La ședința Academiei Române din 15 iunie 1934, Alexandru Lapedatu a citit în fața Secțiunii Istorice un memoriu despre o carte pe care, spune el cu o urmă de reproș colegial, cercetătorii trecutului nostru o lăsaseră neștiută: Narrative of a mission of inquiry to the Jews from the Church of Scotland in 1839, tipărită la Edinburgh, la William Whyte et Co., în 1843. Autorii ei erau doi clerici scoțieni, Andrew A. Bonar și Robert Murray McCheyne, trimiși în Orient de Comitetul pentru convertirea evreilor, instituit de Congresul general al Bisericii scoțiene, comitet al cărui secretar era chiar Bonar. Atenția lui Lapedatu fusese atrasă asupra scrierii de publicista Sanda I. Mateiu, care i-a pus la dispoziție traducerea capitolelor privitoare la Țările Române și datele despre autori, procurate direct de la urmașii acestora din Scoția.

Cei doi nu erau călători oarecare. Bonar, născut în 1810 dintr-o familie de cărturari, își făcuse studiile la Edinburgh, avea să primească în 1873 titlul de doctor în teologie, iar în 1878 avea să fie ales Moderator al Bisericii scoțiene; a murit în 1892, la o vârstă foarte înaintată. McCheyne, poet și pictor de talent, suferind de piept, a murit tânăr, în 1843 (Lapedatu dă data de 25 ianuarie; biografiile scoțiene dau 25 martie), în timpul unei epidemii de tifos, iar moartea lui a fost trăită în Scoția ca un doliu național. Biografia scrisă de Bonar, ca omagiu al prieteniei lor, s-a tradus în mai multe limbi și continua să apară în ediții noi și la data când Lapedatu vorbea. Tot lui Bonar i se datorează desenele care ilustrează relatarea, iar Academia le-a reprodus în memoriu la mărimea originalelor: căruța de poștă, crucea împodobită de pe turnurile bisericilor, surugiul, crucea de piatră de la marginea drumului, satul Buzău cu fântâna cu cumpănă, țăranul român, jugul de boi.

Lapedatu insistă asupra unui paradox care dă valoare izvorului. Cei doi au lăsat în mod deliberat pe planul al doilea împrejurările geografice, istorice, politice, sociale și culturale ale țărilor pe care le-au străbătut, fiindcă îi interesa în primul rând starea evreilor și posibilitatea de a-i aduce, cum scriu ei, la staulul dreptei credințe. Tocmai de aceea, notațiile lor despre țară nu sunt nici curtenitoare, nici polemice: sunt colaterale, adunate de un ochi antrenat să observe. Nefiind preveniți, apar obiectivi. Lapedatu își organizează expunerea în trei părți, dintre care primele două fac obiectul comunicării din 15 iunie: aspectul naturii și civilizația țării, apoi clasele sociale cu îndeletnicirile, obiceiurile și stările economice, culturale și politice. Partea a treia, cea despre evrei, este rezervată unei comunicări speciale, în vinerea următoare. Merită reținut și motivul suplimentar invocat de Lapedatu pentru importanța cărții: misiunea anglicană pentru convertirea evreilor din București s-a întemeiat ca urmare directă a acestei călătorii.

Plecați din Londra la începutul lui aprilie 1839, cei doi au trecut Canalul pe la Dover, apoi Paris, Lyon, Marsilia, Genova, Civitavecchia, Malta, Sira, Alexandria, Damietta, Ierusalim, Beirut, Cipru, Smirna și Constantinopol, de unde au pornit spre Țările Române. Au intrat pe apele Dunării la 28 august, prin gura Sulinei, cu un popas de o jumătate de oră la Tulcea, „oraș turcesc pe malul bulgăresc”, și au ajuns a doua zi la Galați. Au stat o săptămână în carantină și au intrat în oraș abia la 5 septembrie. În aceeași seară au plecat la Brăila, iar la 7 septembrie, tot seara, spre București, prin Slobozia și Obilești, unde au ajuns a treia zi dimineața și au rămas cinci zile. La 13 septembrie au pornit spre Iași, prin Buzău, Râmnic, Focșani, Tecuci, Bârlad și Vaslui, ajungând la 17 septembrie, înainte de apusul soarelui, în ajunul Ispășirii. După trei zile au plecat spre Cernăuți prin Botoșani, au trecut granița în Bucovina la 22 septembrie, intrând în carantina austriacă de la Bosancea, iar prin Suceava și Siret au ajuns la 28 septembrie la Cernăuți. Au trecut Nistrul pe la Zalesky și s-au întors la Londra la începutul lui noiembrie, în același an. Trei săptămâni, în total, petrecute la noi.

