8 august 2026

E cald afară și nu pot să dorm. E Untold-ul în Cluj și e o nebunie de nedescris. Eu mă refugiez în lumea digitală a cărților de la BCU și redescopăr personalitatea fascinantă a lui Camil Negrea, civilist de marcă, decan, profesor și practician al dreptului. Îmi finalizez lucrări și publicistică pe care le-am abandonat de câțiva ani și le reiau în analizele mele și îmi descopăr fișele de analiză a dreptului civil, scrise după litografiile lui Negrea. Apoi reiau cărțile digitalizate de BCU și intru în lumea lor. E deja dimineața devreme, untolderii au plecat spre case și e liniște. Eu pot să vă transmit gândurile mele despre un mare jurist român, uitat de istorie.

S-a născut la 25 februarie 1882 la Copăcel, în județul Făgăraș, și a murit la 3 septembrie 1956 la Cluj. Între aceste două date se așază, aproape fără rest, istoria unei probleme juridice pe care el a personificat-o: ce se întâmplă cu dreptul privat al unei provincii atunci când provincia își schimbă statul. A absolvit liceul la Blaj în 1898, a urmat Facultatea de Drept din Cluj, unde a obținut și doctoratul în 1904, și a fost avocat în Baroul Făgăraș între 1904 și 1919. Cincisprezece ani de practică într-un oraș mic, sub legislația maghiară, cu procedura tabulară austriacă la îndemână zilnic — o formație pe care niciun profesor de drept civil din Vechiul Regat nu o avea și pe care nu ar fi putut-o dobândi din cărți.

Din 1919 trece la catedră. A fost profesor de drept civil la Universitatea din Cluj din 1919 până în 1948, decan al Facultății de Drept în 1920–1921, 1926–1927 și 1940–1942, rector al Universității în 1924–1925; a fost și prodecan în 1919/20 și 1927/28, prorector în 1925/26, și a condus Seminarul de drept civil. Universitatea Daciei Superioare avea nevoie, în acei ani, de un om care să poată preda simultan trei sisteme, și Negrea a fost acela. Colegii lui din prima generație — Victor Onișor, Traian Pop, Romulus Boilă, Ion Cătuneanu, Vasile Dimitriu, Emil Hațieganu, George N. Leon — l-au fixat în memoria facultății drept „profesorul de drept civil local”, formulă care sună modest și care descrie de fapt cea mai grea catedră din țară.

Fiindcă „dreptul civil local” nu era o materie de arhivă. Legile private ungare și codul civil austriac au rămas în vigoare în Ardeal până la 15 septembrie 1943 — douăzeci și cinci de ani în care un avocat clujean pleda sub ABGB și un avocat ploieștean sub Codul Cuza, iar conflictul de legi între ei era interlocal, nu internațional. Negrea a scris pentru acest interval opera lui centrală: Dreptul civil al ținuturilor ardelene și ungurene în comparațiune cu dreptul român, în patru volume, apărute între 1921 și 1930, o prezentare comparativă a instituțiilor dreptului privat în legislația maghiară, austriacă și românească. Nu o compilație, ci un instrument: cine avea cele patru volume putea trece dintr-un sistem în celălalt fără să greșească.

A doua linie a operei lui e cartea funciară, și aici contribuția e legislativă, nu doar doctrinară. Ca și consilier temporar al Consiliului Legislativ a colaborat la proiectul de cod civil din 1936–1938 și la legea pentru unificarea cărților funciare din 21 aprilie 1938, iar în 1942 a publicat Noul regim al cărților funciare. Tot din anii aceștia datează bilanțul lui asupra întregului proces, Evoluția legislației în Transilvania de la 1918 până astăzi (1943). Preocuparea pentru conflictele de legi interlocale a produs o serie de studii care astăzi se citesc ca un jurnal al unificării: Noul Cod penal și legiuirile civile valabile în Ardeal (1939), Regimul juridic al gazului metan din Ardeal (1940), Legiuirile civile locale rămase în vigoare după extinderea legislației civile a Vechiului Regat și, după război, Le problème du rétablissement de la législation roumaine en Transylvanie du Nord (1945). Ultimul titlu spune singur ce s-a întâmplat între timp: decanatul din 1940–1942 l-a exercitat în refugiu, la Sibiu, unde se mutase universitatea după Dictatul de la Viena.

