Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj păstrează sub cota FG 101727 o carte mică, de 325 de pagini, care a trecut aproape neobservată de istoriografia românească a francmasoneriei. Titlul complet este A’ mostani Adeptus vagy is a’ szabad kőmívesek’ valóságos titka, adică „Adeptul de azi sau adevăratul secret al francmasonilor”. Pe foaia de titlu stă scris că a fost „tradusă din franceză de Bárótzi Sándor, nobil maghiar din garda de corp”. Cartea a fost tipărită la Viena, „cu literele lui Haykul Antal”, în 1810 (p. 1). Traducătorul nu a mai apucat să o vadă: Báróczi murise la Viena în ajunul Crăciunului din 1809. Volumul este în același timp un roman de aventuri, un manifest al alchimiei, o teorie despre originea masoneriei și o mărturisire de credință. Merită citit cu atenție tocmai pentru că amestecă toate aceste lucruri.

Báróczi Sándor era ardelean. S-a născut în 1735 la Ispánlak, azi Șpălnaca, în județul Alba, și a studiat la colegiul din Aiud. A lucrat o vreme în cancelaria transilvăneană, iar din 1760 a intrat în garda nobiliară maghiară a Mariei Tereza. A rămas în ea până la pensionarea din 1806, cu gradul de colonel. Istoria literară maghiară îl numără printre „scriitorii din gardă” care au adus la Viena și în Ungaria literatura iluministă franceză, iar el a fost unul dintre cei mai harnici traducători ai lor. Cartea de față îi arată însă o altă față: omul care, la sfârșitul vieții, mărturisește public că a practicat alchimia peste treizeci de ani.

O carte în trei straturi

Volumul are o arhitectură pe care cititorul trebuie s-o înțeleagă de la început. Pe verso-ul foii de titlu e un motto latin din tratatul De quatuor virtutibus cardinalibus, pus sub numele lui Seneca, în ediția de la Nürnberg din 1507 (p. 2). Știm azi că textul îi aparține lui Martin de Braga. Motto-ul cere cititorului să nu se pronunțe asupra lucrurilor îndoielnice: nu tot ce e verosimil e adevărat, iar ce pare la început de necrezut nu e neapărat fals, fiindcă adevărul poartă adesea chipul minciunii și minciuna se ascunde sub chipul adevărului. E o invitație la suspendarea judecății, iar restul cărții o pune la încercare.

Urmează o dedicație „Către tinerii maghiari” (p. 3–6). Báróczi le oferă cartea ca pe o „regulă de purtare”. Să învețe din exemplul eroului fără nume ce primejdii îl pândesc pe tânărul care se lasă dus de patimi. Să asculte sfatul unui bătrân înțelept. Să aleagă dintre femei pe acelea în a căror casă se învață cinstea, nu stricăciunea. Dedicația pare convențională, dar fixează registrul: romanul e citit de traducător ca o carte de educație morală.

Al doilea strat este prefața, o pledoarie de peste șaizeci de pagini (p. 7–70), cum rar se vede în fruntea unei traduceri. Al treilea este romanul propriu-zis (p. 71–325). Báróczi identifică el însuși originalul: o carte franceză apărută „cu câțiva ani în urmă” sub titlul L’adepte moderne, ou le vrai secret des Franc-maçons, primită cu mare favoare și tradusă repede în germană ca Der neue Goldmacher oder das wahre Geheimniss der Freymäurer (p. 7). Autorul francez rămâne anonim. Catalogul BCU îl atribuie pe Jeanne-Marie Leprince de Beaumont, dar textul nu oferă nimic care să susțină această atribuire și o consider, deocamdată, nesigură. Báróczi mai notează că, „cu zece-cincisprezece ani în urmă”, amatorii de științe oculte căutau cartea cu înfrigurare, sperând să găsească în ea o rază de lumină asupra fabricării aurului (p. 8).

Prefața: apologia alchimiei ca proces cu martori

Prefața începe cu o radiografie a publicului. Báróczi știe că în acest secol „care despică firul în patru”, când „se caută vițel și sub bou”, unii se vor scandaliza doar de titlu. Fără să citească o pagină, vor condamna cartea ca pe o scriere incendiară menită să răspândească iacobinismul (p. 7). Alții se vor arunca asupra ei crezând că vor afla dintr-o lectură celebrele secrete ale francmasonilor. Cei luminați vor striga „să fie răstignit obscurantul”, fiindcă îndrăznește să legene iar omenirea în leagănul prostiei cu povești despre aur (p. 8). Nota de subsol care definește termenul la modă merită citată pentru că spune mult despre Viena anului 1810. Obscuranți sunt numiți acum cei care cred în providență, în suflet, în înviere, în influența aerului, a lunii și a astrelor asupra corpurilor pământești, în răsplata faptelor bune și în taine ale naturii încă necunoscute (p. 8). Iluministul de odinioară nu se mai simte acasă în iluminism.

Urmează nucleul argumentativ, construit ca un proces. Báróczi enumeră cele nouă obiecții pe care „partida opoziției” le aduce de obicei posibilității alchimiei (p. 9–10) și le răspunde pe rând, vorbind, cum spune, „în numele alchimiștilor”. O notă lămurește diferența dintre chimia predată în școli și folosită de farmaciști, care se ocupă de separarea exterioară a corpurilor, și alchimia, ars spagyrica sau hermetica, care pretinde separarea lor interioară și radicală (p. 9).