Prima impresie se formează în carantina de lângă Galați, „primitivă și inospitalieră”, unde vine să-i vadă consulul englez Charles Cunningham. Țara era pentru ei Dacia veche, iar locuitorii, cu îmbrăcăminte de pânză, chimire late de piele, opinci pe care le identifică drept sandale romane, plete lungi și nepieptănate, pălării negre cu boruri mari, erau, își spun, urmașii barbarilor care tulburaseră de atâtea ori Imperiul roman. Peisajul îl compun turme numeroase pe pășuni nesfârșite și șiruri lungi de căruțe greoaie și șubrede, cu scârțâitul prelung al roților neunse, trase de boi puternici sau de cai mărunți, câte patru sau chiar câte opt la olaltă.

Galațiul are 10.000 de locuitori, multe străzi pavate cu scânduri și multe încă nepavate, pline de praf vara și de noroi iarna, case de lemn tencuite și acoperite cu stuf, unele biserici tot de lemn, cârciumi în toate ulițele și cuiburi de berze în turnuri și hornuri, pe care locuitorii nu le distrug, fiind păcat. Dincolo de șanțul orașului, o movilă de pământ marchează locul unde Ipsilanti și grecii săi fuseseră exterminați de turci, în 1821. Brăila, cu 6.000 de suflete, li se pare mai curată și mai aerisită, cu case de cărămidă cu un singur cat, plantații de salcâmi și chiar de măslini, iar comerțul cu grâne o face să crească în importanță.

Drumul spre București ține 120 de mile și se face cu brașoveanca împrumutată de consul, o trăsură fără arcuri, la care se înhamă toți cei doisprezece cai tocmiți pentru căruțe. La fiecare poștă sunt treziți de oameni care le cer plata („dă menzil, domnule!”) și podorosna, legitimația de călătorie. Poștele sunt căsuțe cu două sau trei încăperi nemobilate, caii de schimb sunt totdeauna la păscut și se aduc cu mare zăbavă, iar surugiii se opresc mereu, să dea fuga la vreun bordei să-și aprindă pipele. Pe Bărăganul acela necultivat, cu colibe primitive din loc în loc, cei doi fac un experiment care merită citit de orice jurist obișnuit cu latina: le arată gazdelor vitele, spun vacca et boves, iar omul zâmbește și zice „vaca și boii”; cer lac și sunt corectați cu „lapte”; află apoi că cabalus e cal, casa e colibă, aqua e apă, panis e pâine, furca e furculiță, iar vasul de fiert e căldare. Pe drum culeg și altele: funie, oiștea legată (ligare), „nu este”, „este, acru, nu dulce”. Un hamal, în fine, îi întreabă direct: „nu știi românește, domnule?”. Pe 120 de mile între Brăila și București întâlnesc două așezări: Slobozia, unde la mănăstire nu mai erau călugări, ci doar un stareț cu doi diaconi, și Obilești.

La București ajung la ora trei din noapte. La hanul rusesc nu e loc, nici la Casina di Martini, iar un evreu care mergea la sinagogă îi conduce la Hanul lui Manuc, de pe malul Dâmboviței, o clădire care acoperă aproape un hectar: la parter grajduri și remize, la primul etaj călătorii în trecere, la al doilea cei care stau mai mult de șase luni, cu o galerie de jur împrejur pe care ședeau grupuri de ruși, unguri, greci. Aici Bonar face o notă pe care Lapedatu o reține: aceasta este dispoziția caravanseraiurilor orientale și ea ne dă o idee despre staulul din Betleem, unde Iosif și Maria au rămas la parter, între vite și trăsuri. Se mută apoi la Hanul Simeon, ținut de un grec, unde vine să-i salute consulul britanic Colquhoun. De la el află că Bucureștii au 120.000 de locuitori, 366 de biserici ortodoxe, una catolică, una luterană, una calvină și nicio moschee, mahomedanii neavând dreptul de a poseda bunuri în Țările Române.

