Ciprian Păun

Există o statuie pe care o vedem atât de des încât am încetat să o mai privim. O femeie ține într-o mână o cumpănă, iar în cealaltă o sabie. Trecem pe lângă ea la intrarea în tribunale, o regăsim pe antete, pe copertele manualelor, pe diplomele de licență, și ni se pare un ornament. Rudolf von Jhering a privit-o cu adevărat în primăvara lui 1872, la Viena, într-o conferință din care avea să iasă una dintre cele mai citite cărți juridice scrise vreodată, Der Kampf ums Recht, și a văzut în ea toată teoria dreptului spusă în două obiecte. Sabia fără cumpănă este forța goală. Cumpăna fără sabie este neputința dreptului. Cele două merg împreună, iar ordinea juridică este desăvârșită numai acolo unde puterea cu care Justiția poartă sabia este pe măsura îndemânării cu care ține cumpăna.

Cartea se deschide cu o frază care sună a paradox și este de fapt o definiție: „Das Ziel des Rechts ist der Friede, das Mittel dazu der Kampf.” Scopul dreptului este pacea, mijlocul pentru a o atinge este lupta. Cine a cunoscut numai liniștea pe care o dă legea, cu contracte care se execută, hotare care se respectă și moșteniri care se împart fără ceartă, va găsi afirmația exagerată. Pentru el dreptul înseamnă ordine, și din locul în care stă are dreptate. Jhering îl compară cu moștenitorul bogat care se îndoiește că proprietatea ar fi muncă, fiindcă lui i-a căzut în poală rodul muncii altuia. Dreptul, ca și proprietatea, are un cap de Ianus: unora le arată numai chipul păcii, altora numai chipul trudei. Generații întregi se bucură de o liniște pe care n-au plătit-o, până când vine una care trebuie să o câștige din nou. Pacea fără luptă și bucuria fără muncă țin de vremea Paradisului. Istoria le cunoaște doar ca rod al unui efort care nu se întrerupe.

De aici vine prima idee care merită păstrată. Dreptul este o forță vie și trăiește în măsura în care cineva este gata să îl afirme și să îl apere. Fiecare regulă pe care astăzi o socotim de la sine înțeleasă a fost cândva smulsă celor care o tăgăduiau, iar fiecare drept, al unui om sau al unui popor întreg, presupune disponibilitatea de a sta în picioare pentru el. Jhering vede în aceasta o muncă a întregii națiuni, asemănătoare cu cea din economie sau din cultură. Omul care își apără dreptul într-un proces mărunt, pentru o sumă care nu acoperă nici oboseala, pune și el un bănuț la împlinirea ideii de drept pe pământ. Avocatul care redactează noaptea o întâmpinare, judecătorul care motivează o soluție incomodă, contribuabilul care contestă o decizie nedreaptă deși i-ar fi mai ieftin să plătească fac, fără să o știe, aceeași muncă.

Jhering își plătește în aceste pagini o datorie față de propria tinerețe. Ieșise din universitate convins de teoria lui Savigny și Puchta, după care dreptul crește din spiritul poporului la fel de nebăgat în seamă ca limba. O regulă juridică s-ar naște, în această viziune, cum se naște o regulă de gramatică: nimeni nu a hotărât-o și nimeni nu a suferit pentru ea. El admite că o parte a dreptului se formează într-adevăr astfel, din obișnuința schimburilor dintre oameni și din lucrarea răbdătoare a științei. Numai că această creștere liniștită poate cel mult să potrivească apele râului între malurile pe care le are deja. Ca să spargi digul și să dai apei altă albie este nevoie de voință, adică de legiferare, iar orice reformă adevărată lovește în interese care între timp s-au împletit cu regula veche. A pune în discuție o instituție înseamnă a declara război tuturor celor care trăiesc din ea. Imaginea lui este aceea a unui polip care se apără cu o mie de brațe. Așa se explică de ce instituții pe care opinia publică le-a condamnat demult continuă să trăiască. Le ține în viață puterea de rezistență a celor care au ceva de pierdut, mult mai mult decât inerția.

