Capitolul I. Ascultarea. Tehnicile comisiei confruntate cu dispozițiile procesuale ale Codului terezian

Cadrul normativ pe care îl aplicăm. Legea aplicabilă era Constitutio Criminalis Theresiana, în ediția vieneză din 1769, cod material și procesual deopotrivă. Dispozițiile care interesează ascultarea acuzatului sunt următoarele, în reconstituirea lui Fruma.

Inculpatul nu putea fi întrebat sub jurământ despre ceea ce știe cu privire la ceilalți coinculpați. Întrebările instructorului nu trebuiau să cuprindă neadevăruri sau induceri în eroare. Instructorul nu avea voie să facă promisiuni de iertare sau de pedeapsă mai ușoară în cazul în care acuzatul ar mărturisi. Nu era permis ca în timpul interogatoriului inculpatul să fie amenințat sau lovit. Prin art. 31 §36 se recomanda instructorului să fie atent la mimica, reacțiile și gesturile inculpatului la întrebările puse. Pentru condamnare era necesară mărturisirea sau dovada; mărturisirea trebuia să fie, potrivit art. 32 §2, clară, lămurită, amănunțită, temeinică, judicioasă și constantă, iar dovada se făcea prin doi martori. Apărarea era obligatorie, dar inculpatul nu putea avea avocat în cursul instrucției; după terminarea instrucției i se lăsau trei zile pentru a-și expune apărarea. Apelul nu exista, dar se putea formula recurs în 48 de ore. Executarea sentinței de moarte se făcea în a treia zi după publicarea ei.

Tortura fusese abolită în Transilvania prin rescriptul din 11 februarie 1778, pus în aplicare prin ordonanța guvernului transilvan din 10 martie 1778, care însă admitea în locul ei pedepse extraordinare juxta arbitrium judiciale, deci o abolire pe jumătate; la 27 august 1783 Iosif al II-lea a înlăturat-o complet, precizând că nici prin bătaie nu se poate constrânge cineva la mărturisire. Fruma stabilește, iar dosarul confirmă, că tortura nu a fost aplicată, deși presa vremii o cerea deschis. Aceasta este premisa de la care trebuie pornit: nu avem de-a face cu o procedură violentă, ci cu una care obține presiune maximă exclusiv din acte permise.

Arhitectura formală a instrucției (acuzării). Actele de urmărire penală s-au desfășurat, pentru fiecare acuzat, astfel.

Cloșca a fost ascultat în șapte ședințe, la 26 și 27 ianuarie, 3 și 4 februarie, 21, 22 și 24 februarie 1785, cu 134 de întrebări numerotate. Horia a fost ascultat în șapte ședințe, la 28 și 31 ianuarie, 1 și 4 februarie, 21, 22 și 24 februarie 1785, cu 119 întrebări numerotate. Crișan a fost ascultat în două ședințe, la 2 și 5 februarie 1785, cu 47 de întrebări, instrucția (cercetarea penală) rămânând neterminată prin sinuciderea sa la 13 februarie.

Ordinea aceasta merită reținută, pentru că nu este întâmplătoare. Cloșca a fost ascultat primul, cu două zile înaintea lui Horia. Comisia a început cu cel despre care avea motive să creadă că este mai vulnerabil, nu cu capul răscoalei. Această alegere tactică se confirmă și prin faptul că întrebările 51 și 52 puse lui Cloșca sunt preluate direct din interogatoriul lui Uibar Urs, deja executat, iar întrebările finale puse lui Cloșca îi opun expres declarațiile lui Crișan și pe cele ale lui Horia. Comisia a construit un sistem în care fiecare acuzat era confruntat cu ceilalți doi.

Un aspect structural trebuie semnalat înainte de orice analiză de conținut. Persoana care traducea răspunsurile acuzaților era aceeași cu persoana care le consemna. Nu exista niciun control independent asupra fidelității traducerii. În procesul-verbal al lui Crișan apare, ca interpret al Curții, K. Caal, alături de Eckhard ca actuar, dar în procesele-verbale ale lui Horia și Cloșca Eckhard semnează în ambele calități. În termeni actuali, este un cumul de funcții procesuale incompatibile, iar consecința practică este că niciun răspuns din acest dosar nu poate fi tratat ca reproducere fidelă a vorbelor acuzatului.

Prima tehnică: întrebarea care conține teza acuzării. Forma dominantă a interogatoriului lui Horia nu este întrebarea, ci afirmația pusă în formă interogativă. Modelul se repetă: „Cum poate spune aceasta, de vreme ce…”, urmat de expunerea completă a probei contrare. Îl regăsim la întrebările 16, 38, 40, 41, 43, 48, 50 și 53.

Exemplul cel mai limpede este întrebarea 43, care nu întreabă nimic, ci comunică integral acuzația: cum poate spune aceasta, de vreme ce cei doi oameni din fața lui l-au văzut cu ochii lor la Roșia și au auzit din gura lui ordinul ca locuitorii din Bucium să vină la Roșia, să prade lucrurile ascunse în mine, să înfunde intrările cu paie și să le dea foc, pentru ca cei ascunși înăuntru să se sufoce, fiindcă are împuternicire de la împărat să stârpească pe unguri. Întreaga stare de fapt care va fi reținută în sentință se află, cuvânt cu cuvânt, în întrebare.

Codul terezian interzicea întrebările care cuprindeau neadevăruri sau induceri în eroare. Sub acest aspect, comisia nu a încălcat textul: conținutul afirmat corespundea unor depoziții existente. Dar tehnica are un efect procesual pe care textul din 1769 nu îl anticipa. Comunicându-i acuzatului, în chiar formularea întrebării, întregul material probator, ancheta îi anunță că nu are nimic de câștigat din nicio variantă a adevărului, ci doar din negare sau din mărturisire integrală. Este exact opusul funcției unei întrebări.

Două întrebări depășesc însă acest prag și ating o problemă de principiu. Întrebarea 105 îi cere lui Horia să justifice pentru ce a permis ca răsculații să comită atâtea asasinate, incendieri și jafuri. Întrebarea 106 îl întreabă cum se poate disculpa pentru maltratarea și uciderea unor militari care erau în serviciu. Formularea nu este o eroare de redactare: acuzatului i se cere să justifice și să se disculpe, adică i se transferă sarcina probei. Prezumția de nevinovăție nu exista ca instituție în 1785, deci nu se poate vorbi de o încălcare a legii în vigoare. Se poate însă spune, cu precizie, că structura acestor două întrebări este structura unei prezumții de vinovăție scrise în chiar procesul-verbal de urmărire.

A doua tehnică: grația imperială transformată în datorie de mărturisire. Întrebarea 116 pusă lui Horia și întrebarea 131 pusă lui Cloșca au conținut aproape identic. Acuzatul ar fi abuzat în modul cel mai grav de grația preaînaltă prin îndărătnicia arătată până atunci, grație pe care ar fi trebuit să o recunoască în aceea că, după arestare, nu a fost predat jurisdicției ordinare pentru a fi judecat, ci, în baza ordinului preaînalt, unei comisii aulice trimise în mod special, tocmai pentru ca acuzatul să nu ezite a arăta adevăratul mobil, executarea și ținta finală a răscoalei.

Argumentul acesta merită analizat, pentru că este cel mai rafinat din tot dosarul. Comisia îi spune acuzatului că derogarea de la judecătorul natural, adică o competență normală, ordinară, adică exact operațiunea care a scos cauza din competența instanței ordinare, constituie o favoare personală făcută lui, iar din această favoare se naște o obligație de a mărturisi. Se convertește astfel o măsură de organizare judiciară, luată din rațiuni de stat și în interesul informării împăratului, într-o creanță morală a autorității asupra acuzatului.

Codul terezian interzicea promisiunile de iertare sau de pedeapsă mai ușoară în schimbul mărturisirii. Formal, aici nu se promite nimic. Substanțial însă, se folosește construcția inversă: acuzatului i se comunică faptul că a primit deja un beneficiu și că datorează mărturisirea în contrapartidă. Mecanismul psihologic este identic celui interzis, doar sensul temporal este răsturnat. Este, dacă vrem o formulare, singura tehnică din acest dosar care ocolește litera unei interdicții exprese păstrându-i efectul.

Se adaugă un element de context care agravează calificarea. Grația invocată era ea însăși ireală. La data la care i se spune lui Horia că împăratul i-a făcut favoarea unei comisii speciale, ordinul de execuție al aceluiași împărat exista deja de patruzeci și cinci de zile.

A treia tehnică: anunțarea verdictului în cursul ascultării. Întrebarea 117 pusă lui Horia și întrebarea 132 pusă lui Cloșca au, de asemenea, conținut aproape identic, iar acest conținut este verdictul.