Prima obiecție spune că speciile lucrurilor nu se schimbă. Răspunsul e că nimeni nu pretinde să facă din om bou sau din aramă pasăre. Alchimistul doar perfecționează un corp în cadrul propriei specii, cum face grădinarul cu garoafa simplă transformată în garoafă bătută ori cu mărul sălbatic altoit (p. 10–11). A doua obiecție spune că doar natura produce aur. Báróczi răspunde că alchimistul nu se laudă cu puterea divină de a crea aur, ci duce metalele inferioare spre perfecțiune pe trei căi: per aquas gradatorias, per viam particularem sau per viam universalem (p. 11–12). Urmează o mică expunere teoretică despre mercur și sulf ca materie primă a tuturor metalelor, cu autoritățile obișnuite, de la Geber și Avicenna la Arnaldus de Villanova, Albert cel Mare și Duns Scotus (p. 13). Despre mercurius universalis spune că e chiar anima mundi, Proteul poeților (p. 14). Lungul lanț de citate latinești și germane din Sendivogius, Geber, Guillelmus Parisiensis și Bernardus Trevisanus (p. 21–23) are o singură idee: arta e servitoarea naturii.

A treia obiecție întreabă de ce regii, care ar avea toate mijloacele, nu au descoperit secretul. Aici prefața devine un catalog de principi adepți, foarte instructiv pentru istoria alchimiei în spațiul habsburgic. Hermes Trismegistus însuși a fost rege (p. 24). Cleopatra a dizolvat perla, iar Moise a ars vițelul de aur și l-a dat poporului să-l bea (p. 24–25). Despre Rudolf al II-lea, Báróczi transcrie în germană rapoartele despre tezaurul găsit la Praga după moartea împăratului: zeci de chintale de aur topit, lăzi zidite și o cutiuță cu o tinctură „de mare preț” (p. 26). Sendivogius ar fi transformat în fața lui Ferdinand al II-lea jumătate dintr-o bucată de argint în aur (p. 27–28). Richthausen, făcut baron cu numele de „Chaos”, ar fi transmutat la 15 ianuarie 1648 mercur în aur în prezența lui Ferdinand al III-lea. De aici medalia descrisă în detaliu în notă, cu legenda Divina metamorphosis exhibita Pragae (p. 28–29).

Pasajul care urmează poartă amprenta vieneză a traducătorului. Baronul Chaos lăsase la Viena o fundație pentru săraci, „Chaotische Stift”. Iosif al II-lea o contopise, ca pe toate fundațiile, în marele spital universal. Pe poarta clădirii, lipită de Spitalul Cetățenesc din Kärntnerstraße, era sculptat semnul alchimic al antimoniului, pe care Báróczi spune că l-a văzut de multe ori. Semnul a dispărut când spitalul a fost reconstruit, iar traducătorul regretă „nepăsarea față de asemenea monumente” (p. 29–30). Despre Leopold I scrie că împăratul nu avea înclinație spre chimie până când călugărul augustin Wenzel Seyler a transformat sub ochii lui în aur chiar medalionul de argint cu portretele împăraților Casei de Austria. Cine se îndoiește e invitat să vină la Viena și să-l vadă în Cabinetul imperial de monede (p. 30–31).

Pentru Saxonia, Báróczi reia povestea lui Sebald Schwertzer, care ar fi lucrat pentru electoarea Anna și pentru Christian I, ba chiar despre un laborator „mare cât o biserică, cu șaisprezece coșuri” (p. 32–33). Aici apare remarca cea mai neașteptată a cărții. Sub Christian I aurul era atât de abundent încât zilierii erau plătiți sâmbăta în aur și se plângeau că funcționarii primesc argint. Báróczi adaugă că probabil le era greu să-l schimbe, „cum e acum la noi cu bancó-cédulák”, care cu greu se pot preschimba în argint (p. 33). Prefața vorbește, așadar, din plină criză a hârtiei-monedă austriece, cu un an înainte de patenta financiară din 1811, prin care statul a devalorizat bancnotele la o cincime. Episodul Berlin, cu Böttger și cu falsul conte Cajetani spânzurat pe o spânzurătoare aurită, închide secțiunea (p. 34).

A patra obiecție spune că nimeni nu s-a îmbogățit din alchimie. Răspunsul trece prin Diocletian, care ar fi ars cărțile de chimie ale egiptenilor ca să nu se mai poată răscula cu banii lor (p. 35), prin papa Ioan al XXII-lea, prezentat aici, paradoxal, ca practicant al artei (p. 35–36), prin Nicolas Flamel și spitalele lui pariziene (p. 36–37), prin baronul Russenstein din Carniola (p. 37) și prin testamentul princiar al medicului londonez Radcliffe, cu legatele pentru Oxford și St Bartholomew (p. 39). A cincea obiecție întreabă de ce adepții nu finanțează războaiele principilor. Báróczi răspunde că adevăratul filosof urăște vărsarea de sânge, dar au existat excepții. Lullius ar fi făcut aur pentru Eduard al Angliei cu condiția unei cruciade, de unde monedele rose noble (p. 41–42). Un negustor din Lübeck i-ar fi dat aur lui Gustav Adolf (p. 42–43), Ripley l-ar fi trimis cavalerilor din Rodos (p. 43). Livonianul Paykul, condamnat la moarte de Carol al XII-lea, ar fi oferit în schimbul vieții aur pentru douăzeci de regimente, dar regele „a preferat dulcis vindicta” (p. 44–46).

