Când Institutul Social Român a deschis seria celor 23 de prelegeri despre viitoarea Constituție a României întregite, primul cuvânt i-a revenit lui Nicolae Iorga. Tema anunțată era „Istoricul Constituției românești”, iar publicul se aștepta, probabil, la o poveste despre 1866. Iorga a refuzat-o din primele fraze. Despre Constituția de la 1866, spune el, un istoric nu are ce povesti, fiindcă ea nu are istorie: este traducerea unui text apusean, făcută fără Kogălniceanu și fără nicio legătură cu trecutul țării. O haină lucrată de un croitor excelent, dar pentru alt trup, pe care am purtat-o o jumătate de veac fără alt efect decât o ipocrizie în plus.

Miza prelegerii este alta și merită recitită astăzi. Iorga susține că românii au avut o constituție cu mult înainte de a avea un text constituțional. Era nescrisă, dar cunoscută, invocată și restabilită ori de câte ori era călcată. Faptul că juriștii și oamenii politici ai anului 1921 nu o cunoșteau nu dovedea, în ochii lui, că ea nu a existat. Partea cea mai densă a demonstrației privește veacurile de dinaintea fanarioților, și la ea mă opresc aici.

Trei idei la Argeș, pe la 1300

Iorga nu pretinde că primii voievozi ar fi avut o doctrină constituțională. În secolul al XIV-lea, spune el, o asemenea idee ar fi căutată zadarnic în toată Europa, iar Magna Charta și Bula de Aur a lui Andrei al II-lea, invocate de englezi și de unguri, sunt simple garanții de privilegii pentru clasa stăpânitoare. Ceea ce găsește însă la întemeierea Țării Românești este un titlu care spune mult: „Domnie a toată Țara Românească”.

În acest titlu citește trei idei. Prima este ideea națională, fiindcă statul se definește prin neamul care îl locuiește. A doua este ideea teritoriului hotărnicit: nu un stat „al românilor” oriunde s-ar afla ei, ci al unei țări cu margini știute. Comparația este cu vecinii din Balcani, care urmăreau idealul medieval al cuceririi Constantinopolului și s-au prăbușit sub o sarcină prea grea. A treia este ideea Domniei. „Domn” vine din „dominus”, titlul împăratului roman, și Iorga observă, nu fără ironie, că trecerea de la Domn la Rege în 1881 a fost, istoric vorbind, o scădere. Domnul de la Argeș deține plenitudinea puterii, în felul împăraților Romei și ai Bizanțului.

De aici o consecință importantă: lipsa feudalității. La noi nu a existat o aristocrație în sens apusean. Boier era cel care ținea de la Domn o dregătorie, iar când o pierdea redevenea un simplu particular. Iorga recunoaște că descoperirea mormintelor de la Argeș, cu stofe scumpe, cingători lucrate de argintari apuseni și inele de aur, l-a silit să-și corecteze vechea părere despre un stat pur țărănesc. Exista o dinastie cu legături în afară, de pildă cu Piaștii prin căsătoria fiicei lui Nicolae Alexandru cu ducele de Oppeln, și exista în jurul ei o clasă stăpânitoare.

Ideea politică rămâne totuși țărănească la rădăcină. Domnul îl continuă pe voievod, iar voievodul adună sub el grupuri de sate conduse de juzi. Judele era ales, și Iorga dă exemplul Săliștei, unde încă în secolul al XVI-lea alegerea se făcea la biserică, după obiceiul românesc, prin delegați ai fiecărui cartier al satului. De la jude la voievod și de la voievod la Domn s-a păstrat același amestec: tendință dinastică și alegere. La moartea unui Domn, urmașul se lua din același neam, dar adunarea era liberă să-l aleagă pe cel mai destoinic. Țara nu a fost, prin urmare, creația unei clase cuceritoare, ca în Anglia normanzilor sau în Galia francilor, ci a unui popor care și-a pus în frunte „judele cel mare”.

Cine îl face pe Domn și cine hotărăște războiul

Pentru veacurile al XIV-lea și al XV-lea, Iorga admite că dovezile lipsesc. Cronica lui Grigore Ureche descrie alegeri de Domn încă de la descălecat, însă cronicarul mută în trecut ideile secolului său. Este o mărturie prețioasă despre cum gândea Moldova veacului al XVII-lea, nu despre cum s-au petrecut lucrurile la început.

Există totuși un document contemporan, pe care Iorga îl socotește o adevărată fericire că s-a păstrat: relatarea medicului venețian al lui Ștefan cel Mare, scrisă la scurt timp după moartea domnului, în 1504. Ștefan era pe moarte, iar boierii se împărțiseră între doi fii, Bogdan, aflat în țară, și Alexandru, aflat la Constantinopol. Bolnav, domnul i-a chemat pe toți „în câmp”, a tăiat capetele celor mai îndărătnici și le-a cerut celorlalți să-și aleagă stăpânul care li se va părea mai potrivit să-i cârmuiască și să-i apere, fără a propune el pe unul dintre fii. Toți l-au ales pe Bogdan, adică tocmai pe cel dorit. Apoi Ștefan a cerut jurământul de credință și, peste două zile, a murit. Iorga nu ascunde brutalitatea scenei, pe care o numește neconstituțională și de neimitat. Reține însă forma: chiar și un domn de talia lui Ștefan nu-și numește urmașul, ci îl face ales, iar alegerea aparține tuturor celor de față, nu doar marilor boieri.