Acuzatul, se spune, va pricepe ușor că nu este necesară mărturisirea pentru a putea fi pedepsit, fiindcă altfel niciun acuzat nu ar putea fi abătut de la o negare perseverentă; s-a dispus ca martorii să confirme declarațiile lor în fața lui și unii dintre ei au fost jurați chiar în prezența lui; după aceste declarații acuzatul va fi judecat în conformitate cu legislația penală preaînaltă și pedepsit după gravitatea crimei lui ca un turburător crud al liniștei publice, afară numai dacă nu va aduce împotriva martorilor obiecțiuni legitime.

Trei observații se impun.

Prima: enunțul este juridic corect. Art. 32 §2 admitea condamnarea pe bază de mărturisire sau de dovadă cu doi martori. Comisia nu minte când spune că mărturisirea nu îi este necesară.

A doua: calificarea juridică este anunțată în cursul ascultării. Formula „turburător crud al liniștei publice” din întrebarea 117, pusă la 24 februarie, este formula care va apărea în sentința din 26 februarie, unde Horia și Cloșca sunt declarați vinovați ca unii care au turburat cu răutate și cu intenție liniștea publică. Nu vorbim despre o inferență a comentatorului, ci despre o coincidență textuală între ultima întrebare a instrucției și dispozitivul hotărârii.

A treia, și cea mai importantă practic: singura cale de apărare oferită acuzatului este aducerea de obiecțiuni legitime împotriva martorilor. Adică o apărare exclusiv relativă la persoana martorului, nu la fapta imputată. Răspunsul lui Horia arată că a înțeles perfect capcana: nu i-a cunoscut decât abia pe unul sau alții dintre martori, deci nu știe să aducă obiecțiuni împotriva lor, destul că nu știe despre nimic și e nevinovat. Un om căruia i se cere să conteste credibilitatea unor martori pe care nu i-a văzut niciodată nu are, în mod obiectiv, mijloacele acelei apărări. Cloșca răspunde în același sens, spunând că nu poate obiecta împotriva nimănui și că sufletele care au jurat împotriva lui vor da socoteală în fața lui Dumnezeu.

A patra tehnică: observarea și consemnarea reacției fizice. Art. 31 §36 recomanda instructorului / procurorului/acuzatorului să fie atent la mimica, reacțiile și gesturile inculpatului. Este singura dispoziție procesuală pe care comisia a aplicat-o cu fidelitate absolută, iar consemnările sunt sistematice.

La întrebarea 12 pusă lui Horia, dacă a fost în Mușca în timpul răscoalei, actuarul notează că aici Horia schimbă mult culoarea, șovăie și spune în sfârșit că nu în timpul răscoalei, ci cu patru ani înainte. La întrebarea 36 pusă lui Cloșca, dacă între Sfântul Dumitru și arestare a mai fost la el și la Horia un al treilea, anume Crișan, se notează că la această întrebare Cloșca schimbă mult culoarea feței, șovăie și nu poate vorbi. Consemnarea se repetă la întrebarea 37, la întrebarea 56, iar la întrebarea 59, în momentul confruntării cu Ignat Urs, se notează că șovăie, devine palid, respiră greu și spune în sfârșit că da.

Aceste note sunt elemente de probă în dosar. Ele constituie punctul în care procedura din 1785 și cea de astăzi se despart cel mai net, dar nu în sensul obișnuit. Aici comisia a respectat legea cu strictețe, iar tocmai dispoziția respectată este cea pe care dreptul modern o exclude din materia probelor. Ironia este instructivă: garanțiile pe care Codul le prevedea au fost ocolite, iar tehnica pe care Codul o prescria a fost aplicată exemplar.

Trebuie totuși spus, în favoarea actuarului, că notele acestea sunt fidele și că includ și reacții nefavorabile tezei acuzării. Consemnarea că Horia a devenit palid la o întrebare și că a rămas impasibil la alta face parte din același regim de sinceritate a redactării care va permite, două secole mai târziu, critica acestei proceduri.

A cincea tehnică: confruntarea în cascadă. Aceasta este arma principală a comisiei și mecanismul ei poate fi reconstituit cu precizie din procesele-verbale, pentru că se repetă identic de peste douăzeci de ori.

Etapele sunt următoarele. Martorul este chemat singur. I se citesc, din cuvânt în cuvânt, declarațiile sale anterioare, în limba română atunci când este nevoie. Martorul le confirmă în întregime. Abia apoi este adus acuzatul și așezat în fața lui. Martorul este întrebat primul dacă îl cunoaște pe cel din fața sa și cum îl cheamă. Numai după răspunsul afirmativ, dat cu deplină convingere, se pun întrebări acuzatului.

Ordinea aceasta este determinantă pentru valoarea probatorie a rezultatului și merită analizată ca atare.

În primul rând, identificarea precede întotdeauna posibilitatea acuzatului de a o contesta. Horia este adus în fața unui martor care a apucat deja să îl recunoască, în prezența comisiei, după ce și-a confirmat declarațiile anterioare. Nu există prezentare pentru recunoaștere din grup, subiectul este unic, se află în lanțuri și în custodie, iar martorul a dat, în cazul lui Petruța Toma, trei declarații succesive și concordante înainte de a-l vedea: la 11 ianuarie în fața Judecătoriei urbane din Abrud, la 22 ianuarie în fața Comitatului și la 24 ianuarie în fața Comisiei din localitate. Confruntarea nu poate, în aceste condiții, să confirme identificarea, pentru că identificarea fusese deja fixată prin trei audieri. Ea poate confirma doar consecvența martorului cu sine însuși.

În al doilea rând, unii martori au fost jurați chiar în prezența acuzatului. Faptul este afirmat expres în întrebarea 117 și confirmat de procesele-verbale: Măcăieț Ioan din Lupșa este jurat în fața comisiei după ce a fost avertizat în mod serios, iar Drăgan Vasile din Mogoș jură după avertismentul de a nu jura strâmb, apoi este scos din sală imposito silentio. Prestarea jurământului sub ochii acuzatului este o tehnică de solemnizare a acuzației, nu de administrare a probei.

În al treilea rând, și acesta este punctul cel mai important, martorii adaugă elemente noi în timpul confruntării, după ce declarațiile lor fuseseră citite și confirmate. Actuarul marchează onest fiecare adaos. La întrebarea 77 pusă lui Horia se notează că nobilul spune acest ultim adaos numai acum, însă îl confirmă în întregime. La întrebarea 85 se notează că vorbele despre florini și cele care urmează le spune și le confirmă nobilul numai acuma.

Consecința practică este gravă. Adaosurile acestea nu sunt detalii indiferente, ci exact circumstanțele agravante: banii primiți de la primarul domnesc Hobar George, calificarea celor care îl urmau pe Horia drept oameni de nimic, numirea de căpitani la Câmpeni și Sohodol. Ele apar sub presiunea confruntării, în prezența acuzatului, din gura unui martor aflat el însuși într-o poziție compromisă. O instanță de astăzi ar trata cu cea mai mare rezervă un element agravant apărut târziu, de la un martor interesat, în cursul unei confruntări. Comisia iancoviciană le-a preluat în sentință.

A șasea tehnică: folosirea depoziției unui martor executat. Uibar Urs a fost ascultat la 22 și 24 noiembrie 1784 în fața Comitatului local și a fost executat în cursul răscoalei, înainte ca actele comisiei aulice să existe. Depozițiile lui sunt folosite masiv.

Întrebările 51 și 52 puse lui Cloșca sunt preluate direct din interogatoriul lui Uibar Urs, iar toate celelalte declarații ale acestuia împotriva lui Cloșca îi sunt citite. Împotriva lui Horia sunt invocate la întrebările 113 și 114: că i-ar fi dat o sabie și că le-ar fi spus că pune să se fabrice lănci de către țigani în Albac și Lupșa. Tot depoziția lui furnizează episodul jurământului pe crucea de aur, et me adjuravit super crucem suam auratam, quam dicebat esse ab Imperatore, precum și ordinele privind Cricăul și Galda de Jos.

Sub aspect probator, avem de-a face cu o declarație imposibil de confruntat, provenind de la un om executat, luată de autoritatea comitatensă, adică exact autoritatea pe care împăratul o îndepărtase din cauză pentru lipsă de imparțialitate. Comisarul guvernului Michael von Brukenthal însuși își exprimă în scris regretul că Uibar Urs nu a fost interogat asupra tuturor împrejurărilor și a fost prea repede executat.

Există însă un aspect care depășește problema probatorie. Întrebarea 95 pusă lui Horia sună astfel: în cercetarea de până acum se amintește că acuzatul ar fi avut la sine o cruce de aur, să spună ce fel de cruce era și de unde a luat-o; acuzatul să reflecteze să spună adevărul cu atât mai mult, fiindcă această împrejurare a declarat-o și Uibar Urs în interogatoriul său și în urma acestei declarații a și murit, fiind executat.