A șasea obiecție spune că atâția oameni învățați au încercat fără rezultat. Răspunsul e o adevărată teorie a ezoterismului: celelalte științe se predau cât mai limpede, pe aceasta adepții o ascund cu bună știință, o contrazic și o îngroapă în parabole. Báróczi reproduce integral Tabula Smaragdina (p. 48) și adună blestemele aruncate de Arnaldus, Lullius, Trevisanus, Flamel și Toma de Aquino asupra celor care ar divulga secretul (p. 49–50). A șaptea obiecție întreabă de ce nu se fac transmutații publice. Răspunsul aduce exemple de transmutații în public: Arnaldus la Curia romană, un adept care lucra deschis la Roma pe la 1630 sub protecția papei (p. 53), un farmacist la Veneția în fața dogelui (p. 54). Profesorul Cornelius Martini de la Helmstedt și-ar fi schimbat părerea după ce un nobil din auditoriu i-a întins aurul încă fierbinte cu cuvintele salve mihi hunc syllogismum. O scenă asemănătoare s-ar fi petrecut la o dispută publică de la Freiburg (p. 54–55). Pentru un jurist, cel mai interesant caz e al contesei Erbach. Un fugar adăpostit în castelul ei i-a transformat argintăria în aur. Soțul, care trăia de ani buni separat de ea, a cerut parte sau măcar uzufructul. Contesa s-a adresat Facultății de Drept din Leipzig, care în august 1715 i-a dat câștig de cauză (p. 55–56).

La a opta obiecție, înșelătoriile, Báróczi concede fără rezerve: falsificatorii sunt nenumărați, iar cauza e auri sacra fames (p. 57–58). Cine vrea să devină milionar fără să învețe merită să plătească taxă de școlarizare. Totuși, „nu trebuie aruncat copilul odată cu apa din copaie”. Iar adevăratul filosof nu-și vinde secretul pe bani, pentru că ar fi simonie (p. 58). La a noua obiecție, aceea că unii alchimiști au fost închiși pe viață sau spânzurați, răspunsul e scurt: ar fi ca și cum ai spune că religia e falsă pentru că un preot a fost închis și altul spânzurat (p. 60).

Ultimul argument al adversarului e cel „irefutabil”: Nem hiszem, ha tsak nem látom, „nu cred până nu văd” (p. 62). Răspunsul lui Báróczi e, în fond, unul de teoria probelor. Într-un proces penal în care e în joc viața unui om, judecătorii condamnă pe mărturia a doi sau trei oameni. Aici depun mărturie sute și mii: sfinți, papi, cardinali, împărați, regi, juriști, doctori, filosofi. Dacă le respingi pe toate, se prăbușește autoritatea oricărei fides historica (p. 62). Crezi în oglinzile lui Arhimede pentru că le relatează istorici contemporani. Crezi în magnet, în electricitatea care ar trece printr-un lanț de oameni de la Viena la Constantinopol (p. 63), în paratrăsnetul lui Franklin, cu medalia Eripuit coelo fulmen sceptrumque tyrannis (p. 64), în zborul lui Montgolfier și Blanchard peste Canalul Mânecii și în „magnetismul animal” al societății din Strasbourg, ai cărei pacienți somnambuli își dictează singuri tratamentul (p. 65). Dar înainte de a le vedea nu le-ai fi crezut. Cauza neîncrederii e prejudecata deprinsă de la profesori care socotesc că știu totul „de la cedru până la isop” (p. 66).

Finalul prefeței e o mărturisire. Báróczi spune că nu vrea să-și ademenească cititorii spre alchimie, deși în cei „peste treizeci de ani” în care a practicat-o din când în când a avut experiențe care l-au convins pe deplin de adevărul ei (p. 68). Îi roagă pe toți să se ferească de această mare plină de Scylla și Charybdis, unde puțini ajung la liman, căci non cuivis homini contingit adire Corinthum (p. 68). A scris pledoaria pentru că, „ca om cinstit”, se simte dator să apere o știință al cărei adevăr îl cunoaște din experiență, chiar cu riscul de a se face de râs. Și pentru că a observat cât de puțin o cunosc compatrioții lui (p. 69). Precizează că romanul nu e un tratat de chimie, ci o poveste scrisă pentru delectare, compusă din întâmplări ale adepților și îndulcită cu iubire „ca un sirop de trestie” (p. 69). Încheie cu o formulă memorabilă: chiar dacă alchimia ar fi o înșelăciune, merită ca națiunea să o cunoască măcar ca celebris error (p. 70).

Romanul: educația unui moștenitor

Romanul (p. 71 și urm.) e povestit la persoana întâi de un tânăr francez fără nume, fiul unui om cu venituri mijlocii. Tatăl încearcă să-i insufle iubirea de liniște prin exemplul celor trei fii ai lui Lysidor: unul s-a ros de lăcomie, altul s-a ruinat, iar mezinul trăiește liniștit din venitul cinstit (p. 72–73). Fiul are însă o fire aprinsă și, mai ales, o pornire de a dărui pe care nu-și permite s-o satisfacă. La șaisprezece ani (p. 74) îi dă ludovicul de aur primit pentru teatru unui meșteșugar bolnav, pe care tatăl îl refuzase (p. 75–76). Gestul e observat de un străin aflat în vizită, De la Borde (p. 77). Acesta devine mentorul băiatului și îl duce la teatru ca la o școală. La reprezentația cu Zaïre, Voltaire e prilej de lecție despre diferența dintre criticul care judecă după regulile lui Aristotel și inima care se lasă mișcată (p. 78–79).