Cunoașterea dreptului maghiar și austriac l-a scos și din țară, în misiuni unde miza era patrimonială și foarte mare. A fost delegat al Ministerului Afacerilor Străine în comisia pentru reevaluarea bunurilor cedate României prin Tratatul de la Trianon (1922–1923), delegat guvernamental în Comisia de Reparații de la Paris (1925) și la Tribunalul Arbitral Româno-Ungar de la Budapesta, și a fost consilierul lui Nicolae Titulescu în procesul optanților maghiari de la Geneva. Membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice. A fost decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de comandor și cu „Răsplata Muncii pentru Învățământ” clasa I. Procesul optanților a fost, timp de un deceniu, cea mai importantă cauză a diplomației românești, iar argumentul de fond, natura reformei agrare ardelene față de dreptul de proprietate al optanților, se sprijinea exact pe materia lui.

Ce nu apare în listele de funcții e felul în care preda, și acesta se vede cel mai bine în notele de curs tipărite de studenți. Fasciculul despre proprietate din 1937 e un text de dogmatică riguroasă, cu numerotare marginală pe paragrafe, în care apare însă, de patru sau cinci ori, o mișcare de gândire pe care doctrina românească a redescoperit-o abia mult mai târziu: întrebarea la ce servește regula. Întinderea proprietății în coloana de aer e limitată de interesul economic legitim al proprietarului. Restricțiile de drept privat sunt justificate prin considerațiuni economice. Publicitatea imobiliară e explicată prin nevoia de credit ipotecar, nu prin eleganța sistemului tabular. Uzucapiunea e justificată prin interesul de a înceta procesele. Negrea nu face analiză economică a dreptului — nu avea de unde —, dar formulează, în limbajul epocii, tocmai criteriul funcțional pe care Coase și Demsetz aveau să-l așeze în centrul disciplinei treizeci de ani mai târziu.

Cariera se încheie brutal. Anul 1948, ultimul din profesorat, e anul reformei învățământului, iar un civilist format în tradiția austro-maghiară, consilier al lui Titulescu și autor al legii cărților funciare, nu avea loc în noua facultate. A mai trăit opt ani la Cluj și a murit la șaptezeci și patru.

Camil Negrea în două fascicule de curs

Teoria generală a dreptului civil (1933), persoanele juridice (1941) și trei idei care meritau păstrate

§1. Două obiecte tipărite

Primul este un volum de 156 de pagini, tipărit la Cluj în 1933, sub antetul Seminarului de Drept Civil al Universității din Cluj, cu mențiunea „MANUSCRIS” în colțul din dreapta sus. Se cheamă Dreptul civil al ținuturilor ardelene și ungurene în comparațiune cu dreptul civil român, poartă subtitlul „cursuri ținute de prof. univ. Camil Negrea”, este volumul I, fascicola II, a fost editat de A. Jancso și se vindea la librăria „Cartea Românească” din Piața Unirii nr. 11.¹ Cuprinde capitolele 95–352 și acoperă, în ordinea aceasta, drepturile subiective, persoanele firești, teoria generală a lucrurilor și teoria generală a actelor juridice.

Al doilea are 74 de pagini și o copertă desenată de mână: Persoanele juridice, „curs ținut de Dr. Camil Negrea, prof. la Fac. de Drept”, „editat de P. Silaghi prin Soc. stud. în Drept, Cluj”.² Exemplarul din fondul Bibliotecii Centrale Universitare poartă ștampila „MANUALE — Bibl. Univ. Cluj-Sibiu, Nr. 1199/1941”. Ștampila spune ce nu spune coperta: în 1941 Universitatea era refugiată la Sibiu, iar Facultatea de Drept funcționa acolo sub decanatul aceluiași Negrea.³

Aceste două obiecte aparțin unui gen editorial care a dispărut și pe care merită să-l numim corect. Nu sunt tratate. Sunt cursuri litografiate, redactate de un student, vândute studenților, cu erori de dactilografie pe fiecare pagină și cu o numerotare marginală pe paragrafe care le face citabile cu precizia unui cod. Genul acesta a produs, în perioada interbelică, o parte considerabilă a doctrinei românești utile, fiindcă profesorul își permitea acolo o libertate pe care nu și-o permitea în tratat: spunea ce credea, arăta unde e controversa, indica soluția pe care o prefera și de ce. Iar când profesorul este singurul om din țară care predă simultan codul civil austriac, dreptul privat maghiar și codul civil român, ceea ce spune într-un curs litografiat devine, retrospectiv, sursă istorică.