Indiferent de intenția redactorului, conținutul comunicat acuzatului este acesta: un om a făcut această declarație și a fost executat în urma ei. Fraza este construită ca îndemn la sinceritate, dar informația transmisă este că declarațiile din acest dosar au consecințe letale. Codul terezian interzicea amenințarea acuzatului în cursul interogatoriului. Aceasta este, în tot dosarul, singura formulare care se apropie de o amenințare și, semnificativ, ea nu este o improvizație verbală, ci un text redactat și consemnat.

A șaptea tehnică: arhitectura tematică a ascultării. Succesiunea temelor din interogatoriul lui Horia arată o construcție deliberată.

Se începe cu întrebări neutre și verificabile: pentru ce este în arest, unde și de către cine a fost prins, ce a avut asupra sa. Se trece la prezentarea corpurilor delicte, lancea și ranița de piele, apoi a celor șapte scripte, prezentate una câte una. Se trece brusc la Mesteacăn, adică la originea răscoalei, unde se obțin negări. Se pune întrebarea 8, dacă îl cunoaște pe Crișan, la care Horia răspunde că nu. Apoi, fără tranziție, întrebarea 12: dacă a fost în Mușca în timpul răscoalei. Aceasta este întrebarea care produce reacția fiziologică.

Fruma citește corect această secvență ca schimbare de tactică, de la general la particular. Un practician adaugă însă o observație pe care Fruma nu o face: ordinea întrebărilor este ordinea probelor deja adunate. Comisia nu caută, ci verifică. Ea știe ce s-a întâmplat la Mușca pentru că are trei declarații ale lui Petruța Toma, două ale lui Ignat Urs și ale lui Man Dumitru, declarația lui Vasile Macavei și pe cea a lui Bota Chifor, iar întrebarea 12 este pusă tocmai pentru că răspunsul este cunoscut. Nu este o anchetă în sensul de căutare a adevărului, ci o testare a acuzatului împotriva unui dosar închis.

Aceeași structură apare la Cloșca, unde întrebarea 102 este, tehnic vorbind, cea mai bună întrebare din tot dosarul: ce îl importa pe el dacă se jefuiește la Abrud și, dacă potrivit celorlalte depoziții ale sale a fost dus cu forța la toate celelalte jefuiri, pentru ce a mers la Abrud din proprie inițiativă și numai din curiozitate. Este o întrebare care exploatează o contradicție internă a apărării, nu o probă externă, și este singurul moment din dosar în care ancheta lucrează cu adevărat asupra declarației acuzatului. Răspunsul lui Cloșca, că a mers împreună cu alți curioși, este o capitulare.

Ce lipsește din procedură. Absența apărătorului în cursul instrucției/anchetei nu constituie o ilegalitate: Codul terezian o prevedea expres. Trei elemente pun însă probleme de legalitate internă.

Primul este termenul de trei zile pentru expunerea apărării după terminarea instrucției/anchetei. Instrucția lui Horia s-a încheiat în ședința din 24 februarie 1785, cu mențiunea că, întrucât acuzatul persistă în aceeași negare, s-a crezut de cuviință să se termine interogatoriul, din moment ce sunt martori suficienți împotriva lui. Sentința a fost pronunțată la 26 februarie. Între cele două momente sunt două zile, nu trei. Mai mult, întrebarea privind martorii apărării nu a fost pusă după terminarea instrucției, cum cerea logica textului, ci în chiar ședința în care instrucția s-a închis, ca ultimă întrebare a acesteia. Termenul de apărare prevăzut de lege nu a fost, așadar, nici acordat, nici respectat ca durată.

Al doilea este recursul de 48 de ore. Nici procesele-verbale, nici actele reproduse de Fruma nu conțin vreo mențiune că această cale de atac ar fi fost adusă la cunoștința condamnaților la publicarea sentinței, în ziua de 26 februarie, în fața edificiului Corpului de gardă din Alba-Iulia. Execuția a avut loc la 28 februarie, adică în a treia zi, ceea ce respectă formal termenul de executare prevăzut de Cod. Rezultatul este însă că intervalul de recurs s-a suprapus integral peste pregătirea execuției, într-un oraș în care soseau, prin ordin, mii de spectatori convocați cu cinci zile înainte.

Al treilea este mai grav și rezultă din simpla alăturare a două date. Ordinul de aducere a țăranilor la Alba-Iulia pentru a asista la execuție a fost dat de contele Jankovich la 23 februarie. Întrebarea privind existența unor martori ai apărării i-a fost pusă lui Horia la 24 februarie. Nu este vorba despre o prezumție: ordinul care organizează execuția precedă cu o zi întrebarea prin care acuzatului i se oferă posibilitatea apărării.

Concluzia capitolului. Comisia contelui Jankovich nu a torturat, nu a lovit, nu a promis nimic. Nu a avut nevoie. Instrumentul ei a fost o arhitectură de presiune construită integral din acte permise: confruntări în cascadă cu martori a căror identificare era fixată dinainte, jurăminte prestate sub ochii acuzatului, argumentul moral al grației imperiale transformat în datorie de mărturisire, anunțarea calificării juridice și a pedepsei în cursul ascultării, invocarea unui martor executat tocmai pentru declarația sa, cererea adresată acuzatului de a se disculpa și de a justifica fapte imputate.

Niciunul dintre aceste acte, luat singur, nu este interzis în termeni expliciți de Codul terezian. Agregarea lor produce însă o procedură în care singurul lucru pe care procesul-verbal nu îl putea fabrica era tăcerea acuzatului. Este singurul lucru pe care Horia l-a păstrat, iar raportul lui Jankovich din 3 martie 1785, Horia et Kloska in negativis perseverarunt, constată exact această unică înfrângere a anchetei.

Capitolul II. Starea de fapt din sentințe confruntată cu materialul probator

Am luat fiecare afirmație de fapt din cele două sentințe, cea din 14 februarie 1785 împotriva lui Crișan și cea din 26 februarie 1785 împotriva lui Horia și Cloșca, și am adresat dosarului trei întrebări. Există suport testimonial pentru afirmație? Provine acest suport de la o sursă interesată sau compromisă? Există contradicții nesoluționate pe acel punct?

Rezultatul contrazice atât apologia, cât și rechizitoriul. Dosarul nu este fabricat. Cea mai mare parte din ceea ce afirmă sentințele s-a întâmplat în realitate și este dovedită prin depoziții concordante ale unor martori din localități diferite. Viciul acestor hotărâri nu stă în invenție, ci în selecție, iar demonstrația se poate face pe fiecare punct.

Horia: instigarea, organizarea și numirea de conducători. Aceasta este acuzația cel mai bine susținută din întregul dosar și trebuie spus limpede.

Suportul probator este multiplu și provine din localități diferite: Petruța Toma din Mușca, subcăpitan numit chiar de Horia, cu trei declarații succesive și concordante; Ignat Urs, primarul domnesc din Mușca; Man Dumitru; Vasile Macavei, în casa căruia Horia a dormit; Bota Chifor, care declară sub jurământ că Horia a dat ordin să fie făcute lănci și că s-au făcut cinci la Mușca; pentru Cloșca, Ioan Sulariu și Drăgan Vasile din Mogoș.

Cea mai remarcabilă piesă este depoziția latină a lui Ignat Urs, reprodusă de Fruma în notă, care enumeră șapte porunci ale lui Horia: restituirea lucrurilor luate păgubiților din Roșia; amenințarea cu moartea crudă și cu prefacerea caselor în cenușă pentru cei care nu i-ar executa ordinele; scutirea de orice prestație timp de șapte ani, urmând ca la transportul sării spre Turda să se plătească oficiului 1 florin și 20; arătarea unor mandate regale despre care spunea că i-au fost date de împărat și anunțarea altor decrete imperiale pe care le-ar publica el însuși valahilor; afirmația că toți ungurii care nu ar primi botezul valahilor urmau să fie uciși; obligația de a se prezenta la Câmpeni pentru primirea ordinelor; și descrierea calului încărcat cu tot felul de lucruri.

Documentul acesta are o coerență internă care nu se fabrică ușor. El nu conține doar acuzații, ci și un element care nu servea acuzării: ordinul de restituire a lucrurilor luate de la păgubiții din Roșia. Un martor care ar fi construit o depoziție de complezență nu ar fi inclus un ordin de restituire.

Rezerva care se impune este alta. Petruța Toma, martorul-cheie, este el însuși un om numit căpitan de Horia, adică un participant la faptă care depune împotriva conducătorului, cu interesul evident de a-și transfera răspunderea. Dosarul nu îl tratează niciodată ca atare. Sub orice standard modern, depoziția lui ar reclama coroborare, iar aici, spre deosebire de alte puncte, coroborarea există efectiv.