După ce îi încearcă discreția, De la Borde îi propune un pact: tânărul va avea mereu bani pentru săraci, cu condiția unei tăceri absolute (p. 80–81). Prima lecție de caritate are o încărcătură socială clară. Meșteșugarului trebuie să i se dea ce îi lipsește ca să-și poată exercita meseria, dar nu să fie scutit de muncă, fiindcă asta „ar răsturna ordinea” și i-ar ridica copiii într-o stare la care nu au fost chemați (p. 82). Filantropia adeptului nu e revoluționară, ci conservatoare. După moartea părinților, De la Borde devine tutorele tânărului. La Lyon își schimbă numele în De la Croix și se dă drept tatăl lui (p. 84). La Marsilia se prezintă ca negustor care investește în comerțul maritim (p. 84).

Urmează un șir de încercări morale, construite metodic. Tânărul primește o rentă anuală de o sută de ludovici pentru plăceri, fără să dea socoteală (p. 85). E lăsat la operă, unde doi prieteni îl duc în culise la cântărețe (p. 86–87). De la Croix îi plătește chiar o cină cu ele, ca să le cunoască de aproape (p. 89–90), după principiul că plăcerile se demască mai bine prin cunoaștere decât prin interdicție (p. 91–92). Apare apoi Ambrosina, o cântăreață nouă care refuză toate darurile bogaților (p. 92–95). Tânărul se îndrăgostește, iar ea îi povestește, în fața lui De la Croix și a gazdei Szenvallierné, adevărata ei viață (p. 99–114).

Povestea Ambrosinei e o nuvelă inserată de factură sentimentală. Orfană de tată ofițer, ea primește de la rege o pensie și promisiunea unui loc la Saint-Cyr (p. 100–101). E crescută de o contesă, apoi de devotata Alliot la Bordeaux (p. 102). Un milord englez încearcă s-o răpească, iar ea îl înjunghie. Tânărul Szentoben (forma maghiarizată a numelui Saint-Aubin) o apără și îl ucide pe milord, după care justiția îl găsește nevinovat pe baza mărturiilor (p. 104–111). Urmează căsătoria și doi ani fericiți. Apoi un protector de șaizeci de ani, care îi promisese soțului o funcție, încearcă s-o seducă. Respins, pune la cale delapidarea a opt mii de livre din banii regelui aflați în gestiunea lui Szentoben și îl aruncă în închisoare (p. 111–113). Ambrosina s-a angajat la teatru ca să-l răscumpere. De la Croix plătește suma, o eliberează din contract (p. 116), îl scoate pe soț din închisoare și îi lasă capitalul investit în comerț, douăzeci de mii de taleri (p. 123–124). Pe fiul lui adoptiv îl ia la Paris ca să-l vindece de o dragoste fără ieșire (p. 122–125).

La Paris, De la Croix e arestat „din porunca regelui”, fără ca cineva să știe motivul. Camera e sigilată, bunurile ridicate (p. 129–130). Gazda îi aduce tânărului singurul obiect scăpat de percheziție, găsit în cenușa căminului: o cutiuță de tablă ca o tabacheră, plină cu o pudră roșie ca mărgeanul (p. 131). Urmează căderea. Patru ani la Lyon, împrumuturi cămătărești semnate cât era încă minor, o amantă care îl înșală și o tentație de răzbunare din care îl scoate un prieten cu luciditate cinică (p. 132–137). Când află că abia își poate acoperi datoriile, i se sugerează să atace actele pe motiv de minoritate. Refuză, fiindcă „cuvântul și angajamentele unui om de onoare sunt la fel de sfinte la douăzeci de ani ca la douăzeci și cinci” (p. 137). Își vinde moșia și pleacă la Rouen ca ucenic de negustor.

Revelația vine pe o cale aproape comică. Chinuit de o durere de dinți, își amintește că De la Croix avea un leac din cositor topit cu o anumită pudră. Încearcă pudra din cutiuță și obține un lingou negru și tare, pe care îl uită în buzunar (p. 139–140). Abia când sticlarul Marsolet povestește la masă cum doi străini i-au dat o pudră „pentru smalț” care a transformat cositorul în aur (p. 141–143), tânărul înțelege. Duce lingoul la un aurar calvin, Magnan, care îi plătește patruzeci de galbeni (p. 144). În acel moment pricepe atât izvorul bogăției mentorului, cât și motivul arestării. Cine e bănuit că deține piatra e „pierdut pentru societatea oamenilor”, iar bucuria i se transformă în spaimă (p. 144–145).