Orașul e clădit pe o câmpie mlăștinoasă; cu câțiva ani înainte era pavat cu scânduri aruncate peste străzile pline de apă și noroi, care exalau miasme dătătoare de friguri și malarie, iar rușii le distruseseră, canalizând ulițele. Clopotnițele, foarte numeroase, sunt acum ușoare, de lemn și tinichea poleită care orbește la soare, fiindcă cele de zid fuseseră dărâmate de cutremurele dese. Casele stau izolate în grădini cu viță și pomi roditori, iar fiindcă sunt de lemn, incendiile sunt frecvente și periculoase, așa că un turn care domină orașul e păzit zi și noapte de oameni însărcinați să dea alarma. La 11 septembrie merg la Mitropolie, la Te-Deumul pentru ziua de naștere a domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Domnul lipsește; sunt de față toți marii boieri, în frunte cu ex-prințul Serbiei, Miloș Obrenovici, în uniformă purpurie, cu spada și cingătoarea bătute în diamante. Mitropolitul poartă o mitră cu o cruce de diamante în vârf. Amvonul, minunat, e arareori sau deloc ocupat, iar cei doi notează sec că decorațiile lui pompoase suplinesc cuvintele de viață care ar trebui rostite de acolo. Rămân după slujbă să observe cucernicia credincioșilor în fața moaștelor Sfântului Dumitru și izbucnesc: ce vulgară idolatrie, să vezi atâția oameni respectabili și inteligenți îndeplinind astfel de devoțiuni superstițioase.

De la București spre Iași sunt unsprezece poște până la Focșani. Se rupe oiștea brașoveancăi și trei ceasuri se pierd cu reparația. Urmează pagina pe care Lapedatu o citează integral, spunând că ar fi păcat să nu fie cunoscută din cuvânt în cuvânt: cei doi surugii, cu pieptarele lor valahe, cu mânecile largi ale cămășii, cu cizme înalte, căciuli mici de blană și pletele în vânt, plesnind din bice și făcând să răsune pădurile, erau foarte pitorești; aerul era delicios, câmpiile păreau că zboară pe lângă ei, iar când încălecau strigau „Hii!” și toți caii porneau dintr-odată, cu un țipăt ca de vulpe care începe încet și se preface într-un strigăt prelung. La Focșani, Milcovul desparte cele două părți ale orașului, „ca și cele două țări surori”, iar pașapoartele trebuie vizate întâi la ispravnicul ținutului, unde se făcea ordine cu cnutul, apoi la poliția valahă, la cea moldovenească și în sfârșit la vice-consulul britanic. La frontieră funcționarul dormea, iar soldații de pază nu știau nici scrie, nici citi, așa că a trebuit așteptat până aproape de răsăritul soarelui.

La Bârlad, oraș de 10.000 de locuitori, intră la biserica principală și găsesc un preot, trei diaconi și niciun credincios, cu rugăciuni grăbite, fără devoțiune și fără melodie; la o biserică de lemn, preotul dă răspunsurile cu câțiva copii în zdrențe, doi moși și șase babe. La Iași, unde consulul englez Gardner îi găzduiește la Hôtel St.-Pétersbourg, ținut de un evreu botezat la ortodocși, află că orașul a progresat mult, că străzile nu mai sunt pavate cu scânduri, că are vreo 70 de biserici și o climă mai sănătoasă decât Bucureștiul, dar și că teama de Dumnezeu lipsește. Drept dovadă li se povestește seara de ianuarie 1838, când un cutremur puternic a zguduit orașul înaintea unui mare bal la curte: consulul credea că nu va veni nimeni, s-a dus totuși, a găsit salonul iluminat feeric și lumea adunată, tăcută și palidă ca moartea, cu o crăpătură mare în ziduri, până când unul dintre musafiri a început un cântec, podelele au fost curățate de moloz și dansul a pornit cu veselie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Punctul cel mai instructiv al relatării este trecerea graniței. Seara, la 22 septembrie, intră în carantina austriacă și scriu: „Intrarăm acum într-altă împărăție a acestei lumi, unde Satana își are tronul, până ce va sosi timpul când va deveni Împărăția Dumnezeului nostru și a Hristosului său”. Judecata teologică e dură, dar observația practică merge exact invers: cinci zile de carantină într-o așezare plăcută și sănătoasă, curățenie pretutindeni, personal deosebit de civilizat și politicos, conversații cu medicii în latinește. Mai departe, drumul duce printre garduri de nuiele cu streșini, șoseaua e pavată și bine întreținută, casele sunt mai confortabile decât în Moldova, aspectul țării este „mai civilizat”, iar drumurile sunt excelente, „ca pretutindeni în Austria”. Cernăuțiul are străzi largi, curate, case cu două și trei etaje, cazărmi și clădiri publice mari. Aceeași populație românească, aceeași geografie, altă administrație. Diferența de nivel pe care o consemnează doi oameni care traversează într-o singură seară o frontieră spune mai mult despre ce înseamnă instituțiile decât multe pagini de teorie.