Horia: adunarea de la Mesteacăn, sau singura contradicție rezolvată corect. Sentința din 26 februarie nu îi impută lui Horia adunarea de la Mesteacăn. Este corect, iar mecanismul prin care s-a ajuns aici merită reținut, pentru că este singurul din tot dosarul.

Vicecomitele Hunedoarei, Alexiu Nopcsa, raportase la 23 noiembrie 1784 că Horia ar fi fost la Mesteacăn. Ștefan Hollaki arătase, dimpotrivă, că nu a participat, fiind bolnav. Comisia a pus întrebările 6 și 7, la care Horia a răspuns că în viața sa nu a fost acolo. Martorii Giurgiu Adam, Giurgiu Marcu și Turciu Mihai din Criscior, ascultați sub jurământ la 1 februarie 1785 în fața Comitatului Albei Inferioare, au declarat că nu l-au văzut pe Horia la Mesteacăn. Crișan însuși, în propriul interogatoriu, arată că Horia nu participase. Comisia a renunțat la această întrebare și a trecut mai departe.

Acest episod trebuie subliniat pentru că schimbă natura criticii care urmează. Comisia a fost capabilă să rezolve o contradicție în favoarea acuzatului și să nu rețină în sentință o faptă neprobată. Prin urmare, omisiunile și forțările de pe celelalte puncte nu sunt efectul unei incapacități tehnice, ci al unei alegeri.

În legătură cu Mesteacănul și Curechiul există însă în dosar o piesă care măsoară, mai bine decât orice comentariu, valoarea identificărilor din acest proces. Petru Csáky, un ungur travestit în haine românești, s-a strecurat printre țărani la Curechi și a depus, la 12 februarie 1785, la Deva, în fața notarului Balla junior, că l-a văzut chiar pe Horia, pe care îl cunoștea de mai înainte, împreună cu tovarășul său Cloșca, amândoi purtând cruci de aur la piept, și că Horia a vorbit mulțimii. Depoziția este luată sub jurământ, de o autoritate, de la un martor care afirmă că îl cunoștea dinainte pe cel identificat, și a fost trimisă comisiei iancoviciene. Este demonstrabil falsă: Horia nu era la Curechi, iar Csáky l-a confundat cu Crișan. Depoziția nu a fost folosită în sentință, dar se afla în mâna comisiei, iar existența ei ar fi trebuit să impună prudență față de toate identificările din dosar.

Horia: amăgirea cu acte imperiale și crucea de aur. Faptul că Horia a invocat porunci împărătești este dovedit din numeroase surse independente și, parțial, documentar. Horia avea într-adevăr șapte scripte în raniță, printre care o rezoluție autentică emisă la Viena, prin care se dispunea ca deputații localităților care fuseseră acolo să nu fie urmăriți până la rezolvarea definitivă a chestiunilor lor și să plece acasă. Conținutul actului autentic era, prin urmare, exact contrariul a ceea ce se afirma în numele lui.

O observație de acribie se impune aici. Datele actului nu concordă în dosar. Nota la interogatoriul lui Horia vorbește despre o deciziune dată în Viena la 13 aprilie 1784. Analiza lui Fruma privind copia românească vorbește despre rezoluția din 1 aprilie 1784, dată de Cancelaria transilvană din Viena și iscălită de Francisc Horvath. Textul românesc reprodus poartă însă mențiunea „Data din Cancellaria tzeri Ungurest a Ardjalului in Bets 17 Aprilye”. Trei date diferite pentru același act. Fruma nu reconciliază discordanța, iar ea nu poate fi rezolvată fără colaționare pe originalele din Biblioteca Muzeului Brukenthal.

Crucea de aur este cu totul altceva. Ea susține în sentință elementul subiectiv, acoperirea intențiilor prin cel mai sfânt simbol al religiei, și contribuie la agravanta ofensei aduse Maiestății. Suportul ei probator este însă format din trei elemente, toate slabe: depoziția lui Uibar Urs, executat înainte de constituirea comisiei și imposibil de confruntat; depoziția lui Petru Csáky, dovedită eronată asupra identității; și întrebarea 95 pusă lui Horia, la care acesta a negat. Un element de agravare a răspunderii se sprijină, așadar, pe un martor mort și pe un martor confuz.

Horia: ordinul de la Roșia, sau punctul pe care se sprijină întreaga calificare. Aceasta este singura faptă personală imputată lui Horia în sentință și, prin urmare, singurul temei factual posibil pentru încadrarea la art. 90 din Codul terezian, privitor la tâlhăria și omorul la drumul mare. Toată greutatea calificării stă aici.

Materialul probator este următorul. Giurca Petruța și Costinaș Onu susțin, în confruntarea consemnată la întrebarea 43, că au auzit ordinul din gura lui Horia. Toma Bugnaru a declarat la 1 februarie 1785, în fața Comitatului, că ordinul a fost dat de Horia; la 3 februarie 1785, în fața Comisiei aulice, a declarat că ordinul a fost dat de căpitanul cu chivără roșie militară, în prezența lui Horia. Surea Petru arată despre același personaj că nu îl cunoaște, dar că acesta vorbea totdeauna în locul lui Horia.

Analiza este simplă și concluziile sunt severe.

Martorul care și-a schimbat versiunea a făcut-o în sensul favorabil acuzatului, adică în direcția cea mai puțin susceptibilă de a fi produsă prin presiune. O retractare care agravează poziția anchetei este, de regulă, mai credibilă decât o declarație care o consolidează.

Cei doi martori care mențin acuzația sunt amândoi dintre cei care l-au prins pe Horia la Bucium. Amândoi au avut casele jefuite după aceea. Costinaș Onu este exact omul de la care s-au cerut cei o sută de florini pentru cruțarea casei și care a oferit cincizeci. Amândoi sunt, simultan, martori, părți vătămate și beneficiari ai recompensei acordate pentru capturare. Sub orice standard, trei calități incompatibile într-o singură persoană.

La aceasta se adaugă o probă de fapt care contrazice intenția reținută în sentință. Pavel Lorincz a ieșit din ascunzătoare împreună cu familia, a trecut la ortodoxie, iar căpitanul răsculaților Ion Biro i-a comunicat că, fiindcă s-a făcut creștin, domnul Horia și Ion Cloșca îi transmit sănătate și îi dau grația lui, familiei și averii lui. Măsura de la Roșia era, prin urmare, un ultimatum de constrângere la ieșire, care avea o cale de scăpare prevăzută și efectiv aplicată, nu un ordin de exterminare.

Concluzia: elementul care susține calificarea cea mai grea din sentință este cel mai slab probat element din dosar.

Horia: jefuirea Câmpenilor și problema martorului Alexandru Chendi. Nobilul român Alexandru Chendi este martorul care a adus singura acuzație de instigare directă la jaf și, ca atare, a fost tratat de comisie ca martor decisiv: confruntarea cu el a ocupat o ședință întreagă, cea din 1 februarie.

Poziția lui procesuală trebuie descrisă exact. La 5 ianuarie, la primul interogatoriu luat în fața locotenent-colonelului Kray, la întrebarea a patra Chendi nu spune că i-ar fi văzut pe Cloșca și Crișan la Horia. Kray îi atrage serios atenția asupra consecințelor. După aceasta Chendi revine și răspunde afirmativ. Separat, el își justifică șederea de o săptămână la Horia prin amenințările primite, deși scrisoarea prin care Horia îl chema se afla în mâinile autorităților și nu conținea nimic amenințător, iar nepotrivirea i-a fost pusă în vedere.

Avem, așadar, un martor care se afla el însuși mai aproape de poziția de inculpat decât de cea de martor, care și-a modificat declarația imediat după un avertisment expres privind consecințele, și a cărui explicație personală era contrazisă de un înscris aflat la dosar. Elementul decisiv este că avertismentul lui Kray a fost consemnat de însăși autoritatea care instrumenta cauza. Viciul depoziției este documentat de acuzare.

Ceea ce a urmat este o serie de afirmații pe care Fruma le enumeră corect: Horia i-ar fi spus că îi pare rău că a început răscoala într-un anotimp atât de târziu, deci ar rezulta că el a început-o; scrisorile ar fi fost scrise din ordinul lui Horia, deci el era capul; Crișan ar fi venit după ajutor la Horia, deci Horia comanda; Horia ar fi refuzat grația împărătească, deci era rebel; în camera lui ar fi fost peste treizeci de puști frumoase, deci înarma răsculații; pe Horia l-ar fi urmat numai oameni de nimic, fiindcă gospodarii buni ar fi plecat după citirea documentelor.