Episodul eliberării are ceva din romanele cavalerești. Prin Henriette ajunge să o cunoască pe Hullin Lemery, fiica comandantului unei fortărețe cu deținuți de stat. Hullin e îndrăgostită fără speranță de un prizonier (p. 147). Tânărul strecoară o scrisoare în pâinea deținutului (p. 148) și recunoaște în răspuns scrisul lui De la Croix (p. 149). Urmează frânghia ascunsă în pâine, coborârea prin latrina care dădea în râu, barca, hainele de femeie, apoi Dieppe, Dover și Londra (p. 150–152). Aici tânărul își face o spovedanie completă. Mentorul îi răspunde că providența a îngăduit despărțirea „ca să te facă să-ți cunoști slăbiciunea” (p. 152–153).

Capitolul „Viața domnului De la Bord” (p. 154–212) e romanul în roman. De la Borde s-a născut la Bordeaux, iar tatăl lui îl însoțise pe Filip al V-lea în Spania (p. 154). Ajuns negustor la Madrid, e provocat la duel de o gazdă beată. Soția acestuia pierde sarcina din spaimă, iar el e silit să se înroleze în armata spaniolă ca să scape de justiție (p. 155–157). Refuză să lupte împotriva Franței și e eliberat de un colonel căruia îi apărase o cumnată (p. 157–159). La Paris prinde febra Companiei Mississippi și se îmbogățește prin speculă (p. 159–160). La o cină, noii îmbogățiți își fac un ragù din acțiuni în valoare de treizeci de mii de livre, iar rușinea îl hotărăște să plece (p. 163–164). Logodnica lui, Hortensia, moare de febră (p. 165–166). Devenit negustor la Lisabona, în al șaselea an pleacă într-o călătorie de afaceri la Salé, în Maroc (p. 173). Acolo îl întâlnește pe misteriosul De Rancé, căpitan în garda ducesei de Berry, îmbrăcat sărăcăcios și refuzând orice ajutor (p. 174–176).

În timpul unei acalmii pe mare, De Rancé vorbește despre soare ca „al doilea principiu” al vieții și despre filosofia naturală (p. 176–178). Îi dă și o definiție a filosofului: omul care, convins de scopul pentru care Dumnezeu l-a pus pe pământ, urmărește gloria lui Dumnezeu și fericirea semenilor. Știe și să prețuiască bogăția, și s-o disprețuiască, și se aseamănă râurilor binefăcătoare care udă pământul și nu rămân pe el mai mult decât trebuie (p. 178–179). În căsuța de pe malul Tagului, De Rancé îi cere treizeci de piaștri, îi topește în creuzet, aruncă peste ei un vârf de cuțit din pudra roșie și obține un lingou pe care aurarul Patriarhului îl declară aur de o finețe rar întâlnită (p. 181–186). Adeptul îi spune apoi că filosoful e un „cosmopolit”, un cetățean al lumii, silit să fugă din locul unde a făcut binele (p. 188). Îi expune teoria celor trei regnuri și a seminței aurului: binecuvântarea „creșteți și vă înmulțiți” nu poate exclude regnul mineral (p. 190–191). Patru ludovici ajung pentru întreaga operă, iar cine cheltuie mai mult nu e pe drumul cel bun (p. 191). În schimbul acestui tezaur, adeptul nu va avea decât disprețul bogăției, o sănătate constantă și bucuria de a fi „tatăl a nenumărați nefericiți”, ca un Tantal cufundat în aur (p. 192–193).

Urmează pasajul pentru care, în ochii multor cititori, cartea și-a meritat titlul (p. 195–200). Secretul pietrei a fost revelat de Adam fiilor săi și le-a dat primilor oameni viața lungă. Pentru că oamenii au abuzat de el, Noe l-a încredințat unui singur fiu, iar apoi l-a păstrat un număr mic de înțelepți. În Egipt, această asociere s-a numit „inițiere” și și-a scris tainele în hieroglife (p. 195). Solomon a fost unul dintre cei care au înțeles cel mai bine arta. Filosofii din Iudeea au întemeiat după modelul egiptenilor o asociere și au „înfățișat lucrarea prin construirea Templului lui Solomon”. Această asociere s-a perpetuat până azi sub numele de francmasoni, care pe drept se laudă că își trag originea din vremea Templului (p. 196).

Tânărul întreabă dacă secretul masonilor constă deci în prepararea pietrei și dacă toți membrii o cunosc (p. 197). Răspunsul e cheia întregii construcții. La început, orice francmason era filosof, iar scopul uniunii lor era fericirea obștească și practicarea carității. Marii maeștri au văzut însă că sporirea numărului de membri nu sporește numărul înțelepților. Au lăsat francmasonilor semnele și obiceiurile, dar au încetat să le mai transmită cheia lor. Curând, societatea nu a mai știut ce înseamnă ritualurile pe care le păstra cu sfințenie. Adunările care serveau odată la schimbul de cunoștințe și la binele comun au devenit „ospețe de carnaval”, la care erau primiți fără alegere oameni corupți sau simpli curioși (p. 197–198).

Tânărul citează o scrisoare a unui elvețian ilustru către președintele Quinsonas de la Parlamentul din Grenoble. Elvețianul fusese inițiat după ce i se garantase că nimic nu contrazice religia, patria și morala. Se rușinează acum de curiozitatea lui și se folosește de calitatea de mason ca de un leac împotriva orgoliului (p. 198–199). De Rancé nuanțează. Masoneria a venit în Franța din Anglia, unde e o societate de prieteni care se adună ca să scape de importuni și de convențiile lumii. În Franța s-a degradat mult, iar elvețianul a luat probabil impresia proastă într-o lojă franceză. „Adevărați francmasoni” mai există, dar puțini, pentru că puțini sunt vrednici (p. 200).