§2. Cum se citește un drept care nu e unul singur

Negrea nu compară trei sisteme pentru plăcerea comparației. Le compară pentru că avocatul din sala lui de curs urma să pledeze într-un stat unde răspunsul la aceeași întrebare depindea de județul instanței. Metoda pe care o aplică este constantă în ambele fascicule: enunță teoria, arată dispoziția austriacă, arată soluția maghiară, arată textul român, semnalează controversa și, când se poate, alege. Aparatul lui de referință este austro-german — Krainz, Unger, Dernburg, Gierke, Ihering, Landsberg, Leonhard, Stammler —, completat cu Planiol pentru linia franceză și cu Alexandresco, Nacu și Negulescu pentru dreptul român.⁴ Este exact biblioteca unui jurist format la Cluj și Budapesta care trebuie să explice Codul Cuza unor oameni care nu-l cunosc.

Din această situație rezultă un mod de a citi legea pe care astăzi l-am numi contextual, iar el îl practică fără să-l teoretizeze. Cel mai bun exemplu este pasajul despre drepturile de personalitate. Codul civil austriac le consacră două articole laconice: fiecare om are drepturi înnăscute, învederate prin însăși rațiunea, și de aceea trebuie privit ca persoană (art. 16), iar existența lor se prezumă cât timp nu se dovedește restricția legală (art. 17). Negrea observă că laconismul nu a fost întâmplător: redactorii ar fi putut relua enumerarea din codul vestgalițian, mult mai apropiată de teoria modernă, dar recunoașterea explicită a drepturilor proclamate de Revoluția franceză „păru redactorilor primejdioasă și incompatibilă cu spiritul ce domnea în Austria absolutistică la epoca redactării codului”.⁵ Tăcerea legii este, aici, o decizie politică, iar profesorul o spune într-un curs pentru anul întâi.

Aceeași atenție apare în tratarea naționalității ca element al capacității. Negrea arată că, potrivit art. 6 și 11 C.civ.rom., exercitarea drepturilor civile nu depinde de calitatea de cetățean și că, în condiții de reciprocitate, străinul este asimilat românului; apoi identifică cele două restricții reale — art. 13 C.civ.rom. în plan procesual și art. 7 § V din Constituție, care rezerva românilor și naturalizaților dobândirea imobilelor rurale. Punctul lui doctrinar este că „rural” nu se determină după distincția din art. 621 C.civ.rom., ci după situarea imobilului în raza unei comune rurale, indiferent dacă e teren agricol sau clădire, iar actele încheiate cu privire la astfel de imobile sunt absolut nule, fiind contrare unei legi de ordine publică.⁶ Cine a lucrat pe Legea nr. 17/2014 și pe forma actuală a art. 44 alin. (2) din Constituție recunoaște imediat problema: unde se trage linia dintre pământ și restul lumii, și de ce.

§3. Imposibilitatea economică, 1933

Cea mai surprinzătoare pagină a fascicolei din 1933 se află în capitolul 318, sub un titlu care nu promite nimic: „Obiectul actului juridic. a) Posibilitatea”. După ce distinge, clasic, imposibilitatea fizică de cea juridică, Negrea scrie că jurisprudența și doctrina mai recentă adaugă o a treia categorie: imposibilitatea economică, pentru care dă și termenul maghiar, gazdasági lehetetlenülés. Explicația merită citită în întregime, fiindcă enunță, în 1933, toate elementele pe care legiuitorul român le va aduna abia în 2011. Schimbarea raporturilor economice generale — el dă exemplul schimbărilor provocate de războiul mondial — a creat pentru unele categorii de debitori o situație atât de gravă încât constrângerea lor la executarea obligației asumate într-o epocă anterioară, când raporturile economice erau normale, ar atrage de o parte ruina lor totală, iar de altă parte îmbogățirea enormă, neașteptată și total nejustificată a celuilalt contractant; și, întrucât nici cel mai circumspect debitor nu ar fi putut prevedea acele evenimente ori influența lor anormală asupra raporturilor economice, jurisprudența constată imposibilitatea economică „ca un corectiv ex aequo”, dezlegând debitorul de obligația de a executa contractul în condițiile fixate anterior.⁷