Al doilea drept al țării este hotărârea în politica externă. Exemplul este ridicarea lui Mihai Viteazul împotriva turcilor. Țara era strivită de datoriile domnilor, care treceau de la unul la altul și se adunau la Constantinopol. Iorga compară situația cu acea temniță medievală ai cărei pereți de metal se strâng încet în jurul prizonierului. Ruptura era un act de o gravitate extremă, iar cronica legată de frații Buzești spune că s-au strâns „toți boierii mari și mici din toată țara” și au sfătuit împreună înainte de a ridica sabia. La moartea lui Mihai, aceiași boieri țin „mare sfat” și aleg un urmaș din neamul basarabesc.

Obiecția că boierii nu înseamnă țara primește un răspuns care merită citat în spiritul lui. Boier mic era mai toată lumea, ceva mai mult decât fruntașul satului. Boieria veche a fost, în expresia lui Iorga, fundamental democratică, fiindcă prin vrednicie oricine putea urca și prin nevrednicie oricine putea coborî. Dimitrie Cantemir o spune limpede: Domnul poate face dintr-un țăran mare logofăt și dintr-un mare logofăt țăran.

Alegerile din secolul al XVII-lea sunt mai bine documentate. La moartea lui Matei Basarab, în 1654, se afla în țară patriarhul Macarie al Antiohiei, iar secretarul său, Paul de Alep, a notat ce a văzut. Crainicul a strigat poporul, locuitorii s-au adunat la Curte și l-au ales în unanimitate pe Constantin Șerban, care s-a speriat și s-a ascuns, dar a fost găsit și adus înaintea mulțimii. Mitropolitul l-a uns în altar. Iorga apropie gestul refuzului de ceremonialul alegerii papei, unde alesul trebuie să se împotrivească și să fie așezat cu sila în scaun.

La fel se petrec lucrurile în 1688, când Șerban Cantacuzino moare pe neașteptate și boierii se tem de un pretendent trimis de turci. Constantin Brâncoveanu este chemat de boierii mari „și al doilea”, urcat pe cal domnesc, împins de la spate în timp ce se preface că nu primește, dus la biserică în sunet de clopote și de tunuri. Înainte de solia la Poartă se pune întrebarea publică dacă se face cu voia tuturor, iar răspunsul este „Toți vom, toți pohtim”. Fiecare jură și semnează, cu arhiereii alături, ca blestemul să cadă asupra celui care și-ar călca vorba.

În Moldova, Ureche folosește mereu aceeași formulă, de la Ștefan cel Mare întrebând la Dreptate dacă este în voia tuturor să le fie domn, până la Petru Rareș, ridicat de „boierii și țara” cu condiția, cerută de obicei, de a fi sămânță de domn. Mai târziu, Dabija Vodă ajunge domn „pre voia țării”, iar la numirea lui Ștefan Petriceicu turcii înșiși le cer boierilor să arate pe cine poftesc. Iorga observă și semnele decăderii. La alegerea lui Dimitrie Cantemir strigă slujitorii, adică oștenii, iar boierii nu îndrăznesc să spună altfel. Neculce notează că l-au ridicat boierii „carii au fost de casa lui Cantemir”. Un drept care fusese al tuturor începea să fie tras de câțiva spre ei.

Legea care „se obicnește”

Rămâne întrebarea legilor. Iorga pornește de la o afirmație care juristului de azi îi poate părea provocatoare: faptul că o lege este scrisă sau nu este scrisă nu atinge esențialul. Este mai bine ca legea să fie înscrisă în inima omului și aplicată de fiecare, decât tipărită cu cele mai frumoase litere ale Monitorului Oficial fără să fi stat vreodată în conștiința celui care a votat-o sau a celui care trebuie să o suporte.

Obiceiul pământului nu era, în lectura lui, un drept țărănesc rudimentar. Iorga crede că dreptul roman și apoi cel bizantin au coborât în conștiința satelor, așa încât regulile respectate de țărani fuseseră cândva formulate de jurisconsulți și proclamate de pe scaunul lui Iustinian. De aici forța distincției dintre ce „se obicnește” și ce „nu se obicnește”. O reformă putea fi bună în sine, dar dacă nu se obicnea, poporul rezista. Rezistența avea o cale legală: plângerea la Domn. Iar Domnul era la îndemână, fiindcă judeca zilnic, uneori sub un copac, ca Ludovic cel Sfânt la Vincennes. Un călător francez l-a văzut pe la 1580 pe Petru Șchiopul ascultând plângerea spusă cu glas tare de cel din urmă țăran.