Partea a doua a comunicării adună notațiile despre clasele sociale. Moldova le apare o țară interesantă, dar foarte înapoiată în civilizație: guvernul apasă locuitorii cu dări, iar fiecare proprietar de pământ are dreptul să ceară țăranilor optzeci de zile de lucru și zece la sută din venitul lor. Munca e totuși bine plătită, un lucrător capătă până la șase piaștri pe zi, iar cu un piastru cumpără un kilogram de carne. Țara ar fi foarte roditoare dacă ar fi lucrată; i se spune Peru-ul grecilor. Se taie anual 400.000 de vite pentru seu, dintre care 250.000 se exportă la Constantinopol. Limbile clasei culte sunt greaca modernă și franceza, iar limba valahă e a poporului de jos. Valahia ar putea hrăni douăsprezece milioane de locuitori, dar are două, fiindcă nu sunt brațe care să poarte plugul; aproape trei sferturi din pământ, ca și în Moldova, este proprietatea mănăstirilor, multe închinate locurilor sfinte străine, de la Athos și de la Sinai, arendate autohtonilor la prețuri rezonabile. Pe lângă grâne se exportă cantaride, lipitori trimise în cantități imense la Paris și păr de porc, mare și tare, vândut în Anglia pentru fabricarea periilor.

Notația despre pământ merită desfăcută separat, fiindcă este cea mai importantă din tot memoriul pentru un jurist. Proporția de aproape trei sferturi este o impresie de călător, nu o măsurătoare cadastrală, și aproape sigur exagerează; ea reproduce însă ceea ce doi străini bine informați auzeau în 1839 de la consuli și de la boierii cu care stăteau de vorbă, iar fenomenul din spatele cifrei era cât se poate de real. Evaluările istorice ulterioare, mai prudente, situează întinderea moșiilor mănăstirești închinate în jurul unui sfert din suprafața celor două Principate, cu concentrări masive în zonele fertile. Chiar și așa, vorbim despre cea mai mare masă funciară a țării, scoasă practic din circuitul economic intern.

Regimul juridic al acestor moșii este cel care explică totul. Ele aparțineau unor mănăstiri „închinate”, adică puse, prin acte de danie succesive ale domnilor și boierilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, sub autoritatea unor locuri sfinte din afara țării: Muntele Athos în primul rând, apoi Patriarhiile de Ierusalim, Antiohia și Alexandria și mănăstirea Sinai. Închinarea fusese gândită ca un act de pietate și, în vremuri de presiune otomană, ca o formă de protecție a patrimoniului. Cu timpul, ea s-a transformat în ceva foarte apropiat de o administrare extrateritorială: egumenii erau numiți din afară, veniturile plecau din țară, obligațiile asumate prin actele de danie (întreținerea de spitale, școli, milostenii) erau îndeplinite parțial sau deloc, iar moșiile erau arendate, exact cum notează și cei doi scoțieni, unor arendași autohtoni. Statul nu avea nici control fiscal serios, nici pârghii de constrângere. Un sfert din țară funcționa în afara ei.