Merită însă observat un lucru pe care Fruma nu îl reține. Afirmația cea mai spectaculoasă a lui Chendi, aceea că Horia și căpeteniile sale s-ar fi lăudat că au supus Principatul de la Beiuș până la Turda într-atât încât, dacă Horia ar porunci, nu numai românii, ci și ungurii s-ar răscula pe loc împotriva nobililor și funcționarilor, nu apare în sentință. Comisia nu a folosit piesa care ar fi susținut cel mai bine teza unei tentative de preluare a puterii. Aceasta arată că a existat un filtru și că elementele slabe pe care le-a folosit totuși au fost folosite deliberat.

Există, în aceeași confruntare, și un element net favorabil lui Horia, consemnat tot de Chendi: în timpul jefuirii Câmpenilor, Horia a pus o santinelă la casa lui Chendi. Faptul nu apare în sentință.

Horia: faptele grave existente în dosar și nereținute în sentință. Două episoade merită semnalate, pentru că iluminează logica redactării.

Primul este jurământul impus lui Surea Petru. Acesta, după ce fusese legat în locul lui Horia la eliberarea acestuia din Bucium și iertat de pedeapsa cu moartea după multe rugăminți, a fost așezat între Horia și căpitanul său și a fost nevoit să depună în genunchi jurământul că va merge cu ei oriunde, că va jefui întregul Principat și că va stârpi pe unguri, așa să îi ajute Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, punând mâna dreaptă pe sabia pe jumătate trasă din teacă a căpitanului. Scena este relatată de două ori, cu detalii concordante, și a fost repetată de martor în fața Comisiei. Este cel mai incriminant episod concret din tot dosarul, singurul care îl arată pe Horia participând personal la un act de constrângere solemn, cu obiect determinat. Sentința vorbește despre jurăminte în general, dar nu folosește această scenă.

Al doilea este santinela pusă la casa lui Chendi, deja menționată.

Rezultatul selecției este acesta: sentința nu folosește nici cel mai puternic element de acuzare din dosar, nici elementele de disculpare consemnate de acuzare, dar folosește elementul cel mai slab probat, ordinul de la Roșia. Explicația este de ordin tehnic și a fost intuită de Fruma: numai acel element putea susține art. 90, iar art. 90 era singurul care atrăgea frângerea pe roată, în timp ce art. 62, privitor la rebeliune, atrăgea moartea prin sabie. Selecția probelor a fost făcută în funcție de pedeapsa dorită. Este inversarea completă a raționamentului judiciar și viciul central al acestei hotărâri.

Cloșca: participarea la jafuri, sau partea cea mai solidă a dosarului. Aici situația probatorie este cu totul diferită și cinstea analizei o cere spusă.

Cloșca a construit o apărare unică, aceea că a fost dus cu forța de necunoscuți și că a ajuns de fiecare dată după terminarea jafurilor. Apărarea se prăbușește prin propriile lui răspunsuri, nu prin presiune.

La întrebarea 73 recunoaște că a stat călare în fața casei lui Man Dumitru, negând doar pușca și sabia. La întrebările 76 și 77 recunoaște că s-ar putea să fi spus jefuitorilor să nu ia potcoavele agățate la stâlp și arma din casă, pentru că omul era cumsecade și un bun cunoscut de-al său. Comisia observă imediat contradicția și pune întrebarea 78: a spus de atâtea ori că nu a jefuit nimic, cum a putut deci chiar să poruncească jefuitorilor la Mușca? Răspunsul, că nu a poruncit, ci a vorbit numai ca toți ceilalți, este o capitulare, pentru că a da instrucțiuni jefuitorilor despre ce să lase înseamnă a avea autoritate asupra lor. La întrebarea 102 recunoaște că a mers la Abrud din curiozitate, împreună cu alți curioși, ceea ce contrazice teza constrângerii.

La aceasta se adaugă depozițiile lui Botta Ștefan, funcționar cameral, ale lui Șuluțiu Simeon din Abrud, ale lui Ioan Măcăieț din Lupșa, jurat în fața comisiei, ale lui Ioan Sulariu și Drăgan Vasile din Mogoș. Conținutul lor este concordant asupra unui punct esențial: amenințarea cu tragerea în țeapă în fața casei și cu incendierea casei celui care nu ar veni.

Concluzia: conducerea și participarea lui Cloșca sunt dovedite, iar dovedirea provine în bună parte din contradicțiile propriei sale apărări. Este partea din dosar care ar rezista și astăzi.

Cloșca: profanarea cuminecăturii, sau cel mai grav viciu al sentinței. Elementul specific reținut împotriva lui Cloșca, acela că a silit pe preotul neunit Petru Iancu din Lupșa să ia cu sine sfânta cuminecătură și să o poarte până la Cricău după mulțime, dezonorând și profanând sacrilegiu cele sfinte, se sprijină pe un singur martor. Analiza acestui martor este devastatoare.

Petru Iancu era el însuși în arest preventiv, fiind suspect de a fi fost în înțelegere cu răsculații. Faptul este consemnat expres în procesul-verbal din 3 februarie 1785. Martorul principal pe singurul element de agravare specific lui Cloșca era un coacuzat care depunea pentru a se disculpa.

Mai mult, procesul-verbal însuși consemnează o contradicție. Pe punctul uciderii preotului Avram din Cărpiniș, actuarul notează că interogatoriul preliminar de la Comitat arată că i-ar fi spus-o alți tumultuanți, în timp ce în fața comisiei preotul afirmă că i-a spus-o Cloșca personal. Divergența este marcată în dosar și rămâne nesoluționată, iar sentința construiește pe versiunea nesoluționată.

În fine, scopul real rezultă din chiar întrebarea 87, care întreabă cine a poruncit preotului să ia cu sine împărtășania și să însoțească pe răsculați și cine a amintit că aceasta urmează să fie executată pentru ca răsculații eventual bolnavi să poată fi împărtășiți. Formularea întrebării comisiei conține finalitatea: împărtășirea bolnavilor. Sentința a transformat o intenție de administrare a sacramentului, consemnată de acuzare în propriile ei acte, într-o profanare sacrilegă. Elementul subiectiv reținut este contrazis de piesa din care a fost extras elementul material.

Crișan: paradoxul celei mai solide sentințe. Sub aspect probator, sentința din 14 februarie 1785 este cea mai bine fundamentată dintre cele trei, iar aceasta este ironia dosarului.

Crișan a recunoscut aproape totul, cu amănunte, la cele 47 de întrebări. A ordonat el însuși adunarea poporului. A convocat oamenii la biserica din Mesteacăn după întâlnirea de la târgul din Brad. A adus crucea frumos pictată care urma să servească în loc de steag. A poruncit ca oamenii să vină la Curechi cu merinde pentru patru zile. A confirmat expres, la întrebarea 38, că Petru Cara a fost omorât din porunca sa, fiindcă adusese la cunoștința pretorilor că se pregătește o răscoală și îi condusese acolo. A fost prezent la Curechi, Criscior, Brad și Ribița, a enumerat pe categorii ce s-a întâmplat în fiecare localitate, a numit căpitani și i-a indicat pe nume. Cele trei declarații ale martorilor din Criscior, date sub jurământ la 1 februarie, coincid cu mărturisirea lui.

Această mărturisire îndeplinește, tehnic, cerințele art. 32 §2: este clară, amănunțită, temeinică și constantă. Este singura din dosar care le îndeplinește.

Sentința conține totuși inexactități, semnalate de Densușianu, privind numărul victimelor de la Curechi. Fruma le pune, plauzibil, pe seama redactării în 24 de ore. Mai important este un alt lucru: Crișan declară că nu a fost personal prezent la uciderea pretorilor, fiindcă fugise după ce fusese avertizat de o femeie, și că oamenii lui au acționat după ce au auzit pe pretori ordonând să se tragă. Sentința reține că el a permis uciderea.

Elementul cel mai grav rămâne însă altul. La întrebarea 30, Crișan dă cea mai completă descriere a cauzelor răscoalei din tot dosarul: iobagii trebuiau să lucreze în timpul muncii celei mai urgente de la o duminică la alta fără să primească cea mai mică bucățică de pâine; în celelalte anotimpuri, patru zile pe săptămână; li se lua și zeciuiala; contribuțiile erau prea mari, patru până la cinci florini anual pentru cei fără pământ și cincisprezece până la douăzeci pentru cei cu pământ, plus zeciuiala din miei și al zecelea din porcii grași. La întrebările 31 și 32 adaugă două lucruri decisive: că aceste dări și munci nu erau datorate de iobagii camerali, și că motivul pentru care nu s-a așteptat în liniște a fost că nobilii și funcționarii comitatului nu au voit să facă cunoscute poporului sărac rezoluțiile preaînalte pe care le aveau deja în mână.

Aceasta este o apărare pe fond, consemnată verbatim de acuzare, în procesul-verbal al acuzării, iar din ea nu apare niciun cuvânt în sentință. Același conținut se regăsește în scrisoarea lui Crișan din comuna Vaca, păstrată doar în traducerea latină din colecția contelui Iosif Kemény, care adaugă și cererea de funcționari nemți în locul celor unguri. Nici această piesă nu este folosită.