Juristul care a văzut cum se schimbă o lege fiscală sau un cod de procedură știe că descrierea este exactă. Rezultatul unei reforme seamănă rareori cu proiectul celui care a gândit-o, fiindcă decide raportul forțelor și prea puțin greutatea argumentelor, iar linia finală este diagonala unui paralelogram. Jhering merge însă mai departe și spune lucrul cel mai tulburător din tot capitolul. Atunci când interesele vechi au luat forma drepturilor câștigate, stau față în față două tabere care invocă amândouă sfințenia dreptului: una dreptul istoric, al trecutului, cealaltă dreptul care se naște mereu și se înnoiește. Este un conflict al ideii de drept cu ea însăși, și pentru cei care și-au pus în el toată ființa și au fost învinși are ceva cu adevărat tragic. Desființarea sclaviei și a iobăgiei, libertatea pământului, a meseriilor, a conștiinței au fost câștigate așa, prin lupte care au ținut uneori secole. Dreptul, spune el, este Saturn care își devorează copiii. Poate întineri numai rupând cu propriul trecut, iar regula care, doar pentru că s-a născut, pretinde să trăiască veșnic seamănă cu un copil care ridică mâna asupra mamei sale.

Teoria școlii istorice era inofensivă ca filosofie și primejdioasă ca maximă politică, pentru că îl învăța pe om să aștepte cu brațele încrucișate acolo unde ar fi trebuit să lucreze. Jhering o numește, cu o ironie care păstrează respectul față de maeștri, școala romantică a dreptului. Ideea că legile cresc fără durere, ca plantele, idealizează un trecut care n-a existat. Cititorul român recunoaște aici, privită din partea cealaltă, vechea ceartă a formelor fără fond: codurile primite de-a gata, traduse în grabă și puse deasupra unei societăți care nu se luptase pentru ele, au rămas multă vreme haine de împrumut.

Unde este, atunci, frumusețea? Un text care vorbește despre sabie, sânge și interese pare să o alunge. Cred că abia aici începe ea, iar Jhering o arată printr-o imagine pe care n-o mai uiți. Nașterea dreptului, ca și a omului, vine cu durerile facerii, și tocmai de aceea între un popor și dreptul său se leagă ceva asemănător cu legătura dintre mamă și copil. O regulă primită fără osteneală seamănă cu pruncii aduși de barză: ce a adus barza poate lua vulpea sau uliul. Copilul pe care l-a născut, mama nu și-l lasă luat. Tăria cu care un popor ține la legile sale se măsoară după cât l-a costat să le dobândească. Legătura cea mai trainică o făurește jertfa, mult înaintea obișnuinței, iar lupta de care au nevoie legile ca să vină pe lume este, în cuvintele lui, o binecuvântare.

Există, desigur, și o frumusețe a dreptului ca lucru făcut. Cine a citit cu atenție Codul civil francez sau BGB-ul cunoaște plăcerea unei fraze normative în care nu poți muta o virgulă, iar despre Stendhal se spune că citea în fiecare dimineață câteva articole din Codul lui Napoleon ca să-și limpezească stilul. Frumusețea de care vorbește Jhering este însă alta, mai greu de văzut și mai greu de pierdut. Este a unui lucru care există numai cât timp cineva îl ține în viață. O catedrală rămâne în picioare și după ce constructorii ei au murit. Dreptul se surpă în ziua în care nimeni nu mai este dispus să îl apere și se reface de fiecare dată când un om spune, în fața unei nedreptăți mici sau mari, că nu se învoiește. În orice cerere de chemare în judecată scrisă cu bună-credință stă ceva din acest refuz.

Cumpăna este partea pe care o învățăm în facultate: distincții, calificări, proporții, arta de a cântări. Are o eleganță rece, vecină cu a matematicii. Sabia este partea pe care o învățăm după aceea: curajul de a duce o cauză până la capăt, de a spune unei autorități că a greșit, de a pierde uneori. Jhering reproșa științei vremii sale că se ocupă prea mult de cumpănă și prea puțin de sabie, că privește dreptul ca pe un sistem de principii abstracte și uită realitatea aspră din care iese. Reproșul a rămas valabil. Esența dreptului stă în clipa în care cele două se întâlnesc, când o judecată dreaptă capătă putere și o putere primește să fie cântărită, iar frumusețea lui vine din faptul că această întâlnire nu este niciodată câștigată o dată pentru totdeauna.

Poate de aceea statuia, privită atent, nu are nimic senin. Femeia aceea nu se odihnește. Ține brațul întins, iar brațul obosește. Pacea pe care o făgăduiește este adevărată, dar este o pace ținută de la o zi la alta de oameni care au înțeles că dreptul le-a fost dat în grijă.

Text de pornire: Rudolf von Jhering, Der Kampf um’s Recht, Wien, Manz, 1872, capitolul I.