De aici decurge, cu o logică aproape mecanică, actul din 13/25 decembrie 1863. Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești, propusă de Mihail Kogălniceanu și promulgată de Alexandru Ioan Cuza, a trecut cu o majoritate zdrobitoare și a readus în proprietatea statului toate moșiile mănăstirești, închinate și neînchinate. Nu a fost o confiscare pură: statul român a oferit o despăgubire, cifrele vehiculate în epocă fiind de ordinul a optzeci și două de milioane de lei, din care se deduceau aproximativ treizeci și unu de milioane reprezentând restanțe și obligații neonorate ale așezămintelor, ceea ce lăsa în jur de cincizeci de milioane efectiv plătibili. Locurile Sfinte au refuzat suma, au cerut arbitraj internațional și au respins soluția în bloc; în 1867, după ce oferta a rămas fără răspuns, guvernul român a retras-o și a închis chestiunea unilateral. Pământul astfel recuperat a devenit baza materială a reformei agrare din 1864, adică exact răspunsul la ceea ce observaseră misionarii: o țară care ar fi putut hrăni douăsprezece milioane de oameni și avea două, fiindcă nu erau brațe care să poarte plugul, și fiindcă pământul nu aparținea celor care îl lucrau.

Supărarea grecească a fost pe măsură. A urmat o ruptură de durată cu Patriarhia Ecumenică, iar în memoria athonită și în istoriografia bisericească greacă actul lui Cuza a rămas înregistrat ca o deposedare, nu ca o normalizare. Relațiile s-au reașezat treptat, prin recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 și prin prezența românească statornică la Athos, la schiturile Prodromu și Lacu, dar subiectul nu s-a stins niciodată complet și revine în discuție ori de câte ori se scrie despre patrimoniul athonit. Este unul dintre puținele contencioase de drept patrimonial din secolul al XIX-lea care încă produce ecouri, la o sută șaizeci de ani distanță.

Boierii Moldovei nu sunt oameni educați și își petrec vremea la baluri și cărți de joc; cei ai Valahiei locuiesc toți în Capitală, își vizitează rar moșiile, iar despre unii se spune că nu le-au văzut niciodată, lăsându-le pe mâna arendașilor care caută să se îmbogățească cât mai mult. Alexandru Ghica ar fi sub influența Rusiei și nu-l egalează în talent pe Mihail Sturdza. Există o cameră, Divanul, aleasă de cetățenii cu rang și avere, care ajută la guvernare, dar funcționarii nu sunt oameni de caracter, iar tribunalele sunt grozav de corupte: cea mai sigură cale de a avea câștig de cauză în țara aceasta este să mergi la judecător cu o pungă de bani. Cei doi adaugă totuși, cu onestitate, că sunt și valahi cinstiți care își pun toată inima pentru progresul țării lor. Divorțul, ușor de obținut și nesocotit rușine, li se pare o plagă a clasei boierești, iar despre preoții din Moldova scriu că cel puțin o jumătate de duzină pot fi găsiți la orice oră prin cârciumi, bând în public.

Despre țărani judecata e mult mai caldă. Poporul din Moldova pare foarte muncitor și nu stă toată ziua cu pipa în gură, ca în Răsărit; femeia ia parte la munca obștească și toarce chiar și umblând. Țăranii de la câmpie din Valahia le apar însă o rasă slugarnică, iar adevăratul țăran român, spun ei, se găsește în munții Carpați: om netemător și independent, care își îngroapă banii în pământ și umblă cu pas mândru. Încălțămintea lui, din piele netăbăcită de capră, legată de picior cu curele, este pentru cei doi o rămășiță a sandalei romane.

Cea mai grea pagină rămâne cea despre romi. Sunt 18.000 în Moldova și 80.000 în Valahia, aproape toți robi, cumpărați și vânduți după poftă. Unul fusese vândut de curând cu 200 de piaștri, prețul obișnuit fiind 500; cinci lire era prețul curent pentru bărbați, iar femeile se vindeau mai ieftin, vânzarea făcându-se prin tocmeală. Sunt cei mai buni meseriași din țară, fierarii și zidarii se recrutează mai ales dintre ei, femeile trec drept cele mai bune bucătărese, iar muzica vocală și instrumentală o iubesc și o fac excelent. În drumul spre Galați, călătorii văd de aproape o colonie de romi care le amintește satele sărace de pe valea Nilului: cei mari în zdrențe, copiii goi, purtați pe umeri sau subsuoară, muncind la cărămizi în dogoarea soarelui. Numărul lor, ignoranța lor, decăderea lor cheamă cu glas tare ajutorul unor misionari creștini, exclamă cei doi, cu vădită îndurerare. Robia avea să fie desființată abia peste șaisprezece ani în Moldova și șaptesprezece în Valahia.