Sinteza capitolului

Faptă reținută în sentință	Suport probator	Evaluare
Horia: instigare, organizare, numire de căpitani	Petruța Toma, Ignat Urs, Man Dumitru, Macavei, Bota Chifor	Solid, martori multipli din localități diferite; rezervă privind interesul lui Petruța Toma
Horia: invocarea unor acte imperiale	Multiplu, parțial documentar (cele șapte scripte)	Solid pe fapt; datele actului autentic sunt discordante în dosar
Horia: crucea de aur	Uibar Urs (executat), Petru Csáky (eronat pe identitate)	Insuficient pentru un element de agravare
Horia: ordinul de la Roșia	Giurca Petruța, Costinaș Onu (martori-victime-premianți); Bugnaru retractează	Contradicție nesoluționată; contrazis de episodul Lorincz
Horia: instigare la jefuirea Câmpenilor	Alexandru Chendi, cvasi-inculpat, declarație modificată după avertisment	Viciu de voință documentat de acuzare
Horia: ordinul de a nu se plăti dări; alarma cu clopotele	Ignat Urs, Uibar Urs, raportul cpt. Richard din 30 nov. 1784	Solid, inclusiv sursă militară independentă
Cloșca: participare la jafuri și conducere	Recunoașteri proprii la întrebările 73, 76-78, 102; martori multipli	Cea mai solidă parte a dosarului
Cloșca: profanarea cuminecăturii	Preotul Petru Iancu, coacuzat în arest preventiv; contradicție marcată în dosar	Viciat pe latura obiectivă și contrazis pe cea subiectivă
Crișan: adunarea, Curechi, uciderea lui Petru Cara, jafurile	Mărturisire completă și constantă, plus trei martori jurați	Îndeplinește art. 32 §2; singura care îl îndeplinește

Concluzia care rezultă din tabel este că problema acestor sentințe nu este veridicitatea faptelor reținute, ci caracterul complet al acestora. O motivare nu se apreciază numai după ce afirmă, ci și după ce omite. Sentințele au omis, în ordine: cel mai puternic element incriminator din dosar, toate elementele disculpatorii consemnate de acuzare, toate contradicțiile marcate de propriul actuar și apărarea pe fond formulată de un acuzat în procesul-verbal al anchetei. Ceea ce a fost reținut în locul lor este exact ceea ce era necesar pentru a susține pedeapsa dorită.

Capitolul III. Cronologia. Reconstituirea procedurii pe zile

Datele care urmează sunt extrase exclusiv din monografia lui Fruma și din actele reproduse sau citate acolo. Am marcat cu bold actele decisive pentru raportul dintre soluție și probe.

Data	Actul	Sursa
1 nov. 1784, noaptea	Pretorii Gál și Naláczi, conduși de gornicul Petru Cara, merg la Curechi să îl prindă pe Horia; Crișan e avertizat și fuge; pretorii ordonă focul; Gál și Naláczi sunt uciși	Raportul Tablei Com. Hunedoara din 3 nov. 1784, nr. 10.324
2 nov. 1784	Crișan adună poporul la crucea din afara satului, apoi la biserica din Curechi; începe răscoala	Interogatoriul lui Crișan, întrebările 37 și 47
2 nov. 1784	Tabla Com. Hunedoara îl identifică pe Horia drept instigator	Raportul Tablei, Tagbuch 4 nov.
6 nov. 1784	Guvernatorul S. v. Brukenthal ordonă lui Kemény trimiterea unui spion printre răsculați	Tagbuch
8 nov. 1784	Horia este prins la Bucium de săteni instigați de primarul George Suciu; eliberat a doua zi de ceata lui Ionuț Dandea	Depozițiile Bugnaru, Surea, Giurca Petruța
8 nov. 1784	Numirea lui Michael v. Brukenthal ca comisar al guvernului	Tagbuch, 8 și 9 nov.
10 nov. 1784	Horia la Bistra; atentat ratat al gornicului Marcu Ursu; Horia ordonă eliberarea celor arestați de Crișan	Șiuluțiu, ms.; raport Priinetter, 12 nov.
11 nov. 1784	Ordin către M. v. Brukenthal de a trimite un om de încredere care să ofere salv-conduct conducătorului; se publică prima patentă de liniștire în românește	Tagbuch
12 nov. 1784	Iosif al II-lea primește știrea despre răscoală și ordonă prin Handbillet procedură severă și rapidă, judecată sumară pe loc și execuție imediată	Densușianu, p. 300
12 nov. 1784	Horia scrie episcopului Nichitici, în numele comunei Râul-Mare	A.C.J., traducere latină
13 nov. 1784	Oficiul montanistic Zlatna oferă 100 ducați pentru Horia viu și 50 pentru Cloșca	A.C.J.
15 nov. 1784	Ordin imperial: trupele însoțite de funcționari vorbitori de română; conducătorii judecați după legea marțială; premiu de 300 galbeni de conducător	Densușianu
16 nov. 1784	La Sălciua se oferă 2000 fl. pentru Horia viu și 1000 mort; guvernul aprobă tentativa lt. Tillier indiferent de armistițiul Schultz	Prodan, p. 50 și 132
17 nov. 1784	Se difuzează publicații cu premiu de 30 fl. pentru fiecare răzvrătit și cu amenințarea tragerii în țeapă a primarului și a doi locuitori din satele complice	B.M.B.
18 nov. 1784	Guvernul aprobă patentele, tipărite în germană, maghiară și română, de citit în fiecare sat de un pretor și de preot, cu proces-verbal semnat	Tagbuch
19 nov. 1784	Iosif al II-lea instituie comisia de cercetare condusă de contele Jankovich, cu clauza de a proceda lăsând la o parte toate instanțele ordinare	Biletul imperial către Timișoara, Densușianu p. 309
20 nov. 1784	Guvernul publică o nouă patentă; ordinul imperial din aceeași zi abrogă legea marțială (aplicat la 27 nov.)	Tagbuch
21 nov. 1784	Lt.-col. Schultz cere la Câmpeni predarea lui Horia și Cloșca; Horia se retrage în mulțime; mulțimea refuză	Raportul Schultz
22 nov. 1784	Iosif al II-lea abrogă legea marțială și dispune publicarea unei amnistii generale	Densușianu
22 și 24 nov. 1784	Uibar Urs este ascultat în fața Comitatului; va fi executat, iar depoziția sa va fi folosită împotriva lui Horia și Cloșca	A.C.J.
23 nov. 1784	Patentele se tipăresc în trei limbi	Tagbuch
25 nov. 1784	Se difuzează descrierea personală a lui Horia și Cloșca	B.M.B.
26 nov. 1784	Jankovich raportează că a dispus suspendarea execuțiilor condamnaților de la Arad	A.C.J.
27 nov. 1784	Instrucțiuni imperiale detaliate către Jankovich: cercetarea abuzurilor, introducerea urbariului, formula despre arcul întins prea mult care se rupe	Densușianu p. 314
28 nov. 1784	Memoriul cancelarului Eszterházy: amnistia să nu îi acopere pe capii răscoalei	A.C.J.
sfârșitul lui nov. 1784	Rezoluția imperială la memoriul Eszterházy: amnistia să fie doar „numită” generală, iar conducătorii să fie trași la răspundere „sub alt pretext”; cei doi care au tratat cu Schultz sunt excluși de la început	Densușianu p. 314
30 nov. 1784	Memoriul Com. Hunedoara către Jankovich: numai prin pedeapsa cu moartea se poate înspăimânta gintea românilor	A.C.J.
30 nov. 1784	Se publică amnistia generală (Fruma tipărește eronat „31 Noemvrie”)	Fruma, p. 47
2 dec. 1784	Jankovich ajunge la Arad și reia instrucția cu cei condamnați acolo	A.C.J.
13 dec. 1784	Jankovich raportează că investigația autorităților locale este defectuoasă, qua Ductores et primipilos non satis esse convictos	A.C.J.
13 dec. 1784	Handbillet către Jankovich privind modul de a proceda; ordin către Brukenthal rezumabil prin formula pedeapsa cu moartea capilor și nepedepsirea mulțimii	O. Beu, ed. Handbillete
14 dec. 1784	Trupele ajung la Câmpeni; Horia dizolvă ceata sub amenințarea pedepsei cu moartea și se retrage spre Albac	Depoziția Vasile Gârci, 19 dec.
25 dec. 1784	Cei șapte țărani din Râul-Mare pornesc, cu lt. Vaida și lt. Ieney	Procesele-verbale din 1804
27 dec. 1784	Horia și Cloșca sunt prinși în pădurea Scorăcetului; Horia aruncă în foc un pachet de hârtii	Raportul Kray din 1 ian. 1785
31 dec. 1784	Sosirea la Abrud; incidentul cu Ion Popa Hagi Crișănuțiu, arestat pentru o replică	Depoziții, 6 ian. 1785
1 ian. 1785	Horia și Cloșca sunt trimiși la Alba-Iulia sub escortă de 70 de soldați secui	Raportul Kray
2 ian. 1785	Sunt încarcerați la Alba-Iulia, sub poarta cea nouă și sub poarta lui Carol al VI-lea	Fruma, p. 72
3 ian. 1785	Baronul Kemény cere guvernului predarea „corifeilor” jurisdicției provinciale	A.C.J.
4 ian. 1785	Jankovich admonestează Comitatul Hunedoara: Modus hic tractandi captivos veluti omni humanitati adversatur	A.C.J.
5 ian. 1785	Primul interogatoriu al lui Alexandru Chendi în fața lt.-col. Kray; martorul își modifică declarația după avertisment	A.C.J.
8 ian. 1785	Kemény și Bisztray cer în scris ca instanța ordinară a Comitatului să îl interogheze pe Horia, numit fur et latro veteranus; refuz categoric	A.C.J.
10 ian. 1785	Handbillet nr. 29: Iosif al II-lea ordonă executarea lui Horia și Cloșca, arătarea lor prealabilă poporului și execuția într-o localitate importantă, în fața unei mulțimi mari de iobagi	O. Beu, ed. Handbillete
10 ian. 1785	Împăratul primește abia acum știrea despre prinderea lor	Fruma, p. 70
11 ian. 1785	Prima declarație a lui Petruța Toma, la Judecătoria urbană din Abrud	A.C.J.
22–24 ian. 1785	Petruța Toma, Ignat Urs și Man Dumitru declară în fața Comitatului, apoi în fața Comisiei din localitate	A.C.J.
24 ian. 1785	M. v. Brukenthal cere verbal să asiste la interogatorii; refuzat	Raportul confidențial din 25 ian.
26 ian. 1785	Primul interogatoriu al lui Cloșca	A.C.J.
28 ian. 1785	Primul interogatoriu al lui Horia	A.C.J.
29–30 ian. 1785	Crișan este prins lângă Șaza-Lupșa (raportul lui Jankovich indică 29, narațiunea 30); interogatoriu preliminar în fața maiorului Pückler la Abrud	Fruma, p. 72 și 245
1 feb. 1785	Confruntarea Horia–Chendi, o ședință întreagă; Giurgiu Adam, Giurgiu Marcu și Turciu Mihai jură că Horia nu a fost la Mesteacăn; Crișan sosește la Alba-Iulia	A.C.J.
2 feb. 1785	Primul interogatoriu al lui Crișan	A.C.J.
3 feb. 1785	Cloșca este confruntat cu preotul Petru Iancu, aflat în arest preventiv; Toma Bugnaru dă în fața Comisiei versiunea favorabilă lui Horia asupra ordinului de la Roșia	A.C.J.
5 feb. 1785	Distribuirea premiilor la Zlatna: 300 galbeni și diplome de eliberare din iobăgie pentru cei șapte care i-au prins pe Horia și Cloșca; 70 galbeni pentru cei care l-au prins pe Uibar Urs; 30 galbeni și medalie de aur protopopului Iosif Adamovici	B.M.B.
5 feb. 1785	A doua și ultima ședință a lui Crișan	A.C.J.
7 feb. 1785	Instrucțiune imperială către Jankovich: curiozitate privind rezultatul interogatoriilor, convingerea că nu există conexitate specială, dar totuși să se grăbească pedepsirea	Fruma, p. 87
12 feb. 1785	Depoziția lui Petru Csáky, luată la Deva și trimisă comisiei; confundă pe Horia cu Crișan	A.C.J.
13 feb. 1785	Sinuciderea lui Crișan; anchete contradictorii ordonate de împărat și de gen. Fabris	Rapoartele Jankovich–Papilla și Pfefferkorn
14 feb. 1785	Sentința împotriva lui Crișan, redactată în 24 de ore, în temeiul art. 4 din Codul terezian și al codului carolin	Densușianu p. 446
16 feb. 1785	Executarea sentinței asupra cadavrului	Fruma, p. 208
21 feb. 1785	Cancelaria aulică confirmă că bine s-a făcut excluderea lui M. v. Brukenthal de la cercetare	A.C.J.
21–22 feb. 1785	Ședințele a cincea și a șasea cu Horia și Cloșca; întrebările 94–114 privind împrejurările agravante	A.C.J.
23 feb. 1785	Jankovich scrie comitatelor Hunedoara, Zarand, Alba Inferioară și Sibiu să trimită, sub pedeapsă, câte trei țărani bătrâni și trei tineri din fiecare comună, până în noaptea de 27 februarie	Fruma, p. 219
24 feb. 1785	Ultima ședință. Întrebările finale 115–119 pentru Horia și 130–134 pentru Cloșca. Se pune întrebarea privind martorii apărării. Instrucția se închide.	A.C.J.
26 feb. 1785	Sentința împotriva lui Horia și Cloșca, în temeiul art. 62 și 90; publicată în aceeași zi în fața Corpului de gardă	Densușianu p. 448; Lupaș p. 132
27 feb. 1785	Colonelul comandant raportează: sentința publicată ieri, execuția mâine	Raport din 27 feb.
28 feb. 1785	Execuția, în prezența a 2515 țărani din 419 comune	Fruma, p. 220
28 feb. 1785	La Viena, în aceeași zi, Iosif al II-lea ordonă prin bilet publicarea și aplicarea regulamentului urbarial	Fruma, p. 247
3 mar. 1785	Jankovich raportează: Horia et Kloska in negativis perseverarunt	A.C.J.
6 iul. 1785	Raportul final al lui Jankovich către monarh: patru cauze ale răscoalei, prima fiind asupririle funcționarilor și nobililor	Lupaș, ed. 1935, p. 49–66
22 aug. 1785	Patenta prin care Iosif al II-lea desființează iobăgia în Transilvania și Ungaria	Densușianu p. 495