După un an de studiu, De la Borde primește lucrarea și se desparte de maestru, care se întoarce în „Barbaria” să răscumpere prizonieri creștini (p. 200–201). Își dăruiește afacerea angajatului, un tânăr cu cinci copii (p. 201–202). Pe drum face binele cu un adevărat talent pentru catastrofă. În Polonia îi lasă unui ucenic de farmacie sărac și milos o pungă cu aur și puțină pudră, etichetată „leac sigur împotriva podagrei”. Regele face proba, obține patru livre de aur din patru livre de argint și îl ține pe ucenic șase luni în închisoare ca să afle de la cine o are. În cele din urmă îl eliberează și îi plătește aurul (p. 202–204). Lângă Dresda, un om ruinat pe care voia să-l ajute îl împușcă și îl înjunghie. E salvat de cancelarul Poloniei, chiar unul dintre cei însărcinați să-l caute, care nu-l recunoaște sub pansamente și peruca nouă (p. 204–208). Din Amsterdam îi trimite binefăcătorului o poliță de o sută de mii de florini, pe care cancelarul o crede, ani de zile, produsul unei minți tulburate de răni (p. 208–210). Tot la Amsterdam îi dă unui negustor ruinat douăsprezece livre de aur, prin intermediul unui hamal. Monetăria recunoaște imediat că „nu e aur obișnuit”, iar negustorul vrea mai degrabă să se exileze decât să-și trădeze binefăcătorul. De la Borde e la Utrecht în douăzeci și patru de ore (p. 210–212).

Întors în prezent, la Londra, De la Croix îi explică fiului adoptiv câte ceva din teorie, în limbajul simbolic consacrat. Sămânța aurului e în aur, dar trebuie pusă într-o „matrice” potrivită ca să putrezească și să încolțească, apoi să renască din cenușă ca Phoenixul (p. 214–216). Materia „matricei” e un lepros care trebuie vindecat înainte de a fi dus în patul nupțial al regelui, o viperă căreia trebuie să i se ia veninul, un haos care trebuie separat. Unii o numesc mercur, alții leu verde, alții sulf, și toți au dreptate (p. 216–217). Dialogul are și momente de ironie fină: tânărul îi amintește mentorului de Hortensia și îi sugerează că și-ar fi putut cumpăra libertatea mai ieftin, sedusă de vreo nevastă de temnicer (p. 217–218).

Urmează fuga din Anglia. Un marinar încearcă să se sinucidă pentru că nu are pâine pentru copii, iar De la Croix îl îngrijește și îi cumpără o barcă (p. 219–221). Hullin vine la Londra deghizată în bărbat (p. 221). Le spune că a fost trimisă ca spioană de „ducele” care ordonase arestarea și le arată scrisoarea către ambasadorul Franței. Ambasadorul trebuia să ceară regelui Angliei extrădarea a „doi falsificatori de monedă care și-au rupt lanțurile în Franța” (p. 224–226). Detaliul are o logică juridică precisă: aurul alchimic e încadrat ca crimen falsi. Fug pe Tamisa, prin furtună, cu marinarul salvat (p. 229–231), apoi trec prin Gravesend, Dover și Ambleteuse (p. 229–232), ajung la Boulogne și de acolo la Nancy, în Lorena (p. 233).

Partea lorenă e dominată de iubirea lui Hullin pentru De la Croix. Acesta refuză căsătoria, pentru că filosoful trebuie să rămână liber (p. 234–236). Îl roagă chiar pe fiul lui să o curteze, ca să-i încerce statornicia (p. 236–238). Hullin refuză aproape tot din cele două sute de mii de livre oferite și cere doar o mănăstire (p. 242–245). Este arestată în Lorena (p. 247) și dusă la Paris în fața „ducelui D…, atotputernic atunci în Franța” (p. 254). Întâlnirea dintre fata care își apără iubitul și prințul care o curtează ca să afle ascunzătoarea adeptului e una dintre cele mai bine scrise scene ale cărții (p. 254–264). Un inel, cumpărat de duce de la un evreu trimis ca spion și care îi aparținuse tânărului narator, trădează legătura (p. 258–259, 272–273). Ducele se rușinează, renunță la urmărire, o eliberează pe Hullin și îi cere lui De la Croix doar să-l primească ucenic (p. 262–264). Hullin pledează pentru întâlnire: ce glorie ar fi pentru filosofie dacă lecțiile înțeleptului l-ar scoate pe prinț din desfrâul în care l-a împins „sfetnicul său intim, privit cu groază de tot neamul omenesc” (p. 267–268). Ducele moare însă brusc (p. 269).

Romanul nu dă nume, dar indiciile sunt limpezi. Un duce atotputernic în Franța, pasionat de alchimie, cu un sfetnic de faimă sinistră, mort pe neașteptate, nu poate fi decât regentul Filip de Orléans, mort subit în decembrie 1723. Sfetnicul e, cu mare probabilitate, abatele Dubois. Cronologia se potrivește cu restul romanului: Filip al V-lea, garda ducesei de Berry, bula Mississippi.