Elementele sunt toate acolo: caracterul exterior și general al evenimentului, imprevizibilitatea rezonabilă, onerozitatea excesivă privită bilateral — ruina unuia și îmbogățirea nejustificată a celuilalt — și natura de corectiv de echitate a remediului. Distanța față de art. 1271 alin. (3) C.civ. este de vocabular, nu de concepție.⁸ Diferența de sistematizare este însă instructivă: Negrea așază problema la obiectul actului juridic, adică la formarea lui, în vreme ce Codul civil actual o așază la efectele contractului, ceea ce explică de ce remediul modern este adaptarea sau încetarea, iar nu nevalabilitatea.

Contextul face nota și mai interesantă. În aceeași perioadă, în Vechiul Regat, teoria impreviziunii nu avea o primire favorabilă, iar răspunsul la criza datoriilor a fost dat pe cale legislativă, prin conversiunea datoriilor agricole, nu pe cale jurisprudențială. În Ardeal, dimpotrivă, instanțele lucrau cu o categorie doctrinară de import german-maghiar și o aplicau ca temei de dezlegare a debitorului. Timp de un sfert de veac, România a avut, în interiorul aceleiași ordini juridice, două regimuri ale contractului lovit de criză. Cine scrie astăzi despre impreviziune și își începe istoricul cu jurisprudența franceză a Canalului de Craponne și cu art. 1271 C.civ. omite un precedent intern documentat, predat la Cluj, într-un curs pentru studenți, cu opt decenii înainte.

§4. Persoana juridică: ce este și cine decide

Fascicola din 1941 se deschide cu recunoașterea că problema persoanelor juridice a fost și rămâne una dintre cele mai dificile din știința dreptului și că dificultățile nu pot fi înlăturate prin dispozițiile sporadice ale legiuirilor pozitive: codul austriac îi dedică două articole, codul român o pomenește pe ici pe colo fără s-o trateze principial, iar dreptul maghiar se mulțumește adesea cu ordonanțe ministeriale.⁹ Urmează o expunere a teoriilor care este, în felul ei, un model de pedagogie: ficțiunea la Savigny, cu premisa că subiect de drept nu poate fi decât omul și că numai autoritatea supremă poate crea ficțiuni;¹⁰ teoria finalității la Brinz, cu patrimoniul de afectațiune desubiectivizat;¹¹ Ihering, pentru care adevărații titulari sunt membrii izolați, persoana juridică fiind doar titularul aparent care îi pune în planul al doilea;¹² realitatea la Beseler și Gierke, cu persoana juridică drept ființă colectivă reală, „unitate în pluralitate”, organism social iar nu fizic;¹³ și, în fine, proprietatea colectivă la Planiol, pentru care noțiunea de persoană morală este inutilă, fiindcă ascunde un fapt evident: existența bunurilor colective ca mase distincte, sustrase regimului proprietății individuale.¹⁴

Ce face Negrea cu acest inventar este mai important decât inventarul însuși. La capitolul 11 pune întrebarea practică: care să fie linia de conduită a juristului în fața unor teorii care încearcă toate să dea soluție unei probleme ce ține, în fond, de sociologie? Răspunsul este că dreptul nu are să se ocupe de realități transcendentale, că metoda dreptului pozitiv trebuie să fie teleologică și că, potrivit acestei metode, capacitatea juridică a asociației nu este decât o metodă de a concepe raporturile membrilor între ei și față de terți — cu trimitere la Stammler. Imediat după aceea adaugă însă corectivul care salvează întreaga discuție de la inutilitate: cunoașterea teoriilor nu e muncă zadarnică, fiindcă ele sunt mijlocul cel mai potrivit pentru a descoperi adevăratul înțeles al unor dispoziții dubioase sau incomplete.¹⁵

Observația cea mai fină a fascicolei vine puțin mai târziu și este de metodă comparativă. Se spune îndeobște că o legiuire pozitivă „a adoptat teoria ficțiunii” și se trag din asta consecințe de drept pozitiv — Negrea îl indică nominal pe Negulescu.¹⁶ Or, arată el, corespondența dintre sistemul concesionării și teoria ficțiunii, ca și cea dintre libertatea de asociere și teoria realității, nu este cauzală sau organică, ci întâmplătoare: sistemul concesionării a premers cu multă vreme creației teoriilor și în deosebi teoriei lui Savigny. Cel mult se poate spune că teoria ficțiunii cadrează cu principiul care a călăuzit pe legiuitorul francez și român și că dispozițiile nesistematice ale celor două coduri află în ea o justificare doctrinară.¹⁷ Este avertismentul pe care orice comparatist ar trebui să-l aibă tipărit deasupra biroului: nu deduce regimul din teorie, fiindcă regimul e mai vechi decât teoria.