Ordinul de execuție precedă orice probă. Handbilletul nr. 29 este datat 10 ianuarie 1785. Primul interogatoriu al lui Cloșca este din 26 ianuarie, al lui Horia din 28 ianuarie. Ordinul de a-i executa precedă, așadar, prima întrebare pusă lui Cloșca cu șaisprezece zile și prima întrebare pusă lui Horia cu optsprezece. El precedă și prinderea lui Crișan cu douăzeci de zile. Tot ce a făcut comisia după 10 ianuarie a fost, sub aspectul rezultatului, fără obiect. Formula lui Fruma, potrivit căreia comisia nu judeca, ci executa o sentință de moarte pronunțată cu sânge rece la Viena, nu este o figură de stil, ci o constatare aritmetică.

Alegerea forului precedă existența dosarului. Înlăturarea instanțelor ordinare este decisă la 19 noiembrie 1784, cu clauza expresă de a se proceda lăsând la o parte toate instanțele ordinare. La acea dată nu exista niciun act de urmărire împotriva lui Horia, care nici măcar nu fusese prins. Competența a fost stabilită înaintea cauzei.

Amnistia a fost, prin propria rezoluție imperială, o ficțiune față de capi, iar ficțiunea a avut consecințe procesuale directe. Rezoluția la memoriul Eszterházy prevedea ca amnistia să fie doar numită generală, pentru ca oamenii să se întoarcă la casele lor, urmând ca fruntașii să fie trași la răspundere sub alt pretext. Consecința se citește în interogatoriul lui Cloșca. La întrebarea 31 el arată că voiau să meargă din nou la Viena pentru a exopera prin rugăminte împlinirea grației deja hotărâte și pentru a arăta ce nenorocire i-a lovit prin răscoală. Cei doi au fost prinși în drum spre a invoca o amnistie redactată anume pentru a nu îi acoperi. Actul de clemență a funcționat ca instrument de imobilizare a celor pe care nu îi ierta.

Premiile au fost plătite solemn înaintea sentinței, iar unii dintre premianți erau martori în cauză. Ceremonia de la Zlatna are loc la 5 februarie 1785, adică cu trei săptămâni înaintea sentinței împotriva lui Horia și Cloșca, într-un pavilon din piață, cu trei farfurii de argint, cu diplome de eliberare din iobăgie și cu medalie de aur. Or, printre martorii confruntați cu Horia se numără Giurca Petruța, Costinaș Onu, Toma Bugnaru și Surea Petru, toți implicați în episodul de la Bucium, iar Bugnaru și Surea sunt ascultați în fața Comisiei aulice la 3 și 4 februarie, adică în ajunul ceremoniei. Statul a recompensat public capturarea unor oameni încă nejudecați, în intervalul în care le administra probele.