Lapedatu își încheie comunicarea cu o apreciere de izvorist: știrile și mărturiile acestea, culese în trei săptămâni de drum, vin de la spiritul de observație și de la simțul critic al unor oameni culți, care știau să privească în miezul lucrurilor, se informau serios și nu se lăsau, ca alți călători, seduși de aparențe și de închipuire. Fără a manifesta vreo simpatie deosebită pentru țară și locuitorii ei, autorii apar nepreveniți și obiectivi, iar relatarea lor constituie, pentru stările de lucruri de la începutul epocii regulamentare, un important izvor de documentare.

Merită citit acest text cu creionul pe hartă și cu ochiul pe calendar. Sunt mai puțin de două veacuri de atunci, adică vreo șase generații, o distanță pe care o acoperă memoria a trei sau patru bunici puși cap la cap. În 1839, capitala unei țări care astăzi are aproape nouăsprezece milioane de locuitori avea 120.000 de suflete, case de lemn, un turn de foc și clopotnițe de tinichea, iar între Brăila și București, pe 120 de mile, se găseau două sate. Un drum care astăzi se face în două ore lua trei zile și două nopți, cu doisprezece cai și cu oiștea ruptă la prima poștă. La graniță, funcționarul dormea, iar soldații nu știau nici să scrie, nici să citească. Cea mai mare parte a pământului bun al țării, în percepția contemporanilor aproape trei sferturi, aparținea mănăstirilor, iar cele mai întinse moșii erau închinate Athosului și celorlalte locuri sfinte din afara hotarelor, cu venituri care ieșeau din țară și cu egumeni numiți din afară. Țăranul datora optzeci de zile de muncă și zece la sută din venit. Zeci de mii de oameni se vindeau cu bucata, la tocmeală. Iar despre justiție, doi observatori străini, care nu aveau niciun interes să ne flateze sau să ne defăimeze, scriau că se câștigă procesul mergând la judecător cu o pungă de bani.

De acolo am plecat. Între timp au venit Unirea, dezrobirea, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, codurile, independența, universitățile, calea ferată, apoi statul de drept scris și, cu întârzierile lui, practicat: o instanță constituțională, o Curte de la Luxemburg în fața căreia avocați români pledează în cauze care schimbă interpretarea dreptului european, o administrație care, cu toate frustrările ei zilnice, nu mai are nevoie de cnut ca să facă ordine la un birou de pașapoarte. Nivelul la care doi scoțieni consemnau cu uimire că se poate conversa în latinește cu medicii de carantină, imediat ce treci granița, este astăzi nivelul de la care discutăm despre digitalizarea dosarului electronic sau despre prețuri de transfer.

Este bine să recitim astfel de pagini nu ca să ne consolăm, ci ca să ne calibrăm. Ele arată cât de repede se poate urca, atunci când se schimbă instituțiile, și cât de încet se schimbă anumite obiceiuri: observația despre tribunale și punga de bani încă lasă un gust neplăcut, la aproape două sute de ani distanță, și tocmai de aceea trebuie citită. Restul, însă, măsurat onest de la 1839 la 2026, este unul dintre cele mai spectaculoase salturi făcute de o societate din această parte a Europei. Cine vrea să înțeleagă unde am ajuns trebuie mai întâi să vadă limpede de unde am plecat, iar Bonar și McCheyne, care nu ne iubeau în mod deosebit și nu aveau de ce să ne menajeze, ne oferă exact acea imagine neretușată de care avem nevoie.

Memoriul lui Alexandru Lapedatu, „Doi misionari scoțieni în Țările Române acum o sută de ani”, poate fi citit în întregime în biblioteca digitală a BCU „Lucian Blaga” Cluj-Napoca.