Ultima parte e un roman de călătorie presărat cu episoade exemplare. De la Croix se căsătorește cu Hullin (p. 270). La băile de la Aix-les-Bains, el îl demască pe un fals adept care îi storsese bani unui consilier al Parlamentului din Grenoble (p. 274–281). Șarlatanul folosea un truc cunoscut. Scotea din aur „partea colorantă”, numită de chimiști anima solis sau sulphur solis, ceea ce lasă aurul alb ca argintul, și o strecura apoi în creuzet ca „pudră de proiecție” (p. 280–281). Mărturisirea lui, intitulată „Întâmplările lui I. D. P.” (p. 282–291), e o mică frescă picarescă. Procuror într-un târg de lângă Montpellier, a câștigat un proces împotriva episcopului prin tertipuri și a fost alungat. La Paris s-a făcut copist pentru un chimist și a învățat de la el jargonul. A devenit „medic chimist” cu un brevet obținut prin soția lui, doică la copilul medicului regelui. A plagiat un manuscris de medicină și l-a tipărit ca pe o carte proprie (p. 283–285). La Londra a trăit pe spinarea unui măcelar credul, a înșelat vopsitori, un conte sărac și un chimist celebru. A plecat cu argintăria gazdei și cu ceasul unui străin, lăsând în urmă o ladă cu pietre (p. 286–291). Comentariul despre englezi e de un umor amar: un englez, „cinstit din fire”, crede greu că vrea cineva să-l înșele, iar experiența nu are nicio putere asupra lui (p. 287).

Urmează salvarea Mariannei, o fată care se aruncase în Saône ca să scape de un seducător care profita de sărăcia familiei. De la Croix îi vindecă tatăl și îi dă douăzeci de mii de livre pentru negoț (p. 293–297). Seducătorul, aflând de schimbarea de avere, vrea s-o ia de nevastă. Marianne îi răspunde că îl mai iubește, dar ar prefera să se arunce iar în apă decât să se mărite cu un om pe care nu-l poate respecta, și se retrage la mănăstire, la Lyon (p. 297–299). La Lyon, un fals surd care pariase că va dormi la un han plin ocupă patul naratorului și, a doua zi, își cere scuze cu un mic dejun princiar (p. 300–305).

Pe barca de pe Saône, naratorul se îndrăgostește fulgerător de Zinna, o fată de șaisprezece ani călătorind cu mătușa ei (p. 305–308). Mama lui adoptivă cade, se lovește și naște un copil mort (p. 308–310). Fugind noaptea la Chalon după Zinna (p. 310–311), tânărul e oprit la o răscruce de un necunoscut elegant. Acesta îi cere, cu pistolul în piept, să facă schimb de haine și îi oferă o pungă cu o sută de ludovici. Tânărul refuză banii (p. 312–313). E arestat la primul han în haina verde cu fireturi a străinului, i se pun cătușe și căluș și e dus direct la Bastilia (p. 313–315).

Paginile despre Bastilia au valoare documentară. Comandantul îl tratează bine din ordin special. Pereții camerei sunt acoperiți de inscripții: o marchiză care a stat acolo opt ani, un cavaler trei, un abate doi. Lumânările sunt atât de mici încât treizeci la o livră, rația pentru o lună, se consumă într-o singură noapte (p. 315–317). După opt zile e interogat. Se declară fiul unui negustor din Marsilia care și-a cedat afacerea unui anume Saint-Aubin (p. 317) și e eliberat după o lună, când De la Croix vine să-l ia împreună cu Saint-Aubin și Ambrosina (p. 318).

Deznodământul închide toate firele. Zinna e fiica Ambrosinei, cea pe care tatăl adoptiv i-o destinase oricum (p. 321–323). Fugarul căruia îi salvase viața era chiar De Rancé, maestrul lui De la Croix (p. 324). După nuntă, De la Croix pleacă cu soția la Torino să-și îmbrățișeze maestrul. Pe drumul de întoarcere sunt uciși amândoi de tâlhari în Alpii Savoiei (p. 324–325). Naratorului îi rămâne o cutiuță plină cu pudră. De zece ani o folosește cu prudență, numai pentru binefacere, ca să nu dea „umbrei binefăcătorului său” motiv să suspine (p. 325).

Ce spune cartea despre masonerie și de ce contează

Prima observație ține de momentul publicării. În 1810, la Viena, a pune în titlu „adevăratul secret al francmasonilor” nu era un gest neutru. Lojile fuseseră interzise în monarhie în 1795, iar procesul iacobinilor maghiari ai lui Martinovics, încheiat cu execuții în același an, legase pentru mult timp masoneria de conspirația politică în imaginarul autorităților. Báróczi o spune el însuși, când se teme că unii vor vedea în carte o scriere iacobină (p. 7). Teza romanului dezamorsează această suspiciune. Secretul masonilor nu e politic, ci hermetic și caritabil. Adeptul e loial regelui, se roagă, acordă milostenie, nu vrea să schimbe ordinea socială (p. 82) și preferă exilul conflictului. Chiar și atunci când e persecutat, prințul care îl urmărește e prezentat ca un om generos, abătut de un sfetnic rău (p. 267–268). Cartea poate fi citită ca o reabilitare a masoneriei într-un registru acceptabil pentru cenzura postrevoluționară: inofensivă politic, venerabilă prin vechime, utilă prin caritate.