§5. Concesionare, discreție, arbitrar

Legea persoanelor juridice, votată de Adunarea Deputaților la 1 februarie 1924, de Senat la 2 februarie, promulgată la 5 februarie și publicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 6 februarie, este descrisă de Negrea drept aderentă declarată a teoriei ficțiunii și consacrând sistemul concesionării.¹⁸ El observă că legiuitorul folosește consecvent termenul „recunoașterea” personalității juridice, dar că termenul exprimă inexact ideea: înainte de înscrierea deciziunii nu există o personalitate, ci o formă brută, o simplă grupare de persoane ori de bunuri, pe care autoritatea nu o poate recunoaște, ci o creează, făcând din conglomeratul amorf o entitate juridică.¹⁹

Urmează fraza pentru care articolul acesta a fost scris. Atributul statului de a conferi ori nu personalitate juridică unei grupări este, prin sine, complet nelimitat și discreționar; „însă libertatea aceasta, dacă nu e îngrădită, poate deveni adeseori arbitrar, făcând iluzoriu dreptul elementar al indivizilor de a se asocia și anihilând astfel efectele salutare care rezultă în general din asociere”.²⁰ Corectivul, spune el, se găsește pe de o parte în desemnarea unui factor propriu care să procedeze în numele statului, pe de altă parte în stabilirea unor forme de procedură bine determinate. Iar factorul ales de legiuitorul din 1924, după ce expunerea de motive a respins atât greoiul sistem al recunoașterii prin act individual al Corpurilor legiuitoare, cât și puterea executivă — care „se găsește adesea sub bănuiala sau acuzațiunea arbitrarului și a lipsei de imparțialitate” —, este puterea judecătorească.²¹

Negrea nu idealizează nici soluția aceasta. Arată, dimpotrivă, că rolul instanței române diferă în principiu de cel al instanței germane ori elvețiene: acolo, pentru că se preconizează teoria realității, tribunalul doar înregistrează și este obligat să dispună înscrierea dacă cererea e prevăzută cu formele legale; la noi, tribunalul are puterea de a admite sau respinge cererea și anume atunci când află că asociațiunea ori fondațiunea „nu merită să aibă capacitatea juridică”, ba poate chiar să o supună unui stagiu de încercare. Cu alte cuvinte, tribunalul e investit cu o putere discreționară ale cărei inconveniente „nu sunt contrabalansate decât prin garanțiile de obiectivitate și de legalitate inerente puterii judecătorești”.²²

Expunerea continuă cu regimul dizolvării, unde ideea conducătoare este că dizolvarea prin actul puterii executive să nu aibă loc, cu excepția cazurilor grave și urgente în care Consiliul de Miniștri, cu avizul Comisiunii Superioare a persoanelor juridice, poate interzice funcționarea ori hotărî dizolvarea; în afara urgenței, dizolvarea nu se poate face decât prin justiție.²³ Un curs care, în 1941, descrie mecanismul prin care executivul poate desființa o asociație, subliniind de două ori că regula este contrariul, nu este un text neutru. Nu este nici un text de rezistență: Negrea rămâne strict înăuntrul analizei tehnice și nu spune un cuvânt despre uzul contemporan al acestor texte. Dar alegerea de a insista pe îngrădirea discreției, pe pericolul arbitrarului și pe garanțiile procedurale, într-un an în care nu insista nimeni, se citește.

