unui regim juridic al deținutului politic și, mai ales, mecanismul prin care arbitrarul administrativ înlocuiește norma. Argumentul lui Slavici, că sursa nedreptății nu este severitatea legii, ci hatârul, adică inegalitatea de tratament în absența regulii, este formulat cu o claritate care nu a îmbătrânit.

Rămâne, în final, imaginea unui om de șaptezeci și trei de ani care, întrebat de două ori la treizeci de ani distanță dacă vrea să ceară grațiere, a răspuns de două ori nu, și care își încheie cartea nu cu ură, ci cu o formulă pe care ar fi semnat-o Confucius: „binefăcători ne sunt nu cei ce ne iubesc, ci cei ce ne fac să iubim. În înțelesul acesta sunt binefăcătorii mei cei ce m-au prigonit.”