Am pe birou o stea aurită cu opt colțuri, prinsă de o panglică roșie. În mijloc are un medalion oval, emailat într-un albastru adânc, pe care scrie de jur împrejur ROYAL MASONIC BENEVOLENT INSTITUTION, iar jos, mai discret, DURHAM și anul 2010. Deasupra panglicii, pe o baretă aurie, un singur cuvânt: PATRON. Cine nu cunoaște lumea masoneriei engleze ar putea-o lua drept o decorație oarecare. Ea spune însă o poveste despre felul în care o frăție socotită „secretă” își îngrijește, cât se poate de public, bătrânii.

Povestea începe în anii 1830, cu o ceartă. Doctorul Robert Crucefix, un mason londonez energic și incomod, voia un azil pentru frații ajunși la bătrânețe fără mijloace. Marele Maestru de atunci, ducele de Sussex, fiul regelui George al III-lea, prefera un fond de anuități, adică o pensie plătită omului acasă, fără ziduri și fără regulament de cămin. Disputa a fost aprigă și l-a costat pe Crucefix o suspendare din ordin. Până la urmă au câștigat amândoi: fondul de anuități a luat ființă în 1842, căminul s-a deschis la Croydon în 1850, iar cele două s-au unit sub numele pe care îl poartă și medalia mea. Astăzi instituția administrează 17 cămine în Anglia și Țara Galilor și face parte, din 2016, din Masonic Charitable Foundation.

Banii au venit de la început printr-un mecanism foarte englezesc, numit „festival”. La origine era un banchet anual la Londra, unde frații care se angajau să strângă donații purtau titlul de Steward și primeau o bijuterie comemorativă. Cu timpul, festivalul a devenit o campanie de câțiva ani, pe care o preia pe rând câte o provincie masonică. La sfârșit se ține un dineu, se anunță suma și se trece ștafeta mai departe. Fiecare provincie își desenează propria bijuterie, așa că, puse una lângă alta, medaliile acestea alcătuiesc o hartă a Angliei caritabile, comitat cu comitat și deceniu cu deceniu.

Durham, vechiul comitat al episcopilor-prinți din nord-estul Angliei, ținut de mineri și de constructori de nave, are o tradiție lungă în acest joc al generozității. Se păstrează o bijuterie de Steward din 1906, din argint emailat, cu crucea albastră cu patru lei a comitatului și inscripția latină COM. DUNELM. Piesa din 2010 e copilul altei epoci: metal aurit în loc de argint marcat, linii simple în loc de heraldică. A rămas însă panglica roșie, a rămas albastrul emailului și a rămas ideea.

Bareta este detaliul care îmi place cel mai mult. Bijuteria obișnuită a festivalului poartă cuvântul Steward. Cele cu „Patron” s-au dat celor care au contribuit peste măsura obișnuită, fie un frate, fie o lojă întreagă. Nu știu cine a purtat exemplarul meu. Medaliile acestea nu sunt gravate cu nume și ajung în colecții tocmai pentru că, după moartea purtătorului, familia nu mai știe ce sunt. Știu doar că undeva, între Sunderland și Darlington, un om a dat mai mult decât i s-a cerut și că singura urmă rămasă este un cuvânt de șase litere.

Rămâne emblema din centru, pe care nu am reușit încă să o lămuresc din documente: o ramură cu o capsulă și un ciorchine de flori mărunte. Bănuiala mea este că ar fi planta de muștar. Tradiția locală spune că muștarul englezesc, așa cum îl știm, măcinat fin ca făina, s-a născut la Durham pe la 1720, în bucătăria unei doamne Clements. Dacă am dreptate, provincia și-a pus pe medalie un simbol care nu are nimic ezoteric, și tocmai asta mi se pare frumos. Rămân dator cu o confirmare.

Se vorbește mult despre secretele masoneriei. Medalia aceasta arată partea ei cea mai puțin secretă: o instituție cu nume, adresă și bilanț, care de aproape două sute de ani plătește îngrijirea unor oameni bătrâni. Steaua din Durham stă acum la Cluj, într-o colecție care încearcă să adune asemenea mărturii și să le redea povestea.