Legea a supraviețuit șaptezeci și șase de ani, până la O.G. nr. 26/2000, iar problema pe care Negrea a formulat-o a supraviețuit legii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 11 din Convenție în cauza Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu împotriva României, pentru refuzul înregistrării unui partid, și, doi ani mai târziu, în Bozgan împotriva României, unde ingerința era prevăzută de art. 9 și 10 din O.G. nr. 26/2000 și urmărea un scop legitim, dar decizia instanțelor interne, întemeiată pe simpla bănuială că asociația ar crea structuri paralele parchetelor, a fost calificată drept arbitrară.²⁴ Exact riscul descris în 1941, cu exact corectivul propus în 1924, controlul judecătoresc, și cu constatarea că un corectiv procedural nu garantează nimic dacă instanța apreciază meritul asocierii în loc să verifice legalitatea statutului.

§6. Ce se mai găsește acolo

Fascicola din 1941 conține și o observație care ar trebui recuperată de fiscaliști. Discutând personalitatea juridică a societăților comerciale în dreptul maghiar și controversa privind natura drepturilor acționarilor, Negrea reia constatarea lui Dernburg: dispoziția potrivit căreia fiecare acționar are parte proporțională în averea societății indică un dublu mod de a privi lucrurile, fiindcă în accepțiune juridică proprietarul patrimoniului societar este societatea anonimă, iar în accepțiune economică proprietarii lui sunt acționarii — împrejurare care nu alterează personalitatea juridică a societății.²⁵ Distincția dintre proprietatea juridică și proprietatea economică asupra aceluiași patrimoniu, care astăzi susține tot ce înseamnă beneficiar efectiv, prevalența substanței asupra formei și analiza aranjamentelor artificiale, este enunțată aici ca simplă observație de manual.

Rămâne, dincolo de conținut, o întrebare de istorie instituțională. Cele două fascicule sunt fragmente dintr-un curs care nu a fost niciodată tipărit ca tratat unitar, deși materialul exista: volumele publicate între 1921 și 1930 acoperă o parte, cursurile litografiate acoperă alta, iar lucrarea despre noul regim al cărților funciare din 1942 acoperă a treia.²⁶ Anul 1948, care încheie profesoratul lui Negrea, încheie și posibilitatea sintezei.²⁷ Ce a rămas este o serie de broșuri cu erori de dactilografie, catalogate ca „manuale”, pe care nimeni nu le citează pentru că nimeni nu presupune că într-un curs pentru studenți se poate găsi ceva ce nu se găsește în tratate.

Se poate. Se găsește impreviziunea sub numele de imposibilitate economică, cu aproape opt decenii înaintea art. 1271 C.civ. Se găsește avertismentul că discreția statului în materia personalității juridice devine arbitrar dacă nu e îngrădită procedural, formulat în 1941 și confirmat de Strasbourg în 2007. Și se găsește, în paranteza despre codul austriac, observația că un legiuitor absolutist preferă să tacă despre drepturile omului decât să le enumere. Trei idei într-o sută cincizeci de pagini de curs litografiat este o rată bună. Problema nu este că Negrea nu a scris destul; este că citim prea puțin ce a scris.