A doua observație privește mitul de origine. Genealogia Adam, Noe, inițierea egipteană, Solomon, Templul, francmasonii (p. 195–196) și, mai ales, ideea că marii maeștri au păstrat simbolurile dar au retras cheia lor alchimică (p. 197) corespund foarte bine doctrinei sistemelor de grade înalte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În primul rând, a Rosacrucienilor de Aur, pentru care loja albastră era doar o anticameră a adevăratei inițieri hermetice și care au fost foarte prezenți la Viena și în Ungaria. Nu am găsit în text o dovadă de filiație directă, dar convergența e evidentă. Romanul mai păstrează opoziția, frecventă în epocă, dintre masoneria engleză „de prieteni onorabili” și cea franceză „degenerată în ospețe de carnaval” (p. 198–200), precum și ideea unei elite reale, puțin numeroase, ascunse în spatele instituției vizibile.

A treia observație, utilă pentru istoria acuzațiilor antimasonice, decurge din cea de mai sus. Același material poate fi citit în două sensuri. În intenția autorului și a traducătorului, el e o apologie: secretul e binefăcător, iar bogăția inepuizabilă e pusă în slujba săracilor. Pentru un cititor ostil, imaginea unei societăți secrete care deține sursa aurului, îi ocolește pe regi, are agenți în toate țările și își cunoaște membrii după semne e exact materia primă a mitului puterii oculte masonice. Cartea arată cât de subțire e granița dintre legenda de legitimare și legenda de acuzare.

A patra observație e juridică. Romanul e plin de situații pe care un jurist le recunoaște imediat. Arestarea fără acuzație pe ordin regal, sigilarea și ridicarea bunurilor (p. 129–130) și detenția la Bastilia (p. 315–317) ilustrează mecanismul lettres de cachet. Încadrarea aurului alchimic ca falsificare de monedă, în scrisoarea de extrădare (p. 226), are corespondent în prefață, unde Báróczi îl citează pe Johannes Andreae la rubrica de crimine falsi (p. 53). Monetăria care recunoaște un aur „anormal” (p. 211) arată că suveranul are tot interesul să controleze secretul. Avizul Facultății de Drept din Leipzig din 1715 despre aurul transmutat al contesei Erbach (p. 55–56) e un mic caz de regim matrimonial și de drept de proprietate asupra unui bun transformat. Refuzul naratorului de a invoca minoritatea împotriva cămătarilor (p. 137), legitima apărare a lui Saint-Aubin (p. 111) și escrocheriile lui I. D. P. (p. 282–291) completează tabloul. Argumentul probatoriu al prefeței, cu cei doi-trei martori suficienți pentru o condamnare capitală (p. 62), merită un studiu separat despre felul în care teoria probelor judiciare a fost folosită ca epistemologie.

A cincea observație e economică. Cartea pricepe că aurul nelimitat e mai degrabă o povară decât un privilegiu. Adeptul trebuie să vândă discret, prin intermediari, și să nu atragă atenția monetăriilor. Bogăția speculativă a acțiunilor Mississippi (p. 159–164) e pusă în contrast cu bogăția ca administrare, după pilda talanților, pe care De la Croix o invocă explicit: nu are voie să-i îngroape, trebuie să „negustorească” cu ei chiar cu prețul libertății (p. 214). Iar observația lui Báróczi despre hârtia-monedă vieneză care nu se mai poate schimba în argint (p. 33) dă acestui contrast o actualitate imediată în 1810.

A șasea observație ține de istoria culturală maghiară și ardeleană. Báróczi e un traducător care își explică opțiunile în note. Păstrează expresia „a face onorurile mesei” ca să o facă cunoscută maghiarilor (p. 89). Înlocuiește „triumvirat” cu „trifoi”, háromlevelű fű, pentru că nu găsește un echivalent la fel de scurt (p. 119). Glosează pe entremetteuses prin keríttőnék (p. 94). Explică ce valorează un ludovic, o guinee sau un sol în monedă locală (p. 74, 231, 302). Maghiarizează numele: Saint-Aubin devine Szentoben, camerista franceză devine Örzse (p. 134). Mai important, prefața lui e un document despre o mentalitate. Un fost iluminist, traducător al literaturii franceze moderne, își asumă la sfârșitul vieții o poziție socotită „obscurantistă”, apără alchimia ca știință experimentală și pune pe același plan transmutația, electricitatea și magnetismul animal. Faptul că un ardelean născut lângă Alba Iulia a scris singura lucrare de alchimie din literatura maghiară, păstrată azi la Cluj, o face cu atât mai interesantă pentru cercetarea locală.

Cartea nu e o capodoperă literară. Construcția e episodică, coincidențele sunt numeroase, iar finalul e grăbit. Valoarea ei stă în altă parte. E un document despre cum își imagina Europa de la sfârșitul secolului al XVIII-lea relația dintre masonerie, alchimie și caritate. E o mărturie despre Viena lui Báróczi, cu spitalele, monedele și bancnotele ei. Și e un text care merită o ediție critică și o traducere românească, măcar pentru prefață și pentru capitolul despre originile francmasoneriei (p. 195–200). Báróczi a scris că, chiar dacă alchimia ar fi o eroare, merită cunoscută ca celebris error. Același lucru se poate spune despre carte.

Bárótzi Sándor (trad.), A’ mostani Adeptus vagy is a’ szabad kőmívesek’ valóságos titka, Béts, Haykul Antal, 1810, 325 p. Exemplar: BCU „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, cota FG 101727.