Povestea unui portret smuls dintr-un album

Fotografia a ajuns la mine fără ramă și fără poveste. E un carton mic, cu colțurile de sus retezate, pe care se mai văd urmele de clei și fâșiile de hârtie cafenie ale albumului din care a fost smuls. Pe față, un bărbat între două vârste, lat în umeri, cu favoriți stufoși și privirea liniștită a omului obișnuit să conducă o adunare. Pe verso, o semnătură în cerneală neagră, cu o trăsătură lungă de condei la capăt: „Wm Gath”. Dedesubt, o altă mână, mai târzie și mai grăbită, a notat în creion: „Founder. William GATH, P. Prov. G.W.”

Atât mi-a dat vânzătorul. Restul a trebuit căutat în presa masonică engleză de acum un secol și jumătate, și s-a găsit mai mult decât speram.

Mai întâi imaginea. Nu e o fotografie făcută după natură, ci reproducerea unui portret pictat, de felul celor pe care lojile engleze le comandau pentru sala de ținută și le multiplicau apoi, în format de carte de vizită, pentru frați. Gath stă în picioare în spatele unui pupitru pe care se află Cartea Legii Sacre deschisă, cu echerul și compasul așezate peste pagini. Mâna dreaptă, cu mănușile albe strânse între degete, se sprijină pe ciocanul Maestrului. Poartă șorțul cu cele trei niveluri, rezervat celor care au condus o lojă, iar la colan îi atârnă echerul cu teorema lui Pitagora, bijuteria fostului Maestru Venerabil în masoneria engleză. Pictorul l-a pus exact în locul și în gestul în care îl știau frații lui: la pupitru, cu ciocanul în mână.

Pe piept are trei bijuterii, iar ele îi rezumă întreaga viață masonică. Prima este bijuteria de fondator al lojii. A doua arată apartenența la Ordinul Maeștrilor Masoni de Marcă, gradul pietrei unghiulare, a cărui Mare Lojă engleză abia se întemeiase în 1856. A treia este bijuteria de piept a Arcului Regal, în forma purtată de un fost Prim Principal, cel care a ocupat scaunul lui Zorobabel și a condus, așadar, un Capitol.

Loja lui avea un nume frumos, Loja Speranței, numărul 302 pe rolul Marii Loji Unite a Angliei. Era cea mai veche din Bradford: prima ei întrunire s-a ținut la 7 aprilie 1794, la hanul Talbot. Orașul avea pe atunci câteva mii de suflete. În 1811 număra 7.767 de locuitori, iar în 1871 ajunsese la 146.000. Între aceste două cifre încape toată povestea lânii pieptănate, a filaturilor și a negustorilor germani și englezi care au făcut din Bradford capitala mondială a stofelor. Masoneria locală a crescut odată cu orașul, cum avea să spună, cu mândrie, un Mare Maestru Provincial într-un discurs din 1877.

În vara lui 1858, la un banchet al Lojii Speranței, patru foști Maeștri Venerabili au primit bijuteriile cuvenite rangului. Capelanul lojii, reverendul Willis, a ținut atunci un toast care e, de fapt, o mică istorie a atelierului, spusă în limbaj marinăresc. Loja fusese o corabie aproape eșuată. Fratele Waud o ținuse patru ani împotriva valurilor, fratele Farrar o preluase cu un echipaj neîncercat, fratele Hill îi învățase pe oameni meseria. Apoi, când a fost nevoie de un Venerabil care să lege echipajul într-o frăție și să-l șlefuiască, alegerea a căzut pe fratele Gath, despre care capelanul spune că ținea el singur cât o cetate. În aceeași seară, Gath s-a ridicat și el să propună un toast, în cinstea capelanului, cu observația că nicio demnitate nu stă mai sus într-o lojă decât a preotului ei.