Note

1. Camil Negrea, Dreptul civil al ținuturilor ardelene și ungurene în comparațiune cu dreptul civil român. Cursuri ținute de prof. univ. Camil Negrea, vol. I, fascicola II, Seminarul de Drept Civil, Universitatea din Cluj, editat de A. Jancso, Cluj, 1933, 156 p. Exemplar digitizat, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, cota FG 274953. Trimiterile care urmează se fac la numerotarea marginală pe capitole a autorului, iar nu la pagină. ↩
2. Camil Negrea, Persoanele juridice. Curs ținut de Dr. Camil Negrea, prof. la Fac. de Drept, editat de P. Silaghi prin Societatea Studenților în Drept, Cluj, [1941], 74 p., capitolele 1–102. Exemplar digitizat, B.C.U. Cluj-Napoca, cota FG S 1199/1941, cu ștampila „MANUALE — Bibl. Univ. Cluj-Sibiu, Nr. 1199/1941”. ↩
3. Pentru cursul funcțiilor: Camil Negrea a fost profesor de drept civil la Universitatea din Cluj între 1919 și 1948, decan al Facultății de Drept în 1920–1921, 1926–1927 și 1940–1942, rector în 1924–1925, prodecan în 1919/20 și 1927/28, prorector în 1925/26 și director al Seminarului de Drept Civil (a se vedea Anuarul Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, ed. 1928–1929 și 1935–1936, precum și fișa biografică din secțiunea Personalități juridice a portalului legeaz.net, https://legeaz.net/personalitati-juridice/camil-negrea). Născut la 25 februarie 1882 la Copăcel, jud. Făgăraș, decedat la 3 septembrie 1956 la Cluj. ↩
4. Aparatul este constant în ambele fascicule; pentru un eșantion, a se vedea Negrea, Dreptul civil (1933), cap. 95–97 și 293–296, precum și Negrea, Persoanele juridice (1941), cap. 5–11. ↩
5. Negrea, Dreptul civil (1933), cap. 100, cu trimitere la Krainz, I, 101, și la art. 29 partea I din codul vestgalițian. ↩
6. Ibidem, cap. 132, cu trimiteri la Nacu, I, 158, 171 și 184, și la Alexandresco, I, 337–338 și 343–347. ↩
7. Ibidem, cap. 318. Termenul maghiar este redat de autor în text. ↩
8. Art. 1271 alin. (2) și (3) C.civ.: instanța poate dispune adaptarea sau încetarea contractului dacă executarea a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepționale a împrejurărilor, survenite după încheiere, pe care debitorul nu putea în mod rezonabil să o aibă în vedere și al cărei risc nu și l-a asumat. ↩
9. Negrea, Persoanele juridice (1941), cap. 1. ↩
10. Ibidem, cap. 6, cu trimitere la Thur apud Krainz, I, 168. ↩
11. Ibidem, cap. 7 (Brinz, Zweckvermögen). ↩
12. Ibidem, cap. 8, cu trimiteri la Ihering, Geist des römischen Rechts, III, și la Planiol, I, 3018. ↩
13. Ibidem, cap. 9, cu trimiteri la Egger, Negulescu și Teodorescu. ↩
14. Ibidem, cap. 10, cu trimiteri la Planiol, I, 3005, 3007, 3017, și la Negulescu, I, 43. ↩
15. Ibidem, cap. 11, cu trimitere la Stammler, Die Unbestimmtheit des Rechtssubjektes, 1907, și la Egger, 178. ↩
16. Ibidem, cap. 37, cu trimitere critică la Negulescu, I, 60 și 69. ↩
17. Ibidem, cap. 37. Tot acolo, observația terminologică potrivit căreia denumirea „sistemul concesiunii legale” folosită de Teodorescu este mai puțin potrivită decât „sistemul de concesionare”, întrucât în ținuturile alipite concesiunea nu se face exclusiv prin lege, ci uneori prin act al puterii executive. ↩
18. Ibidem, cap. 2 și 12, respectiv 39. Este vorba de Legea pentru persoanele juridice (asociații și fundații), cunoscută ca Legea nr. 21/1924. ↩
19. Ibidem, cap. 39. ↩
20. Ibidem, cap. 39. ↩
21. Ibidem, cap. 39, reproducând expunerea de motive, p. 7. ↩
22. Ibidem, cap. 39, cu trimitere la art. 88 din lege și la expunerea de motive, p. 7–8. ↩
23. Ibidem, cap. 93 și 94, cu trimitere la art. 25, 26 și 53 din lege. ↩
24. C.E.D.O., Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu împotriva României, cererea nr. 46626/99, hotărârea din 3 februarie 2005; C.E.D.O., Bozgan împotriva României, hotărârea din 11 octombrie 2007, par. 18 și 22–23. ↩
25. Negrea, Persoanele juridice (1941), cap. 22, cu trimitere la Dernburg, Das bürgerliche Recht, I, p. 224–225, și la art. 147, 163, 201, 204, 223 și 231 C.com.ung., respectiv art. 78 și 257 C.com.rom. ↩
26. Camil Negrea, Dreptul civil al ținuturilor ardelene și ungurene în comparațiune cu dreptul român, 4 vol., 1921–1930; Noul regim al cărților funciare, 1942; Evoluția legislației în Transilvania de la 1918 până astăzi, Tipografia „Cartea Românească”, 1943. ↩
27. Legiuirile civile locale au rămas în vigoare în Ardeal până la 15 septembrie 1943, dată la care s-a produs extinderea legislației civile a Vechiului Regat — obiectul mai multor studii ale autorului, între care Legiuirile civile locale rămase în vigoare după extinderea legislației civile a Vechiului Regat și Le problème du rétablissement de la législation roumaine en Transylvanie du Nord (1945). ↩