Am fotografiat zilele acestea câteva piese din colecție: patru medalii ale unor loji românești de după 1990, o bijuterie de lojă elvețiană de dinaintea Primului Război Mondial și medalia bătută de Marele Orient al Italiei la două sute de ani de la întemeiere. Le pun aici una lângă alta, cu ce se poate citi pe ele.

Mai întâi o lămurire pentru cei care nu sunt obișnuiți cu datele de pe medaliile masonice. Anul este socotit după Anno Lucis, „anul Luminii”, adică anul calendaristic la care se adaugă patru mii. Un 6005 A∴L∴ înseamnă, așadar, 2005, iar un 5925 înseamnă 1925.

Prima piesă vine de la Dunăre. Pe ea scrie R∴L∴ Sf. Gheorghe, Orientul Giurgiu, 8.05.6001 A∴L∴, deci 8 mai 2001. În câmp este Sfântul Gheorghe călare, străpungând balaurul, în desenul pe care îl știm din icoane. Alegerea nu are nimic întâmplător: tradiția leagă chiar numele orașului de cel al sfântului. Aurirea a crăpat pe alocuri și lasă să se vadă metalul de dedesubt, ceea ce îi dă piesei un aer mai vechi decât vârsta ei reală.

A doua vine din Valea Jiului: R∴L∴ Mistria nr. 190, Or∴ Petroșani, 7.11.6005 A∴L∴, adică 7 noiembrie 2005. Desenul este de o simplitate care îmi place mult. O singură unealtă, mistria, iar pe lama ei, gravate mărunt, echerul și compasul. Mistria este unealta cu care se întinde mortarul ce leagă pietrele între ele, și puține simboluri spun mai limpede ce ar trebui să fie o lojă. Cealaltă față poartă însemnele Marii Loji Naționale din România, echerul și compasul lucrate ornamental, între două ramuri.

A treia este o medalie de bronz cu toartă, făcută să fie purtată. Pe o față scrie M∴L∴N∴R∴ și R∴L∴ Meșterul Manole, iar de o parte și de alta stau două date: 18.02.5925 și 18.02.6005. Între ele sunt optzeci de ani, iar cifra 80 este așezată chiar în inima compasului, acolo unde de obicei se află litera G. Compoziția adună aproape tot ce vede un ucenic când intră în templu: cele două coloane, B și J, pavajul mozaicat, ochiul în triunghi deasupra. Numele de Meșterul Manole a fost purtat în Bucureștiul interbelic de o lojă a oamenilor de litere și de artă, iar medalia leagă anul 2005 de acel 1925. Pe cealaltă față, în jurul echerului și compasului, stau inițialele I∴G∴M∴A∴A∴U∴ și cuvintele „Masoneria Universală”.

A patra este cea mai timpurie dintre cele românești și, tocmai de aceea, cea mai grăitoare pentru felul în care arăta masoneria noastră la câțiva ani după redeșteptare. Poartă anul 1995 și inscripția „Orientul București, Loja XIX București”. Pe o față, sub cuvintele „Masoneria Universală”, sunt echerul și compasul, ramuri de laur și cele două coloane. Pe cealaltă, un sfânt militar cu nimb, în armură și cu mantie, sprijinit într-o lance cu cruce, între soare și luna înconjurată de stele, sub fațada unei clădiri. Silueta trimite la stema Bucureștiului. Merită observat și un amănunt de text: pe această medalie obediența se numește „Marea Lojă Națională a României”, pe când piesele de după 2000 scriu „din România”.

Cu a cincea piesă trecem în altă lume și în alt secol. Este bijuteria Lojii „Le Progrès” din Orientul Lausanne, un triunghi argintiu cu un soare care răsare și își trimite razele până în vârf, cu câte o stea în fiecare colț și cu anul 1913 la bază, cel mai probabil anul întemeierii. În Elveția, ca și în spațiul german, fiecare lojă își are propria bijuterie, pe care frații o poartă la piept, iar aceste piese sunt printre cele mai frumoase lucruri pe care le poate strânge un colecționar. Panglica este roșie cu alb, culorile Lausannei și, deopotrivă, ale Elveției. Soarele care răsare spune același lucru ca numele lojii.

Ultima este de departe cea mai grea, la propriu. Medalia de bronz a Marelui Orient al Italiei, 1805–2005, a fost bătută la bicentenarul obedienței întemeiate la Milano în vremea lui Napoleon. Desenul este semnat pe avers de Paolo Portoghesi, unul dintre marii arhitecți italieni ai secolului trecut, autorul Moscheii din Roma. Se vede mâna arhitectului: echerul și compasul nu sunt așezate pe un fond neutru, ci peste un soare cu raze ondulate, ca o flacără, iar instrumentele au textură de lemn și de metal lucrat. Reversul este neted și poartă doar o semnătură gravată, cu marca atelierului lângă margine. Piesa stă în cutia ei albastră, de catifea.

Puse laolaltă, cele șase piese arată cât de diferit poate vorbi același limbaj. Medaliile românești sunt tinere și se grăbesc să spună tot: numele lojii, numărul, orientul, data. Bijuteria din Lausanne spune un singur lucru și îl spune de peste o sută de ani. Medalia italiană își îngăduie luxul de a chema un arhitect celebru. Toate folosesc însă aceleași câteva semne, pe care un mason din Petroșani și unul din Lausanne le citesc la fel.