Organizarea execuției precedă închiderea instrucției. Ordinul de convocare a spectatorilor este din 23 februarie și impune sosirea până în noaptea de 27 februarie. Instrucția se închide la 24 februarie, sentința se pronunță la 26. Logistica pedepsei era, prin urmare, fixată în timp ce Horia era încă ascultat, iar convocarea a fost făcută înainte de a exista o hotărâre de condamnat. Țăranilor li s-a spus, potrivit unei relatări din presa franceză, că sunt duși la corvezi, ceea ce este verosimil tocmai pentru că la data ordinului sentința nu era pronunțată.

Termenul de recurs a fost consumat de pregătirea execuției. Codul terezian prevedea recurs în 48 de ore și executare în a treia zi de la publicarea sentinței. Sentința a fost publicată la 26 februarie, execuția a avut loc la 28. Termenul de executare a fost respectat formal. Intervalul în care ar fi trebuit exercitată calea de atac coincide însă integral cu intervalul în care se ridica eșafodul și soseau, prin ordin, 2515 oameni.

Statul a stabilit în scris temeinicia revendicărilor în același dosar în care a refuzat să le consemneze. Instrucțiunile imperiale din 27 noiembrie 1784 recunosc explicit reclamațiile iobagilor de pe domeniul Zlatnei și comisiunile anterioare care nu au avut alt rezultat decât maltratarea și mai gravă a iobagilor și acoperirea funcționarilor. Raportul final al lui Jankovich din 6 iulie 1785 enumeră drept primă cauză a răscoalei asupririle funcționarilor și nobililor, iar drept a treia neglijența guvernului transilvănean. La 28 februarie 1785, în ziua execuției, împăratul ordonă aplicarea regulamentului urbarial; la 22 august 1785 desființează iobăgia. Adevărul administrativ și adevărul judiciar sunt, în acest dosar, două construcții separate, întocmite de aceleași autorități, în același interval, pe baza acelorași fapte.

Concluzii

Analiza celor trei planuri conduce la o concluzie unitară, care trebuie formulată fără emfază.

Procedura urmată de comisia aulică a contelui Jankovich a fost, sub aspectul legalității formale, acoperită. Împăratul cumula puterea legislativă, executivă și jurisdicțională; putea, prin urmare, să deroge de la competența instanțelor ordinare, să instituie o comisie specială și să îi dea instrucțiuni asupra pedepsei. Fruma spune exact acest lucru și are dreptate: procedural și legal, contele Jankovich era acoperit. Viciul nu este de competență, ci de sistem.

Ceea ce adaugă analiza pe acte este că, în interiorul acestei acoperiri formale, se pot identifica totuși ilegalități interne verificabile, adică abateri de la legea care se aplica atunci. Termenul de trei zile pentru apărare, prevăzut de Codul terezian, nu a fost respectat, iar întrebarea privind martorii apărării a fost pusă în chiar ședința de închidere a instrucției, la o zi după ce fusese emis ordinul de organizare a execuției. Întrebarea 95 pusă lui Horia comunică acuzatului că un om a fost executat în urma declarației sale pe același punct, ceea ce depășește limita interdicției de a amenința. Calificarea la art. 90, privitor la tâlhăria la drumul mare, se sprijină pe singurul element din dosar care este contrazis de o retractare și de un fapt material necontestat, în condițiile în care încadrarea a fost aleasă în funcție de pedeapsa dorită, iar nu invers.

Restul viciilor nu sunt ilegalități, ci ceva mai greu de combătut și mai instructiv: o arhitectură de presiune construită integral din acte permise. Confruntarea în cascadă, jurământul prestat sub ochii acuzatului, comunicarea prealabilă a calificării juridice, transformarea derogării de competență într-o datorie morală de mărturisire, folosirea depoziției unui martor mort, observarea și consemnarea reacțiilor fiziologice. Fiecare dintre aceste operațiuni este, luată separat, conformă. Împreună produc o procedură în care apărarea nu are obiect, iar tăcerea rămâne singura formă de rezistență disponibilă.

Trebuie spus, în același timp și cu aceeași fermitate, că această comisie a fost, pentru sutele de țărani care nu se numărau printre capi, un filtru de legalitate real. Ea a suspendat execuțiile pronunțate la Arad, unde comitatul stabilise doi trași în țeapă, unsprezece frânți cu roata, douăzeci și trei decapitați și șase spânzurați. A eliberat 94 de arestați din închisorile Comitatului Hunedoara și 266 din cele ale Comitatului Albei Inferioare. A constatat în scris că modul de a-i trata pe deținuți contravine oricărei omenii, într-o închisoare unde oamenii mureau pentru că nu aveau bani să își cumpere apă. Raportul final al lui Jankovich a stabilit corect cauzele răscoalei și a propus măsuri de îndreptare care, în bună parte, au fost adoptate. Aceeași comisie care a executat un ordin de condamnare prestabilit a împiedicat, în același timp, o represiune mult mai largă. Ambele lucruri sunt adevărate și niciunul nu îl anulează pe celălalt.

Rămâne de spus ce anume face acest dosar util pentru cine lucrează astăzi pe procese politice.

La 1785, formele nu obligau suveranul. Nu era nevoie ca ele să fie manipulate; era suficient să fie golite. De aceea viciile procesului lui Horia sunt structurale și vizibile la prima lectură a cronologiei: forul ales înaintea dosarului, sancțiunea fixată înaintea probelor, secretul absolut acolo unde se stabilește vinovăția și publicitatea coercitivă acolo unde se aplică pedeapsa, apărarea redusă la o întrebare pusă după ce fusese dat ordinul de aducere a spectatorilor.

Acolo unde statul este ținut de forme, viciul migrează în interiorul formelor și devine mult mai greu de demonstrat. Aceasta este diferența de natură dintre 1785 și procesele politice ulterioare, iar ea impune și o schimbare de metodă analitică: la 1785 este suficientă cronologia, pentru că soluția precedă vizibil probele; ulterior este nevoie de analiza compunerii instanței, a admisibilității probelor, a limbii procedurii și a motivării, pentru că soluția se ascunde în interiorul unui parcurs formal complet.

Ceea ce nu se schimbă este criteriul. O hotărâre se apreciază după ceea ce reține raportat la ceea ce dosarul conținea. Sentința din 26 februarie 1785 conține fapte în cea mai mare parte reale. Nu conține nici jurământul de la Bucium, care era cel mai grav element de acuzare, nici santinela pusă la casa lui Chendi, nici retractarea lui Bugnaru, nici scopul declarat al împărtășaniei purtate de preotul din Lupșa, nici contradicția marcată de propriul actuar, nici răspunsul lui Crișan la întrebarea 30 despre lucrul de la o duminică la alta fără o bucată de pâine. Toate acestea se aflau în dosar și au fost scrise de acuzare.

O motivare care alege dintre faptele propriului dosar numai pe cele care susțin o pedeapsă hotărâtă în altă parte nu este o motivare. Este un rezumat al ordinului.

Notă asupra surselor și limitelor analizei. Toate constatările de mai sus sunt verificabile în volumul lui Ioan Fruma și în actele reproduse acolo. Trei limite trebuie asumate.

Prima este de ordin lingvistic și a fost expusă în deschidere: lucrăm pe o traducere românească din 1947 a unei consemnări germane a unor răspunsuri românești, mediată de o singură persoană care cumula funcția de actuar și pe cea de interpret.

A doua ține de aparatul critic al cărții. Fruma citează masiv arhiva comisiei iancoviciene, dar fără indicarea sistematică a cotelor, ceea ce face dificilă colaționarea. Datele actelor prezintă discordanțe pe care autorul nu le semnalează, între care cele trei date diferite ale rezoluției vieneze aflate la Horia și diferența dintre 29 și 30 ianuarie pentru prinderea lui Crișan.

A treia este de ordin metodologic și îl privește pe Fruma însuși. El aplică grila garanțiilor procesuale moderne unei proceduri din 1785, deși recunoaște în text că apărarea obligatorie pentru iobagi se introduce abia doi ani mai târziu. Distincția dintre ilegalitate și injustiție nu este întotdeauna făcută explicit, iar capitolele nenarative ale cărții alunecă din analiză în panegiric. Am încercat, în paginile de față, să separ cele două planuri: ceea ce constituie abatere de la legea aplicabilă atunci și ceea ce constituie judecată de valoare formulată din perspectiva de astăzi. Ambele sunt legitime, dar ele nu au aceeași forță demonstrativă și nu trebuie amestecate.

Pe latura strict procesual-penală, monografia din 1947 rămâne prima și, multă vreme, singura lucrare sistematică asupra acestui dosar. Reluarea ei pe acte, cu aparatul de verificare pe care îl permite astăzi accesul digital la exemplarul BCU Cluj, arată că analiza lui Fruma rezistă acolo unde se sprijină pe documente și că poate fi împinsă considerabil mai departe acolo unde el s-a oprit.