Avem, așadar, omul din portret: Venerabil al Lojii Speranței pe la 1857, unul dintre cei care au repus-o pe linia de plutire. Tabloul însă e mai târziu. Bijuteria de fondator de pe piept îl așază după 1863, când Loja Speranței a dat naștere unei loji-fiice.

Anii aceia îl arată urcând. În toamna lui 1864 apare printre Cavalerii Templieri din Bradford, ca fost Eminent Comandor al Conclavului Credinței, tabără care se întrunea chiar în localul Lojii Speranței. Câteva zile mai târziu e oaspete, cu același titlu, la templierii din Huddersfield. Iar la 19 aprilie 1865, când Marea Lojă Provincială a Yorkshire-ului de Vest se adună la Huddersfield sub ciocanul contelui de Grey și Ripon, Mare Maestru Adjunct al Angliei, cronicarul îl trece pe William Gath cu rangul de fost Mare Supraveghetor Secund Provincial. Este exact „P. Prov. G.W.” din nota în creion de pe dosul fotografiei mele. Un om care a stat în fruntea lojii albastre și a Capitolului, care a intrat în Marcă și a comandat o tabără de templieri parcursese tot ce putea oferi masoneria engleză a vremii.

Ziua de la Huddersfield merită povestită, fiindcă spune ce era masoneria în Anglia industrială. După deschiderea lucrărilor, frații au pornit în procesiune spre Lockwood, fiecare lojă sub stindardul ei, cu fanfara și o gardă de onoare a voluntarilor în frunte, ca să pună piatra de temelie a unui Institut al Mecanicilor, adică a unei școli pentru muncitori. Mii de oameni stăteau pe margine, iar fabricile și depozitele erau împodobite cu steaguri. Contele a primit o mistrie de argint, piatra a fost încercată și așezată, iar capelanul a vărsat peste ea grâu, vin și untdelemn. Nimic ascuns în toate acestea. O societate care defila în șorțuri pe strada mare și își tipărea numele în ziare era discretă doar în ritual. În cetate era cât se poate de vizibilă, și ținea să fie.

Rămâne cuvântul scris primul, deasupra rangului: „Founder”. În masoneria engleză, fondator e cel care semnează petiția de înființare a unei loji noi. Or, exact în anii în care Gath ajunge la demnitățile provinciale, Loja Speranței dă naștere unei loji-fiice. Pentalpha, numărul 974, a fost înființată în 1863 și consacrată în 1864, iar documentele vremii o numesc limpede odrasla Lojii Speranței. La ținutele ei din primul an lucrează frați pe care îi știm din loja-mamă, Lumb, Rhodes, Rogerson, Salmond. Un fost Venerabil cu greutatea lui Gath, proaspăt onorat de Provincie, este tocmai genul de nume pe care îl cauți pentru o petiție de întemeiere. Cred, prin urmare, că „fondatorul” din creion este fondator al Lojii Pentalpha, iar bijuteria din portret și nota de pe verso spun același lucru. Dovada ultimă, petiția cu semnăturile, trebuie să se afle în arhiva de la Bradford, unde procesele-verbale ale Lojii Speranței se păstrează din 1794 până aproape de zilele noastre. Acolo voi căuta semnătura pe care o am acum, cu trăsătura ei lungă de condei, pe spatele unui carton.

De ce a fost smulsă fotografia din album, nu voi afla niciodată. Poate un urmaș a împărțit moștenirea, poate un negustor de vechituri a desfăcut albumul ca să vândă filele pe bucăți. Cineva însă, înainte de asta, a ținut să scrie pe dos cine era omul. Și a ales ordinea cu grijă: întâi fondator, apoi numele, abia la urmă demnitatea.

Surse: The Freemasons’ Magazine and Masonic Mirror, numerele din 1 iulie 1858, 19 noiembrie 1864 și 29 aprilie 1865; The Freemason, 14 aprilie 1877; The Freemason’s Chronicle, 12 mai 1894, consultate în colecția Masonic Periodicals Online a Muzeului Francmasoneriei din Londra.