Când plângerile se înmulțeau, Domnul era silit să cheme Sfatul țării. Iorga aduce trei hrisoave muntenești. Primul este al lui Leon Tomșa, crescut la Constantinopol și înconjurat de sfetnici pe care țara îi numea „greci”, cuvânt care îl desemna pe oricine trecea peste obiceiuri, fie el și român de viță veche. Știind că boierii pribegi se întorc din Ardeal cu aga Matei, viitorul Matei Basarab, Leon Vodă scrie că a „strâns toată țara, boiari mari și mici, și roșii și mazilii” și toți slujitorii. Roșiii erau oșteni țărani, mazilii foști dregători. Împreună cu tot Sfatul caută de unde vin nevoile țării, apoi Domnul face „legătură și jurământ mare”, calcă obiceiurile rele, le pune jos și întărește scutirile vechi, „cum au fost adetul și obiceiul” dinainte.

Al doilea act, din 1639, este al lui Matei Basarab și privește mănăstirile ajunse în stăpânirea călugărilor greci. Tot soborul țării, duhovnicesc și mirenesc, îngenunchează înaintea Domnului și se plânge de strâmbătatea răbdată de la străini. Al treilea, din 1669, aparține lui Radu Leon, fiul lui Leon Tomșa, și reia aproape cuvânt cu cuvânt hrisovul tatălui: aceeași adunare, același jurământ pe Evanghelie, aceeași desființare a obiceiurilor rele.

Tocmai această repetare îl interesează pe Iorga. Nu sunt izbucniri revoluționare, întâmplate o dată și uitate. Formularul trece de la o domnie la alta. De câte ori apare aceeași situație, pornește același mecanism și hotărârea se ia în aceleași cuvinte. Un constituționalist ar spune că avem o procedură: sesizare prin plângere, convocarea unui corp reprezentativ care îi cuprinde și pe oșteni, constatare, jurământ al Domnului și act normativ de restabilire.

Moldova oferă un caz și mai apropiat de ideea unei puteri condiționate. Când țara, nemulțumită de Alexandru Iliaș, se adună, cronica pomenește pentru prima dată și „țărănimea”. Mulțimea îl cere domn pe vornicul Lupu, viitorul Vasile Lupu, însă îi pune „legături cu tocmală” asupra a ceea ce va lua din țară. Iorga apropie aceste legături de promisiunea ducală de la Veneția, lista de condiții pe care dogele o jura la alegere și care se transmitea de la o stăpânire la alta. Lupu nu crede că poate primi asemenea condiții și refuză tronul, iar țara îl alege pe Miron Barnovschi. Când va ajunge totuși domn, Vasile Lupu va veni de la Constantinopol, nu prin hotărârea țării.

Ce s-a rupt și ce rămâne

Adunate, faptele acestea dau conținutul constituției nescrise: Sfatul țării, în care intră și elemente populare, alege Domnul, hotărăște marile schimbări de politică externă și restabilește ori înnoiește obiceiul. Domnul are puterea întreagă a cârmuirii, dar o primește prin alegere și o exercită sub jurământ.

Secolul fanariot întrerupe acest echilibru, nu din dușmănie față de țară, spune Iorga, ci din pricina sistemului. Domnii devin funcționari otomani, formați la Constantinopol, și cârmuiesc prin hotărâri proprii, după moda turcească. Iorga le compară cu decretele-legi ale anilor de după război, pe care le socotește o nenorocire, fiindcă fac din puterea executivă putere legislativă. Le recunoaște totuși fanarioților reformele sociale și observă că eliberarea țăranilor din 1749 s-a făcut tot într-o adunare largă, la Trei Ierarhi, înaintea moaștelor.

După 1790 firul este reluat de boierime, de la memoriul muntean din 1791 la proiectul cărvunarilor din 1822 și la Regulamentul Organic, pe care Iorga refuză să-l vadă ca pe un dar rusesc. Abia Convenția de la Paris și, mai ales, Constituția de la 1866 vin cu totul din afară. Concluzia lui pentru legiuitorul anului 1923 este că noul așezământ trebuie scos din două izvoare: trecutul propriu, care este experiență verificată, și sufletul mulțimii, care cere realitate în locul formelor.

Cititorul de azi are motive să fie prudent. Iorga vorbește ca istoric, dar și ca om politic, în plină dispută asupra revizuirii, iar „țara” din hrisoave rămâne o adunare de stări, departe de reprezentarea modernă. Mărturia venețianului din 1504 arată o alegere făcută sub sabie, iar formulele cancelariei pot spune mai mult decât s-a petrecut în fapt. Teza de fond rezistă însă și este una de drept constituțional, nu doar de istorie: o constituție trăiește în măsura în care cei cărora li se aplică o recunosc drept a lor. Mult înainte de 1866, românii aveau deja cuvinte pentru o putere care se primește prin alegere, se leagă prin jurământ și se îndreaptă atunci când calcă obiceiul.

Sursa: N. Iorga, „Istoricul Constituției românești”, în volumul „Noua Constituție a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”, București, Cultura Națională, p. 5 și urm., exemplar digitizat de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca.